Colecţia de artă religioasă grupează icoane pe sticlă, icoane pe lemn, odoare bisericeşti, xilogravuri, cruci şi pristolnice.

Dintre acestea, o parte preponderentă o constituie fondul de icoane pe sticlă, iar alte 12 piese, în strânsă legătură cu primele, sunt izvoadele-tipare pentru icoane.

Meşteşugul pictării icoanelor pe sticlă, în România a apărut şi s-a dezvoltat ca meşteşug specializat, practicat în centre de iconari răspândite în toată Transilvania, dar şi în Moldova.

Problema zugrăvirii icoanelor pe sticlă nu poate fi elucidată independent de dezvoltarea acestui meşteşug în alte ţări. În aproape toate ţinuturile muntoase ale Europei Centrale (Alsacia, Bavaria, Elveţia, Tirol, Austria de Sus, Boemia, Moravia, Slovacia) este întâlnită arta picturii pe sticlă.

La noi, acest fenomen a luat un caracter de legendă, ale cărui origini au legătură cu un miracol de la sfârşitul sec. al XVII-lea petrecut la Mânăstirea Nicula, din apropierea oraşului Gherla, jud. Cluj. Se spune că în 1699 o icoană a Sfintei Marii ar fi lăcrămat. Apoi ţăranii şi-au dorit să aibă şi ei copii ale acestei icoane şi le-au creat ei înşişi.

Trebuie totuşi menţionat că răspândirea picturii pe sticlă în Transilvania nu se datorează atât tehnicii specifice ce are la bază copierea unui singur model, ci mai ales condiţiilor social-culturale din Ardeal prezente în acea perioadă. După includerea Transilvaniei în 1699 în Imperiul Austro-Ungar, dezvoltarea culturală a poporului român s-a raportat la circulaţia unor forme de artă şi cultură proprii Europei Centrale, modelată totuşi într-un spirit propriu naţional, ce exprimă mentalitatea şi sensibilitatea satului tradiţional român.

Prin formă şi conţinut, icoanele populare româneşti lucrate pe sticlă, dau o notă de originalitate surprinzătoare a fenomenului. De cele mai multe ori acestea folosesc elemente convenţionale. Schematizarea este aproape întotdeauna naivă, capabilă însă să emoţioneze, să aibă sentiment. Cromatica joacă un rol principal. Culorile icoanelor pe sticlă româneşti nu sunt stridente, artistul popular ştiind întotdeauna să pondereze tonalitatea puternică, aşezând-o lângă una caldă.

Simţul decorativ înnăscut al ţăranului român se manifestă prin folosirea unei suprafeţe geometrice pentru o anumită temă. O particularitate a icoanei româneşti pe sticlă o constituie motivele florale şi geometrice ale decoraţiei. La aceasta se adaugă simetria compoziţiilor decorative, în sensul unui echilibru în raport cu centrul.

Icoanele zugrăvite de meşterii din Transilvania reprezintă sfinţi obişnuiţi în casa ţăranului, realizaţi într-o manieră proprie ce reflectă profunzimea sufletului acestora. Este impresionantă varietatea chipurilor, cu diferenţe de la un centru la altul, de la o şcoală la alta.

Gama tematică varia în funcţie de centru, repetând până la saturaţie anumite chipuri lucrate după şablon (numit la Nicula „tipar” sau „izvod” în Şcheii Braşovului); în acelaşi timp erau prezentate şi aspecte originale atât ca subiect, cât şi ca mod de abordare al acestuia. Astfel apar elemente locale întâlnite în viaţa de zi cu zi a lumii satului: oameni în costume populare, căruţe de tip ţărănesc ardelean, mori de apă, case, animale trăgând la plug, femei torcând, copii în leagăn, etc. Aceste componente sunt întotdeauna transpuse în plan secundar faţă de tema principală. De asemenea, meşterii iconari introduc în structura compoziţiei elemente precum, reprezentanţi ai puterii, incluşi în lumea Iadului ca personaje damnate, scene de familie (Maica Domnului alăptându-L pe Iisus). Elementele florale sau fundalul cu cer înstelat, ca şi chenarele dau o notă proprie unor centre sau lucrări ale unor meşteri cunoscuţi.

Principalele centre de iconari cunoscute şi reprezentate în colecţia muzeului sunt cele de la Nicula, Gherla (Cluj), Laz şi Lancrăm (Alba), Şcheii Braşovului (Braşov), Sibiu şi Făgăraş.

Meşterii iconari erau în general „zugravi de biserici de ţară” sau „popi” (călugări). Sunt cunoscute însă şi numeroasele cazuri ale mirenilor grupaţi în echipe sau pe familii.

Numele multor artişti iconari s-a pierdut în neantul vremurilor, arta lor rămânând anonimă, dedicată doar lui Dumnezeu. Există însă şi iconari ce încep să-şi asume creaţia, semnându-şi şi datându-şi lucrările. Astfel de nume, precum Savu Moga sau Matei Ţîmforea dăinuiesc înregistrate în panteonul marilor creatori, rămânând vii în conştiinţa urmaşilor prin opera lor, conservată în cea mai mare parte în muzee sau biserici.

Icoanele realizate în centrul de la Nicula au ca principale caracteristici desenul naiv, dar foarte sugestiv şi compoziţia simplă şi clară. Sunt folosite foarte puţine personaje, tratate cu multă simplitate, iar fondurile sunt rezolvate decorativ cu elemente ornamentale vegetale (frunze, flori) şi mai puţin geometrice, liber dispuse în cuprinsul fondului. Foarte rar apar elemente arhitecturale, precum cetatea Ierusalimului.

În imediata apropiere a centrului de la Nicula se află centrul de la Gherla, unde se zugrăveau icoane înrudite stilistic cu cele de la centrul vecin. Caracteristicile acestor lucrări sunt reprezentate de câmpurile albe, decorate cu flori şi buchete roşii şi inscripţiile cu litere latine.

Icoanele din Şcheii Braşovului se caracterizează prin: desenul fin, compoziţia amplă şi echilibrată, coloritul bogat şi armonios. Ele reflectă, comparativ cu icoanele de la Nicula, o stăpânire superioară a mijloacelor de exprimare artistică. Icoane ce o reprezintă pe Maica Domnului, cu salbe de bani mari de aur, pictate pe unul sau două şiruri în jurul gâtului, prezintă aceste elemente de port popular muscelean sau brănean.

În zona Sebeş-Alba se dezvoltă, încă din sec. al XVIII-lea, două importante centre, atât prin vechimea meşteşugului, cât şi prin frumuseţea picturii. Acestea sunt Laz şi Lancrăm.

Icoanele de Lancrăm se remarcă prin coloritul stins cu fond alb, la cele mai vechi şi cu fond albastru la cele mai noi. Caracteristic pentru aceste piese este dimensiunea relativ mică şi faptul că în cadrul lor apar mai multe personaje decât la Nicula.

În Lancrăm au lucrat icoane Nicolae Zugrav şi cei din familia Costea, care au dezvoltat acest meşteşug timp de 3 generaţii. În Laz au lucrat Ion Zugravu, Simion Zugravu şi fii acestuia Toma, Ion şi Ilie Poienaru, care au transmis la rândul lor acest meşteşug fiilor, Aron, Partenie şi Ilie Poenaru II. Alături de ei au lucrat şi alţi zugravi din familiile Rodean şi Zamfir. Marea majoritate a icoanelor sunt datate şi semnate, acestea remarcându-se printr-un rafinament unic în cadrul genului. Adeseori este folosită foiţa aurie sau argintie pentru fundal.

În jurul Sibiului au fost identificate numeroase centre de pictură pe sticlă, precum Poiana Sibiului, Sălişte, Răşinari, Miercurea, Rahău sau Săcădate.

Pictura în regiunea Sibiului se distinge atât printr-un colorit remarcabil în care strălucirea auriului se îmbină cu roşu şi verde, cât şi prin fineţea şi expresivitatea desenului.

În sec. XIX ia amploare şi activitatea  centrelor din Ţara Oltului. Aici au lucrat câţiva iconari renumiţi, ale căror nume au putut fi identificate, în mare parte, datorită lucrărilor datate şi semnate.

Unul dintre cei mai însemnaţi este Savu Moga; venit din Gherla, el s-a stabilit în 1843 în satul Arpaşul de Sus, unde a lucrat tot restul vieţii. Se presupune că la venirea lui în Arpaş, stăpânea deja acest meşteşug. Arta lui se eliberează de exigenţele simetriei şi de preocupările decorative, în favoarea elementelor de naraţie pe care le conţine tema. Icoanele sale se remarcă prin eleganţa desenului, varietatea coloritului, dezvoltarea compoziţiilor pe mai multe registre. Temele preferate sunt „Naşterea”, „Sf. Gheorghe” şi „Învierea”.

Cel mai original dintre zugravii de icoane este însă Matei Ţîmforea. Elev a lui Savu Moga, el se manifestă într-o manieră proprie. Temele sale preferate sunt ample şi tratează subiecte precum „Facerea Lumii”, „Raiul”, „Judecata de Apoi”, „Patimile lui Iisus”, „Cina cea de taină”, „Sf.Ilie”. El dă dovadă de multă fantezie şi îndrăzneală în modul în care-şi concepe scenele, folosind personaje multe (luate din realitatea cotidiană), îngeri, animale fantastice, dispuse pe mai multe registre suprapuse.

În zona Făgăraşului se mai cunosc şi alte nume de iconari, precum Ion Pop, Petre Tănase, Ion-Pop Moldoveanu, Ana Tămaş-Dej, Ion Purcariu, toţi contribuind la dezvoltarea unei tehnici specifice de decorare a icoanelor pe sticlă de „glajă”. Glăjăriile, ateliere manufacturiere din Transilvania produceau o sticlă subţire de 0,5-1,5 mm, ce conţinea numeroase bule de aer  şi „noduleţe, datorate imperfecţiunilor” tehnicii de înmuiere, topire şi de întindere a pastei. Suprafaţa sticlei devenea astfel vălurită, dând în acelaşi timp icoanei o vibraţie deosebită.

Icoanele pe lemn constituie o altă categorie de obiecte tezaurizate şi valorificate în importante expoziţii naţionale şi internaţionale, din acest fond făcând parte şi cel mai vechi obiect din colecție: o icoană a Sfântului Nicolae, datată 1698.

Icoanele din Muntenia sunt monumentale, solemne, cu o expresie austeră şi un colorit sobru. Cele din Moldova se remarcă prin graţie şi colorit mai viu. Icoanele din aceste zone sunt lucrate mai puţin îngrijit, sub raport tehnic, meşterii acordând uneori o mai puţină importanţă suportului de lemn şi stratului de preparaţie. Culorile aşternute uneori în pete mari sunt combinate cu haşuri regulate de aur. Icoanele capătă în acest fel o strălucire deosebită, asemenea smalţurilor sau mozaicurilor. Din când în când în compoziţia acestora intervin bogate peisaje şi arhitecturi în care se întrezăreşte tendinţa de a vedea adâncimea spaţiului şi a evoca silueta monumentelor locale. Multe dintre icoanele moldoveneşti, dar şi cele transilvănene, se caracterizează prin fondul sculptat şi aurit, lucrat pe un strat de preparaţie mai gros, în care s-au incizat motive vegetale de tipul Renaşterii.

În Maramureş domină un grafism accentuat de un lirism naiv, iar cromatica este ceva mai ştearsă. Chipurile şi veşmintele sunt conturate cu o singură linie, puternică, în brun sau alb. Figurile sfinţilor au ovalul feţei puţin ascuţit, ochii îndepărtaţi şi puternic marcaţi. Albastrul de cer pune accente şi dă lumină acestor icoane, cu fondul argintiu patinat, în care şerpuiesc palmetele şi frunzele de stejar, frumos armonizate cu compoziţia centrală.

În Transilvania asistăm la izbucnirea violentă a culorilor şi a unui grafism viguros. Aici fondurile sunt sculptate, alcătuind o reţea de romburi, în care se înscriu cruci, asemenea celor din pictura altarelor, miniaturilor şi broderiilor gotice din secolele XIV – XV. Chipurile acestor icoane au o formă ovală, plină, aidoma picturilor flamande sau germane. Ochii sunt puternic marcaţi prin contururi brune şi pensulaţii în alb, reliefând arcadele şi inserţia ochilor. Desenul şi modelarea mâinilor sunt proprii acestui grup de icoane.

În Banat se constată un desen manierist, fin şi un colorit temperat, fără exaltarea petei de culoare. Tipicul icoanelor din această zonă îmbină tradiţia brâncovenească şi cea balcanică cu cea locală, originală şi îndrăzneaţă sub aspectul modului de interpretare a chipurilor şi a mâinilor.

Un tip aparte de obiecte îl constituie crucile de mână şi pristolnicele.

În mod special se remarcă donaţiile lui Marian şi Luminiţa Iacob (185 piese de sec. XIX şi XX din zona Munteniei) şi valoroasa colecţie a lui Constantin Movileanu-Bobulescu (8 piese de sec. XIX din Moldova). Folosite pentru sfinţirea prescurilor, pristolnicele atrag atenția prin diversitatea de forme pe care o iau.

Cruci de piatră, cruci de mormânt, obiecte de cult (sfeşnice, potire, candele), dar şi cărţi religioase completează tipologia pieselor Colecţiei Religioase.

Prelucrarea artistică a pietrei, îndeletnicire precedată, la noi, de arta cioplirii lemnului, este strâns legată de aceasta, e drept, mai ales prin ornamente. Practicată cu precădere în zona subcarpatică, unde se găseşte o mare varietate de roci, de diferite calităţi, sculptura în piatră a avut un pronunţat caracter funcţional. Paralel cu acest gen de obiecte în piatră se dezvoltă, cu o mai mare amploare, o artă cu caracter religios, votiv sau funerar. Tematica sculpturii populare în piatră se leagă de celelalte genuri ale artei populare, ca de exemplu pictura murală religioasă sau a icoanelor pe lemn. Schematismul hieratic ce subliniază ascetismul sau suferinţa, dictate de doctrina bisericească, este în repetate rânduri, anulat de realismul, naiv dar puternic al personajelor. Acestea sunt prezentate sub forme ce vădesc, prin detalii de îmbrăcăminte şi atitudine, asemănări cu personaje din viaţa cotidiană, modele din imediata apropiere a creatorilor.

Colecţia muzeului deţine aproximativ 70 de exemplare de cruci de piatră, achiziţionate din judeţele Ilfov (sat Dobroeşti), Ialomiţa (sat Alexeni), Hunedoara (satele Gurasada şi Lunca Moţilor), Alba (sat Ţebea) şi Bistriţa – Năsăud (sat Livezi).

În fondul de cărţi religioase se întâlnesc Biblia, Noul Testament, cărţi de rugăciune şi Pomelnicul lui Ştefan cel Mare.

Din anul 1997, colecţia s-a îmbogăţit cu un fond de excepţie alcătuit din manuscrise religioase, opera miniaturistului Picu Pătruţ (1818-1872). Ţăran autodidact, originar din Sălişte, Sibiu, călugărit în 1849 la Mănăstirea Cheia şi înapoiat apoi în satul său natal, Picu Pătruţ a creat o operă unică în tezaurul artei noastre. Miniaturist, imnograf şi imnolog, copist al unor lucrări de seamă ale înaintaşilor şi contemporanilor săi, Picu Pătruţ este un reprezentant remarcabil al geniului popular românesc din secolul trecut. Opera sa cuprinde versuri originale, în stil popular, descriind vieţile sfinţilor şi evenimentele principale ale Vechiului şi Noului Testament, dar şi stihuri cu caracter social, moral şi patristic preluate din creaţia unor antecesori sau contemporani, ca Anton Pann, Ioan Tincovici, Ioan Barac sau Vasile Aaron. Pe lângă acestea se remarcă numeroasele miniaturi în culori, cu care şi-a ilustrat manuscrisele.

Din 1991 au fost achiziţionate şi şase biserici ce demonstrează încă o dată ingeniozitatea şi măiestria meşterilor-ţărani de a construi edificii de cult, dar şi a zugravilor de biserici care prin opera lor au devenit sursă de inspiraţie pentru iconarii ţărani.

Două dintre acestea au fost strămutate în incinta muzeului: Biserica de lemn din Bejani, Hunedoara, şi biserica de lemn din Mintia, Hunedoara.

Celelalte patru biserici de la Juliţa, (Arad), Lunca Moţilor, (Hunedoara), Troaş, (Arad) şi Groşii Noi, (Arad), sunt conservate „in situ”, constituindu-se în tot atâtea prezenţe ale Muzeului Național al Ţăranului Român în aceste zone.