Textilele de interior, tezaurizate în colecţia muzeului se ridică la aproximativ 10.000 de piese şi reprezintă toate zonele etnografice ale ţării. Numărul mare al acestora se explică prin faptul că ele se întâlneau în orice casă, fie la diverse treburi cu rol practic, fie ca element al decorului interiorului. Acest fond de piese a fost constituit pe de o parte în perioada directoratului lui Al. Tzigara Samurcaş (1577 obiecte), iar pe de altă parte, în urma unor ample cercetări de teren organizate sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, când au fost achiziţionate 3383 piese. Astfel, de la 4960 câte erau în anul 1991, numărul pieselor colecţiei de ţesături de interior a crescut la aproape 10.000 datorită numeroaselor achiziții și donații.

Pentru îmbogăţirea continuă a colecţiilor, pentru a reprezenta în mod corespunzător cultura populară, atât cea românească, cât şi a etniilor conlocuitoare, Muzeul Naţional al Ţăranului Român a primit numeroase donaţii (printre care un număr mare de piese aparținând colecționarilor Doncea Constantin şi Nicolae şi Maria Zahacinschi). În același timp muzeul a coordonat cercetări de teren în urma cărora patrimoniul a fost îmbogățit cu piese achiziţionate din gospodăriile țărănești. Completarea acestei colecţii nu s-a făcut la întâmplare, ci proporţionat, atât în ceea ce priveşte categoriile de obiecte, cât şi zonele.

Este de remarcat că piesele cele mai vechi (un capăt de pernă, Ardeal, datat 1785;  o faţă de masă, Ardeal, datat 1785; un ştergar, Ardeal, datat 1785; o foaie de perete, Ardeal, datat 1785) au fost achiziţionate de Al. Tzigara-Samurcaş, director al Muzeului de Artă Naţională.

După locul şi modul de etalare al ţesăturilor de interior, în cadrul interiorului locuinţei, colecţia poate fi împărţită în trei categorii: ţesături de uz casnic, ţesături cu caracter decorativ, folosite în organizarea interiorului şi ţesături ocazionale legate de anumite ceremonii – nuntă, botez, înmormântare. Aceste categorii de obiecte se deosebesc de la o zonă etnografică la alta prin modul de expunere, prin dimensiuni, motive şi cromatică. Compoziţia ornamentală imprimă formei valoarea estetică fără de care funcţionalitatea nu ar depăşi coordonatele obişnuitului.

Lepedeul de pat sau cearceaful se aşterne de obicei pe saltea sau pe străjac, fiind vizibil sub cuvertura cu care este acoperit. Fiind piese folosite zilnic lepedeele erau confecționate din pânză groasă din cânepă, fără elemente de decor. Cele care erau etalate în ”camera curată” sau de sărbători erau din pânză de cânepă năvădită sau dintr-o pânză mai subțire de cânepă cu bumbac. În Transilvania și în Banat, lepedeul avea o funcție decorativă fiind folosit atât pentru patul de paradă cât și pentru culme preluând atribuțiile foii de culme.

Faţa de pernă, folosită la origine pentru dormit, a căpătat funcţii decorative în compunerea patului de paradă. În zonele de câmpie şi de deal de la sudul Carpaţilor se folosesc mai mult în scop decorativ. O altă formă de pernă este căpătâiul, care se aşează la capătul patului (în partea centrală a Transilvaniei), în două-trei rânduri (în Maramureş) sau deasupra rudei (prăjină pe care se etalau ţesături) fixate în dreptul patului. Decorul căpătâielor este dispus la un singur capăt sau pe o faţă întreagă, alcătuind ultimul rând din pernele aşezate teanc.

Foaia de culme este de obicei confecţionată dintr-o foaie de 3-4 m lungime şi se întinde pe prăjina agăţată deasupra patului (în Ardeal şi Banat). Decorul acesteia constă din vărgi şi rânduri transversale de motive.

Faţa de masă este confecţionată din 2-3 foi de ţesătură. Cea pentru uzul curent este simplă, din cânepă, iar cea pentru sărbătoare are decorul la capete mai bogat şi câmpul central în genere învărgat. În sudul Munteniei, masa se aşează la perete, astfel ornamentele sunt dispuse pe trei laturi. Tot în această zonă, lada de zestre se acoperă cu o foaie de ladă.

Ştergarele alcătuiesc una din cele mai vaste, bogate şi unitare categorii de ţesături populare româneşti, de aceea 60 % din colecţia de ţesături de interior este reprezentată de această categorie de obiecte. Foarte răspândite în întreaga ţară, ele se întâlnesc în orice casă, fie la diverse treburi gospodăreşti, fie ca element important al decorului de interior. Le întâlnim şi în cadrul celor mai variate manifestări ale vieţii sociale, îndeosebi cele cu caracter ceremonial, din care mai importante sunt nunta şi înmormântarea.

Deşi unitare în privinţa formei, precum şi a structurii, ştergarele se remarcă printr-o mare diversitate şi bogăţie de aspecte ornamentale de mare valoare artistică şi decorativă. Din timpuri îndepărtate, ştergarele au constituit o parte componentă însemnată a zestrei fetelor pregătite de măritat. Numărul mare de ştergare înscris în foile de zestre se datorează funcţiei îndeplinite de acestea în cadrul ceremonialului nunţii, fiind folosite ca daruri şi semne distinctive pentru participanţii cu rol activ.

Raportate la criteriul funcţionalităţii deosebim tipologic: ștergarul de uz casnic, ștergarul pentru împodobirea interiorului și ștergarul specific ceremoniilor legate de riturile de trecere.

Ştergarul de uz casnic este mult mai mic şi foarte puţin sau deloc ornamentat, în comparaţie cu un ştergar destinat împodobirii interiorului. El se întâlneşte în fiecare gospodărie, având multiple întrebuinţări. Prin scopul pentru care a fost creat ştergarul este prezent în orice gospodărie. O altă formă destul de cunoscută este merindarul, cu care se acoperă mâncarea. În nordul. Olteniei şi Banat ştergarele se aşează în forma unui colac, pe care îl pun femeile pe creştet când transportă vase sau coşuri.

După locul pe care îl ocupă în cadrul decorului de interior şi modul de etalare, putem distinge două tipuri de ştergare pentru împodobirea interiorului: ştergarul de culme sau rudă şi ştergarul de perete. Ruda se montează în general deasupra patului. Pe ea, peste stergarul de culme se întind, suprapuse, textile groase de interior şi haine.

Ştergarul de perete cunoaşte o largă răspândire şi se aşeza fie după blide, icoane, tablouri, la uşi şi ferestre, fie etalate pe perete de jur împrejurul încăperii. Dimensiunile acestora diferă şi faţă de modul în care sunt expuse.

Ornamentaţia geometrică predominantă, tehnicile de realizare, care au determinat stilul ei, ornamentele cele mai frecvente şi caracteristice, legate de anumite mituri, credinţe, obiceiuri şi practici strămoşeşti sunt documente etnice. Romburi din paleolitic, brăduţi din aceeaşi epocă, S-uri şi coarnele berbecului din neolitic, simboluri ale fecundităţii şi fertilităţii pot fi considerate documente etnografice de mare însemnătate. Ornamentele simple de pe obiectele din neolitic, se întâlnesc în aceeaşi configuraţie stilistică şi încă foarte frecvent în arta actuală a textilelor de casă.

Motivele vegetale participă în raport cu cele geometrice, într-o proporţie mai mică, la alcătuirea decorului ştergarelor. Acest fapt este evident la piesele mai vechi. Spre sfârşitul secolului XIX, decorul vegetal şi îndeosebi cel floral creşte ca preponderenţă.

Pomul, cu două păsări afrontate, se întâlneşte mai des în decorul unor ştergare din zonele Năsăud, Valea Ampoiului şi Prahova. Motivele zoomorfe apar adesea în ornamentica ştergarelor din Transilvania şi sudul ţării.

Motivul avimorf şi zoomorf constituie adesea decorul ştergarelor din Muntenia, cum este cazul piesei din Prahova, în care apare cocoşul şi capra. Calul, animal cu puteri apotropaice – de protector al casei de duhurile rele este nedespărţit de om, imagine întruchipată şi în motivul călăreţului, atât de frecvent în decorul ştergarelor munteneşti. Acesta apare fie redat în mişcare, fie însoţit de diferite personaje, cum este cazul ştergarului din Buzău. Deosebit de valoroasă este piesa al cărei decor are ca subiect „român ducând calul turcului”, reflex al unei stări sociale din cele mai triste din istorie. Este important să subliniem, că redarea unor imagini pe ţesăturile de interior, nu reprezintă o copiere a naturii, ci mai mult o transcriere a acesteia într-un „cod de semne”.

Reprezentările antropomorfe, în raport cu celelalte motive, apar destul de rar. Pe ţesăturile de interior, din colecţia muzeului, femeia apare în diverse ipostaze. Pe trei dintre cele mai importante exemplare, femeia este reprezentată ţinând în mână un ghiveci cu flori fie ţinând în ambele mâini câte un brăduţ. Imaginile antropomorfe înlănţuite în horă sunt destul de frecvente în ornamentica ştergarelor româneşti. În acest sens, cele mai spectaculoase sunt ştergarele din zona etnografică Prahova. Compozițiile cu caracter narativ degajă haz de cele mai multe ori.

În întreaga ţară, cu prilejul unor evenimente ale vieţii–naşterea, nunta, înmormântarea-ştergarul se foloseşte fie ca obiect de ceremonie, fie pentru a fi dăruit sau dat de pomană. Astfel, la naşterea copilului, rudele mamei aduc daruri, ce constau din pânză, ştergare, batiste, scutece, lucruri necesare noului născut. La botez, ca piesă de ceremonie ştergarul se înfăşura pe după lumânare şi rămânea finului ca dar din partea naşului şi naşei. Fata ce urma să se mărite, înmâna pe vremuri viitorului soţ foaia de zestre şi un ştergar frumos. După oficierea cununiei, mireasa toarnă apă pentru spălat socrului şi ginerelui şi apoi dăruieşte fiecăruia câte un ştergar. Tinerii căsătoriţi vor intra în casă înfăşuraţi cu câte un ştergar pentru a fi uniţi pe viaţă. Feciorii şi fecioarele care aveau un rol activ în ceremonialul de nuntă aveau ca însemne fie câte un ştergar, fie câte o batistă. Bradul de nuntă este împodobit cu ştergare sau batiste. La înmormântare se dau de pomană ştergare. În zona Târnave, pentru un mort erau necesare nouă „cârpe de merinde” care se dădeau la cei care duceau crucea, praporii. În Olt şi Muntenia, pentru plata vămilor se împărţeau ştergare din borangic, batiste şi chiar marame. În Bistriţa, familia decedatului trebuia să dea de pomană la toate rudele câte un ştergar din cânepă.

Ştergarele erau folosite şi cu prilejul diferitelor sărbători ale anului: de Paşte (în Suceava), mâncarea se ducea în ştergare sau batiste; la „Sâmbra oilor”- obicei pastoral în zona Oaş, alimentele erau duse pe munte cu coşuri acoperite cu ştergare făcute special; de Rusalii, când se organiza jocul „căluşarii”, în vârful steagului se leagă un şervet (când se sfârşeşte jocul, steagul se desface şi vătaful rămâne cu ştergarul).

Printre ţesăturile ocazionale folosite în desfăşurarea ceremonialului de nuntă, batista sau năframa se remarcă atât prin funcţia pe care o îndeplineşte, cât şi prin valoarea ei decorativă. Denumirile locale ale batistei diferă de la o zonă la alta şi sunt legate, în mod evident de funcţia ei ceremonială. În ajunul cununiei, fata dăruia viitorului soţ o batistă, ce în limbajul folcloric simboliza un legământ de dragoste şi unire. Valoarea simbolică a batistei este asimilată unui angajament, unui adevărat contract tacit. Acest schimb de daruri are reale valenţe magice, fiind capabil să transmită energii benefice, menite să faciliteze şi să sudeze unirea celor doi soţi. Mirii erau însoţiţi pe tot parcursul nunţii de flăcăi (individualizaţi zonal prin anumiţi termeni), ce aveau ca însemne şi câte o batistă. După îndeplinirea scopului pentru care au fost confecţionate, batistele sunt încadrate decorului de interior.

Cele mai vechi piese, din colecţia muzeului sunt confecţionate din cânepă şi in, cu broderie, cu fir de mătase sau metalic. Ponderea în decorul batistelor o deţin crucile, stelele şi florile geometrizate.

În cadrul colecției o categorie aparte o reprezintă țesăturile maghiare, săsești, tătărești, turcești, ceangăiești și huțule. Piesele maghiare au un decor compact, monocrom (roșu sau albastru închis) fiind alcătuit din motive vegetale și florale (în special ”vrejul” și ”laleaua”). Un simbol des întâlnit pe broderiile maghiare este ”mărul de granată”, acesta reprezentând bogăția. Piesele săsești se remarcă prin bogăția broderiei cu elemente vegetale, zoomorfe şi antropomorfe, colorate în general în roşu sau albastru. În decorul broderiilor săsești, motivele vegetale sunt reprezentate prin coronițe, buchete de lalele, flori de acant și rodii asociate de cele mai multe ori cu motivul avimorf.

Pe cele mai multe dintre ţesăturile maghiare şi săseşti întâlnim inscripţii cu numele fetei sau femeii care a brodat piesa sau pentru zestrea căreia s‑a pregătit, precum şi anul. Cele mai vechi piese săseşti şi ungureşti provin din anii: 1785, 1816, 1892, 1895.

Ţesăturile turco‑tătare cuprind ştergare, batiste şi broderii de interior. Ele sunt colorate în roşu, verde, albastru, mov şi auriu de beteală. Adesea este figurat arborele vieţii sub formă de vas cu flori, Pe un ştergar turcesc pomul vieţii apare ca element central, figurat sub forma unui vas cu un buchet de flori. Uneori motivele vegetale sunt asociate cu simbolul islamismului, semiluna. Dintre motivele orientale, chiparosul (simbol al fericirii şi veşniciei) este adesea redat într‑o varietate nesfârşită de interpretări. O variantă interesantă a acestui motiv o întâlnim pe două ştergare din Dobrogea, în care chiparosul este dispus spre capete şi asociat cu mărul de granată, simbol al bogăţiei. Sistemul de ornamentare liniar, cu motive neîncadrate în dungi, este o caracteristică a ștergarelor și a pieselor textile specifice etnicilor turco-tătari.