“Cercetarea în muzeu ar trebui să fie una cu totul specială, nu un turn de fildeș, ci o masă de lucru așezată la intersecția problemelor legate de colecții, expoziții, acțiuni culturale și publicații dedicate vizitatorilor”, spunea Irina Nicolau (în Irina Nicolau, Carmen Huluță, Dosar sentimental, 2001, ed. Ars Docendi, București, p. 27, aici varianta online).

Într-un muzeu, cercetarea are ca rol elaborarea unui discurs ştiinţific care promovează şi dezvoltă discursul muzeal. Deschiderea teoretică a unui astfel de discurs trebuie să fie mereu de actualitate. În cazul muzeului nostru, disciplinele care susţin acest discurs sunt în principal etnologia, etnografia, antropologia culturală, socială și etnomuzicologia.

La începutul anilor 1990, proaspăt înfiinţat, Muzeul Țăranului Român a devenit, de o manieră referenţială, „obiectul cultural” care resemnifică şi reconceptualiză raportul dintre discursul savant şi culturile ţărănești. Aşa cum a remarcat chiar de atunci etnologul francez Gérard Althabe,  autorii muzeului, pictorul Horia Bernea şi colaboratorii săi, muzeografi şi etnologi, au propus un discurs muzeal care nu mai este cel al unui muzeul etnologic „clasic”, fondat pe „reconstituirea” cadrului natural, originar al obiectului luat ca martor. Ei pornesc de la o deconstruire a imaginii tradiţiilor: „obiectele etnografice sunt desprinse de universul social şi simbolic (cel al ţăranului tradiţional), în care au fost produse şi utilizate; autorii nu se servesc de ele ca de martori ai acestui univers; le eliberează de apăsarea originii lor şi le regrupează în compoziţii estetice” (MARTOR nr. 2/1997, p. 145).

Proiectul programatic al muzeului este în permanenţă acordat la dinamica socio-culturală contemporană. Aşa cum spunea Irina Nicolau, unul dintre fondatorii muzeului, „Fiecare societate are muzeele pe care le cere și, în ultimă instanță, pe care le merită. Prin muzee, societatea își exprimă atitudinile și strategiile privind trecutul. (…) În opinia mea, societatea românească, la sfârșitul acestui secol, are nevoie de muzee de leac, ce se adresează prezentului aflat în suferință. În sălile muzeului nostru vizitatorul nu citește despre cum trăiau strămoșii săi, ci i se oferă fragmente dintr-un patrimoniu pe care trebuie să-l perceapă ca fiind al său” (revista MARTOR nr. 2/1997, p. 143).

Cercetarea face legătura între realitatea dinamică a societăţilor ţărăneşti şi discursul muzeal specific instituției, exprimat în proiecte expoziţionale, în proiecte spectaculare şi în proiecte ştiinţifice. Acest rol ar fi unul comun oricărei secţii de cercetare afiliate unui muzeu, în speţă unuia etnologic; în cazul MNȚR există o particularitate : aceea de reinterogare, de flexibilizare şi chiar de recompunere a imaginii deja canonice a „tradiţiilor” exprimate ca patrimoniu cultural, aşa cum a fost ea elaborată de muzeele etnografice clasice. Din acest punct de vedere, perspectiva disciplinară a proiectelor de cercetare desfăşurate este mai degrabă cea a antropologiei culturale şi sociale decât cea a studiilor de folclor. În consecinţă, construcţia patrimonială propusă de discursul muzeal al MNȚR este, la rândul ei, dinamică şi aptă să rămână în dialog cu fiecare generaţie de public şi să se integreze dinamicii generale a culturii naţionale române.

Acest lucru este astăzi cu atât mai problematic, cu cât procesul globalizării devine mai alert. Conectarea permanentă a discursului ştiinţific promovat în cadrul MNȚR la realitatea schimbătoare a culturilor rurale are menirea de a alimenta construirea unei imagini artistice şi simbolice a lor, imagine integrată ulterior discursului muzeal. Această imagine, rămânând una creativă, înglobează realitatea prezentă a culturilor tradiţionale româneşti, dar şi istoria lor.

Programele de cercetare desfăşurate în cadrul MNȚR au rolul de a produce un discurs ştiinţific de actualitate, corelat cu cercetările internaționale contemporane. Astfel sunt iniţiate nu doar proiecte de cercetare antropologică/etnologică, ci și proiecte interdisciplinare care implică cercetători și instituții din țară și din străinătate din domenii diverse precum istoria, biologia, geologia, etnomuzicologia, studii vizuale etc. Câteva exemple sunt: colaborările cu Centrul de Biodiversitate al Universității din Uppsala, Suedia; colaborarea cu Muzeul Civilizațiilor Europene și Mediteraneene din Marsilia, Franța; cu Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) Paris, Franţa; cu House of European History, European Parliament, Belgia; cu Universitatea „Paisii Hilendarski” din Plovdiv, Bulgaria; cu Universitatea din București – Facultatea de Geologie, România; cu Institutul de Geodinamică „Sabba Ștefănescu”, România şi aşa mai departe.

Toate cercetările sunt arhivate și valorificate în cadrul Arhivei Etnologice, dar mai ales prin participare la expoziții tematice (in situ si online) organizate de secțiile de specialitate, concerte de muzică tradițională, întâlniri științifice de specialitate (conferinţe, colocvii, ateliere, mese rotunde, întâlniri focus-group organizate de muzeu), participare la întâlniri științifice naționale și internaționale, precum și prin prelegeri dedicate publicului larg.

Cercetarea, realizată cu tehnicile calitative specifice științelor socio-umane și mai apoi comunicarea rezultatelor ei către un public mai larg, are, în cadrul MNȚR, următoarele coordonate și direcții:

Etnologie de urgență. În vâltoarea tot mai accentuată a lumii contemporane, definită de modernizare, tehnologie, migrație, mecanizare etc., se schimbă radical și lumea rurală, caracterizată, până în era modernității, de o cultură orală specifică, în care tradițiile sunt perpetuate de-a lungul generațiilor. Prin această direcție de cercetare, MNȚR își propune să documenteze fenomene şi practici culturale amenințate de dispariție sau de transformări ireversibile.

Patrimoniul recent și patrimonializare. Acest program de cercetare, inițiat de Vintilă Mihăilescu în 2005, o dată cu înființarea unui departament de sine stătător cu această misiune, și-a propus să studieze și să promoveze patrimoniul actual – rural, în speță, dar fără a se limita la acesta – din societatea românească, ținând cont de schimbările majore pe care acest domeniu le-a cunoscut în timpul din urmă. Un colectiv format din istorici, etnologi și antropologi studiază patrimonializarea ca proces social complex, care implică actori individuali, colectivi și instituționali și care nu poate fi înțeles fără a analiza semnificațiile diverse ale patrimoniului și mizele diverse ale valorizării și protejării acestuia.

Culturi ţărăneşti în dinamica lor este o direcție de cercetare care se concentrează asupra aspectelor culturii țărănești în istoricitatea lor. Sunt documentate reproducerile unor instituţii, domenii, practici, obiceiuri sau fenomene ce țin de ceea ce, cu un termen generic, este numit „tradiţie”, percepută, pe urmele lui Richard Handler și Jocelyn Linnekin (1984), ca un proces dinamic, în care se regăsește continuitatea și schimbarea. Acest program cuprinde studii asupra diferitelor grupuri etnice şi studii ale fenomenelor şi aspectelor tradiționale, în formele sale instituţionale şi non-instituţionale.

Instrumentalizarea tradițiilor este un program care găzduiește proiecte de cercetare ce propun analiza  unor aspecte ale societăţii contemporane (practici şi discursuri, cum ar fi festivalurile, concursurile, emisiunile radio sau TV) ce pot fi puse în legătură directă cu o sursă culturală rurală. Se deschide astfel posibilitatea analizei reproducerii domeniului „tradiţiilor” și a semnificaţiilor lui în societatea contemporană.

Istorie recentă. Încă de la începuturile muzeului, documentarea trecutului recent a fost considerată o axă principală a cercetării. Studiile care privesc acest domeniu se realizează prin tehnicile specifice de cercetare ale istoriei orale și sunt aduse, mai apoi, în atenția publicului, evenimente istorice (Primul sau Al Doilea Război mondial, colectivizarea, rezistența anti-comunistă, anii de tranziție etc.) din perspectiva participanților direcți la evenimente, pornind de la întâmplările întipărite în memoria lor, ori în  documentele pe care le-au lăsat în urmă.

Antropologie vizuală este o direcție de cercetare constantă, încă de la începuturile muzeului, ce se înscrie în domeniul mai larg al antropologiei, atât din punct de vedere metodologic (folosirea fotografiei și a filmului ca martor, dar și ca obiect de reflecție), cât și în comunicarea rezultatelor cercetării. În comparație cu textul scris, rezultatele acestei cercetări au un impact mai mare asupra publicului larg, depășind audiența mediului academic. Interesul pentru antropologia vizuală se regăsește în majoritatea activităților realizate de muzeu, de la expozițiile în care sunt valorificate materialele cercetărilor, până la modul în care sunt gândite din punct de vedere grafic publicațiile.

Cercetare și educație. Multe din proiectele culturale derulate de muzeu includ o componentă de cercetare,  rezultatele fiind puse mai apoi la dispoziția publicului de specialitate, dar și a publicului larg, prin diverse acțiuni ce aparțin educației muzeale: conferințe, prelegeri, expoziții, lansări de carte, dar și activități creative destinate copiilor și tinerilor.