Port

În structura generală a patrimoniului muzeului, colecţia de costume ţărăneşti are o însemnătate deosebită şi o greutate specifică, atât prin numărul mare de piese care o alcătuiesc, cât şi prin faptul că acestea reflectă echilibrat toate zonele etnografice ale ţării oferind posibilitatea atât specialiştilor, cât şi vizitatorilor de a cunoaşte evoluţia în timp a acestui gen al creaţiei ţărăneşti.

 

Colecţia de costume ţărăneşti numără aproximativ 20 000 de obiecte de patrimoniu, reunind piese reprezentative pentru toate provinciile ţării (Moldova, Muntenia, Dobrogea, Transilvania, Banat şi Oltenia), exemplarele provenind din secolele XIX şi XX. Fondul colecţiei a început să prindă contur în timpul directoratului lui Alexandru Tzigara-Samurcaş şi a fost completat în mare măsură sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu. Astfel, între 1906-1953 se pun bazele colecţiei prin achiziţii şi donaţii (peste 5000 de piese), majoritatea cămăşi, fote, brâie şi mai puţin pieptare, cojoace, încălţăminte, etc. Personalităţi precum Sabina Cantacuzino, Elisa I. Brătianu, Principesa Maria sau colecţionari ca Dimitrie Comşa şi Octavian Roguski au donat muzeului obiecte remarcabile, adevărate opere de artă populară. Primul obiect achiziţionat şi înregistrat de Alexandru Tzigara-Samurcaş a fost o cămaşă femeiască din zona Mehedinţiului, cu delicate ornamente geometrice, ce reflectă măiestria şi gustul pentru frumos al celei ce a creat-o. Atunci când fondul Samurcaş a fost reorganizat după criterii ştiinţifice, această cămaşă a fost înregistrată cu numărul de inventar T 607.

 

După 1953, la conducerea Muzeului de Artă Populară, lui Alexandru Tzigara-Samurcaş îi va urma binecunoscutul etnolog Tancred Bănăţeanu. În această perioadă activitatea de cercetare şi achiziţii de patrimoniu a cunoscut o dezvoltare intensă. Rezultatul numeroaselor campanii de cercetări a fost achiziţionarea a peste 9000 de piese de port popular, reprezentând aproape toate zonele etnografice. Astfel s-a putut contura costumul în evoluţia sa istorică, varietatea şi răspândirea zonală a acestuia.

 

Influenţele şi împrumuturile reciproce rezultate din convieţuirea laolaltă cu etnicii minoritari s-au reflectat şi în ansamblul costumului mai mult decât în alte domenii. Astfel, alături de cele mai reprezentative exemplare de costum românesc se remarcă costumele maghiarilor, ale secuilor, saşilor şi şvabilor, ale sârbilor şi craşovenilor, ale bulgarilor, turcilor şi tătarilor, ale ceangăilor, huţulilor şi rutenilor.

 

O a treia etapă de creştere a colecţiilor începe în anul 1990, când după o absenţă silită, muzeul renaşte sub titulatura actuală.

 

Acestea sunt grupate în două subdiviziuni constituite după tipul de material folosit ca materie primă în realizarea pieselor: colecţia de port subţire (conţine obiecte realizate din in, bumbac, borangic, etc.) şi colecţia de port gros (conţine obiecte realizate din blană, postavuri). Organizate după criterii ştiinţifice acestea includ, din punct de vedere tipologic cămăşi femeieşti şi bărbăteşti, poale femeieşti, pantaloni bărbăteşti, haine din blană şi dimie. De asemenea, se mai întâlnesc piese de vestimentaţie ce acoperă poalele femeieşti – catrinţe, fote, vâlnice, cingători , acoperitori de cap pentru femei şi bărbaţi, podoabe populare şi accesorii din cele mai variate şi încălţăminte-opinci cizme ghete etc.

 

Fiecare piesă de costum este în felul ei un unicat. Astfel, piesele realizate din in, în special poalele, sunt în general ornamentate cu broderii, realizate cu acul. Acestea sunt completate cu cele mai diverse forme de acoperitori de poale prinse în talie cu cingători realizate în război (brâie şi bete) sau confecţionate din diferite materiale, precum metal, pânzeturi, pietre semipreţioase (cazul cordoanelor săseşti), mărgele (cordoanele din Bistriţa Năsăud) şi piele (chimirele şi curelele bărbăteşti din Transilvania şi Moldova). Hainele groase, precum sumanele din postav şi cojoacele din blană de oaie sunt ornamentate mai mult cu găitane şi respectiv aplicaţii din piele sau alte materiale, asociate cu broderii. Elementele metalice şi în anumite zone, bucăţile de oglindă, încadrate în piele alcătuiesc o compoziţie ornamentală deosebită, unică în felul său.

 

Pe cât de diferit apare la prima vedere pe atât este de unitar, dacă luăm în consideraţie simplitatea structurală a croiului pieselor componente, concentrarea şi circumscrierea motivelor în spaţii ornamentale, dispuse în baza unor principii tradiţionale, care respectă cu stricteţe stilul compoziţional, echilibrul şi raportul cromatic.

 

În general, costumul popular are ca piesă de bază cămaşa albă. Din copilărie până la moarte, cămaşa îl însoţeşte pe ţăran la muncile câmpului, la sărbători, la nuntă. Ea îndeplineşte, de asemenea rolul de marcă socială în cadrul societăţii rurale, fiind purtată de personalităţile satului (amintim aici cămaşa de preoteasă din Oltenia – T 121). Există însă şi o cămaşă a duminicilor, a sărbătorilor de peste an, a nunţilor şi a botezurilor, a datinilor şi a obiceiurilor, cămaşa mortului, cămaşa fecioriei şi a văduviei. Cămaşa de soacră, din zona Sibiului, lucrată de mireasă este dovada îndemânării şi talentului acesteia (T 1146). Numai “Junii Braşovului”, obicei specific zonei, readuce în prim plan costumul membrilor unei vechi organizaţii militar-populare, care reprezenta în trecut o modalitate originală de păstrare a unităţii românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Semnificativ este faptul că la această cămaşă, purtată de vătafi, lucrau 4 femei timp de 4 luni pentru ca produsul finit să fie acoperit cu 40.000 de paiete cântărind în final aproape 10 kg (T 1342).

 

Costumul popular marchează însă şi caracterele biologice ale individului (sexul şi vârsta). Condiţia diferenţierii stricte se leagă de o întreagă mentalitate privind rolul general al bărbatului şi femeii în colectivitate, subliniat de felul diferit al costumului. Acest rol putea fi transgresat numai la anumite ocazii, cu caracter ritual şi era exprimat prin aşa – numitul travesti, împrejurare pe care o întâlnim de pildă la priveghiul din zona centrală a Moldovei, unde unii bărbaţi se costumau în femei.

 

Precizăm de asemenea că diferenţa de sex este marcată mai ales prin piesa de bază a costumului – cămaşa.

 

Pentru femei, în funcţie de zonă, cămaşa poate fi completată de la talie în jos cu una sau 2 piese: catrinţe, fote (fie ele drepte sau creţe) sau oprege. Acestea sunt susţinute cu un brâu ţesut în război sau împletit, cu cordoane metalice sau cu mărgele, montate pe diferite suporturi materiale.

 

Femeile măritate îşi acoperă capul cu marame, ţesute din borangic, ştergare, ţesute din bumbac sau lână, baticuri cumpărate din prăvălii şi bonete denumite, în funcţie de zonă, cepse sau conciuri. Fetele îşi prind flori în cozi sau se gătesc cu coroniţe, diademe.

 

Costumul bărbătesc cunoaşte o formă mai simplă şi o componentă mai unitară pe întreg teritoriul ţării. Piesele alcătuitoare sunt: cămaşa (dreaptă, cu “barburi” – clini sub forma literei M – sau cu platcă), pantalonii, brâul, cureaua sau chimirul, pălăria sau căciulile din blană, opincile şi cizmele.

 

În funcţie de anotimp atât femeile cât şi bărbaţii poartă peste cămăşi pieptare, cojoace şi haine mari de dimie sau de blană.

 

Acţiunea factorului social este şi ea foarte importantă. Multitudinea obiectelor tezaurizate în această colecţie impune costumul popular şi ca element al culturii materiale, fiind direct influenţat de o serie de factori generali: ocupaţii, anotimp, ocazii etc.

 

În colecţiile muzeului se păstrează piese de costum specifice practicării unor ocupaţii. Astfel, păstorii poartă mai ales cojoacele lungi, cu mânecile la fel de supradimensionate (bituşca), după cum tot ei apelează frecvent la glugă. Există cămăşile „păcurăreşti” ale păstorilor din zonele de munte, înmuiate în zer, pentru ca ţesătura să devină impermeabilă; vânătorii şi plutaşii purtau traiste mari din piele sau din ţesătură de lână, iar în unele zone şi toporişti sau „baltage”, necesare în traiul lor singuratic, atât ca unealtă dar şi ca armă de apărare. Tot aşa lucrătorii la pădure foloseau chimire late de piele, pentru susţinerea mijlocului, în timpul eforturilor deosebite.

 

Au existat şi costume profesionale cu totul specializate cum a fost cel de surugiu, din care s-au păstrat până azi frumoasele ipingele (din sudul României). Există de asemenea un costum de lucru al pescarilor, alcătuit din piese specifice, cum ar fi ciorapii lungi de piele, bluzele impermeabilizate, pelerinele din foi de cort etc.