Cele peste 2100 de piese din colecţia de scoarţe a Muzeul Naţional al Ţăranului Român constituie un adevărat tezaur, ce se cuvine a fi cunoscut şi prezentat nu numai pentru frumuseţea sa, ci şi pentru priceperea şi rafinamentul cu care au fost realizate. Acest fond s-a constituit pe de-o parte prin strădaniile lui Alexandru Tzigara-Samurcaş (750 de obiecte), iar pe de altă parte în urma unor ample campanii de cercetare organizate sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, când au fost achiziţionate peste 1250 de piese. O altă etapă importantă de achiziții a fost inițiată după anul 1991 pentru completarea colecției.  Diferind de la o zonă la alta, acestea reprezintă un element caracteristic al interiorului ţărănesc, reprezentativ pentru Oltenia, Muntenia, Vrancea, Suceava, Făgăraş, Haţeg. Orăştie, Bran, Muscel şi Banat fiind mărturii ale unui meşteşug ridicat la rang de artă.

Colecţia cuprinde un mare număr de piese din Moldova şi Oltenia datorită unor fonduri donate cu o sută de ani în urmă, de renumiţi colecţionari, pasionaţi de arta populară. Printre cei mai cunoscuţi donatori, îi putem aminti pe prof. Dimitrie Gusti şi Elena Comşa. O interesantă colecţie de scoarţe moldoveneşti a fost donată muzeului de măicuţele Mănăstirii Agapia, important centru în care se ţeseau scoarţe, acum deosebit de valoroase.

Folosite iniţial numai pentru nevoi practice, ţesăturile de lână au depăşit cu timpul rolul lor utilitar, devenind elementul cel mai important în arhitectura interiorului, conferindu-i acestuia un plus de frumuseţe.

Ţesăturile din lână au fost considerate piese de mare valoare, atât în casele boiereşti, cât şi în cele ţărăneşti. De aceea, erau trecute în foile de zestre ale vremii şi moştenite din generaţie în generaţie în cadrul aceloraşi familii.

Ţesăturile din lână au fost considerate piese de mare valoare, atât în casele boiereşti, cât şi în cele ţărăneşti. De aceea, erau trecute în foile de zestre ale vremii şi moştenite din generaţie în generaţie în cadrul aceloraşi familii.

Puternicul fond local al scoarţei româneşti a asimilat elemente decorative de origine orientală. Pătrunderea influenţei ţesăturilor orientale s-a făcut pe două căi: prin intermediul lumii balcanice, în Oltenia şi Banat, ale căror legături cu Orientul erau stimulate direct de marele drum, care trecea prin Vidin şi se îndrepta spre sud, prin Valea Vardarului. Pe de altă parte, pentru Moldova şi Bucovina pătrunderea motivelor s-a făcut prin intermediul coloniilor armeneşti din vechile aşezări urbane şi mănăstirile din preajma Sucevei, dar mai ales pe calea comerţului cu mărfuri, care circulau de-a lungul vechilor drumuri comerciale, ce coborau la Cetatea Albă şi în Crimeea.

În colecţia muzeului sunt documentate toate tehnicile de ţesut si ornamentare ale scoarţelor.

Cele mai multe categorii de ţesături sunt executate în două sau patru iţe. O tehnică deosebită este cea folosită la executarea cergilor ţesute în două iţe, din fire de lână mai groase şi foarte puţin răsucite, care sunt duse apoi la vâltoare (pentru a-și mări rezistența prin împâslire)

Scoarţa oltenească are o compoziţie bine închegată compusă dintr-un câmp central și unul sau mai multe chenare. Aceasta se evidenţiază prin câteva trăsături, ca de pildă preferinţa pentru motivele vegetale, avimorfe, zoomorfe şi antropomorfe, tratate cât mai naturalist, fapt datorat şi tehnicii de ornamentare a alesului curb. De asemenea, o altă trăsătură este aceea că întreaga compoziţie se desfăşoară pe lungimea piesei. Cele mai cunoscute motive decorative regăsite în ornamentica scoarţelor olteneşti din colecţia muzeului: geometrice (rombul), naturaliste, precum avimorfe (păsări stilizate: pupăza, cucul, găina, curcanul, gâsca – un exemplar deosebit de rar, este scoarţa S 835,

ce are ca motive decorative papagali), animale sau stilizări antropomorfe (personaje feminine – S 972, piesa unică în colecţia muzeului, al cărei decor reprezintă o femeie îmbrăcată într-o rochie roz, strânsă în talie cu o centură verde ale cărei capete atârnă în jos peste rochia largă, iar pe cap o diademă. Scoarţa a participat la  Expoziţia Internaţională de la Paris (1900), unde de altfel, a a fost și premiată.

Chenarul scoarţei olteneşti nu preia întotdeauna motive ornamentale din câmpul acesteia. Caracteristic pentru scoarţa oltenească este prezenţa mai multor chenare succesive, cu lăţimi diferite. Impunerea decorului oriental în compoziţia ornamentală a scoarţei olteneşti s-a făcut treptat, adaptându-se fondului local.

Cea mai veche scoarţă datată, din colecţia muzeului, este piesa oltenească S 868(datată 1789), care, din punct de vedere ornamental, are o compoziţie dominată de motivul vegetal, zoomorf şi antropomorf. În centrul compoziţiei este dispus un vas cu flori, compus asimetric. De o parte şi de alta, în sus şi jos, păsări şi animale se plimbă printre ramuri cu frunze şi flori. La un moment dat, o cămilă trasă de un personaj. Mai sus două fetiţe cu rochiţă largă.

Dintre cele mai sugestive piese din colecţia muzeului, putem aminti scoarţa S 109, în care este reprezentată o scenă de bal. În centrul piesei, un tânăr este încadrat de două dansatoare. Alte două perechi, aşezate în partea superioară şi în partea inferioară a scoarţei, dau un puternic efect de perspectivă, într-un salon de dans vast.

Pe scoarţele olteneşti, din colecţia muzeului se găsesc puţine inscripţii, ele reducându-se la nume şi datări. Piesele datate provin din anii 1789, 1830, 1859, 1861, 1867, 1875. Scoarţa datată cu anul confecţionării 1861, este inscripţionată cu litere chirilice şi latine (apare numele Smaranda). O altă piesă nedatată, este inscripţionată pe centru cu numele GHIŢĂ A.

Destul de rar ca motiv de ţesătură, în arta noastră populară, motivul mâinii apare în colecţie pe patru din scoarţele olteneşti (S 174; S 910; S 932; S 945). Pe două dintre aceste scoarţe, mâna este reprezentată cu palma deschisă şi cu degetul mare desfăcut. Pe celelalte două piese, mâna este stilizată, sub forma unui pieptene. Stilizarea mâinii este un motiv străvechi, legat în concepţia populară, de muncă şi de recoltă. În timp, motivul mâinii a avut semnificaţii multiple, legate de conţinutul istoric şi social al epocii, precum şi de multitudinea de forme artistice, care se înscriu pe linia continuităţii elementului autohton.

Scoarţele din Muntenia, alcătuite în genere din două foi, se remarcă prin folosirea culorilor pastelate, specifice vopselelor vegetale şi prin alesul în tehnica Karamani. Desenul mare, contururile în trepte sau cu creneluri sunt puse în valoare prin ajururile ţesăturii. În Muntenia, a evoluat cu precădere decorul geometric. Scoarţele cu decor vegetal, zoomorf sau antropomorf sunt foarte rare, în unele cazuri aceste motive fiind de o factură foarte apropiată de stilizarea motivelor scoarţelor olteneşti.

Un model specific îl constituie scoarţa „în tăblii” sau „table”, cu întregul câmp ornamental împărţit în carouri egale ca mărime, monocrome; în centrul fiecărui pătrat se înscrie un ornament geometric, vegetal sau zoomorf. Chenarul este alcătuit dintr-un şir de zimţi. Acest tip de scoarţă a apărut sub influenţa covoarelor orientale persane de Kashan sau Tebriz (în secolul XVI-XVII).

Motivele complexe de veche tradiţie ale pomului şi vasului cu flori sunt mai puţin frecvente. Ele apar în colecţie pe câteva scoarţe ce provin din zonele etnografice Vlaşca, Prahova şi Ialomiţa.

Scoarţele din Dobrogea sunt formate din trei foi de ţesătura, cu decorul compus dintr-o alternanţă ritmică de dungi policrome. Cromatic predomină roşul combinat cu negru, verde, alb, violet, galben şi portocaliu.

Scoarţele din Moldova sunt ţesute în tehnica alesului cu fire întrepătrunse. În cazul scoarţelor cu motive vegetale şi stilizate, se foloseşte tehnica alesului cu găurele, ale cărei posibilităţi de realizare sunt mai mari. Scoarţa moldovenească are un format mare (între 3 şi 5 metri), cu un chenar mai puţin dezvoltat, adeseori ornamentat cu motivul „vrejului”, ce îngrădeşte un câmp ornamentat cu motive florale stilizate.

Scoarţele din Moldova se caracterizează printr-o compoziţie organizată într-o formă închisă. Ele pot fi încadrate stilului tradiţional geometric, vegetal sau figurativ.

Scoarţele ornamentate cu decor geometric în romburi concentrice sau cu grupuri de dungi şi motive alese sunt specifice sudului Moldovei; pe Valea Caşinului se întâlnesc scoarţele cu motiv central (rombul cu cârlige, încadrat de chenar).

Scoarţele cu „pomul vieţii” desfăşurat pe toată suprafaţa piesei şi scoarţele „de Cotnari” sunt exemplare de un mare rafinament cromatic şi de o expresivitate plastică rar întâlnită. Una dintre cele mai frumoase piese din colecţie, lucrată la Mănăstirea Agapia, în anul 1910, are ca motiv principal coşuri cu buchete de trandafiri dispuse pe tot câmpul scoarţei, de un verde intens.

Pe o scoarţă provenită din regiunea Iaşi (S 389), se găseşte o reprezentare mai specială a pomului. Floarea din vârful acestuia este tratată ca un medalion, purtând în centru un personaj feminin, încadrat de două păsări afrontate.

Motivul antropomorf este de asemenea destul de rar. În colecţia muzeului, figurează puţine scoarţe cu motive antropomorfe. Unul dintre cele mai importante exemplare poartă pe centru un medalion mic, pătrat, cu un personaj călare purtând uniforma occidentală. O iniţială, N. ar putea indica pe Napoleon. Printre cele mai valoroase piese din colecţie se numără şi scoarţa S 286, datată cu anul confecţionării 1835, din Suceava, care după inscripţii şi compoziţia ornamentală, pare să fi fost destinată bisericii. Pe mijlocul scoarţei, o cruce acoperă aproape tot câmpul. Din capătul inferior, se ridică lateral două ramuri susţinând câte o pasăre în vârf. Alte două perechi de păsări străjuiesc de-a dreapta şi stânga crucii, iar în vârful ei stă a şaptea pasăre cu cruce în cioc. O inscripţie cu litere chirilice indică numele şi locul de origine al donatorilor: Nastasia Srana, soţia sa Iordache W, soţ al lui Clucer Ioan ot Suceava.

Printre cele mai valoroase piese din colecţie se numără scoarţele din Maramureş.

Pe scoarţele vechi, motivele vegetale erau destul de rare. Floarea cu două frunze simetrice, buchetul cu trei flori erau folosite atât ca elemente decorative ale chenarelor, cât şi ca element principal în organizarea câmpului ornamental.

Deseori pe scoarţele mari maramureşene apar şi inscripţii cu litere chirilice, indicând numele celei ce a lucrat scoarţa şi anul confecţionării.

Cromatica sobră, rezultată din folosirea culorilor naturale (gri, alb, brun) sau a culorilor vegetale pastelate (galben, bleu, verde, roşu închis) bine armonizate cu ornamentele care acoperă câmpul piesei fac din aceste scoarţe adevărate capodopere.

Fondul scoarţei poate fi monocrom sau compartimentat cromatic în benzi transversale, în pătrate sau dreptunghiuri, ce încadrează motive antropomorfe. Folosirea tehnicii chilimului a făcut posibilă apariţia unei bogate game de motive ornamentale (geometrice, florale, antropomorfe şi zoomorfe). Bărbaţi în picioare sau călare, femei cu furca în mână, „cătane”, „cucoane şi bărbaţi în horă” alcătuiesc un repertoriu ornamental specific scoarţelor din Maramureş, caracterizată printr-o precizie a compoziţiei. Femeia este reprezentată în picioare sau călare. În picioare, ea apare în poziţie de dans, cu braţele ridicate, ca într-o horă. Şirul de femei înlănţuite într-o horă poate fi legat de motive străvechi locale.

Scoarţele din Banat au dimensiuni mai mari decât cele din Moldova şi Oltenia. Cele mai vechi databile la jumătatea secolului al XIX-lea se caracterizează printr-un decor geometric cu chenare succesive, delimitate între ele prin şiruri de zimţi. Câmpul central se prezintă ca un dreptunghi cu un motiv central şi cu câte unul în fiecare colţ.