Era, cândva, o lume a satului care trăia mai mult după credințele și superstițiile rămase de la strămoși, decât după regulile bisericești. Deși a încercat din răsputeri să stârpească „păgânismele”, biserica a sfârșit prin a le accepta tacit. Așadar, nu era zi în care să nu fie vreo interdicție, vreo datină de îndeplinit, care odată nerespectată, risca să aducă asupra comunității boli, secetă, sărăcie în gospodărie sau recolte slabe.

Astăzi, aproape toate acestea au rămas pierdute în negura timpului, dar despre ele „vorbesc” obiectele adunate, de-a lungul anilor, de către specialiștii Muzeului Național al Țăranului Român și strânse într-un „buchet” denumit Colecția Diverse (Obiceiuri).

În cadrul acesteia se pot admira circa 8000 de piese adunate „în vremuri de pace și de război” și constând în ouă încondeiate, măști populare (măști-costum și măști de cap), obiecte de recuzită ceremonială (de la stele de colind, bâte și buhaie, la mărțișoare și textile folosite în cadrul obiceiurilor de nuntă și înmormântare), instrumente muzicale, obiecte de uz casnic și obiecte cu rol decorativ.

Când Tancred Bănățeanu, cel de-al doilea director al muzeului, a grupat pe colecții patrimoniul deja existent al muzeului, registrul inventar al Colecției Diverse (Obiceiuri) a fost deschis cu obiecte reprezentând ouă încondeiate și măști populare confecționate de meșteri iscusiți, spre a fi folosite cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Din lemn, din blană, din pene sau din țesături, ele au diferite semnificații și acoperă capul sau trupul purtătorului, ferindu-l de ochii celorlalți. Luându-și noi chipuri – de capre, urși, căiuți, urâți, doctori, babe, moși, miri, mirese etc. – bărbații și flăcăii mascați își permit să se manifeste liber, fără constrângeri sociale: adoptă un limbaj trivial, iau în derâdere comportamentele din sat, satirizează consătenii, dar nimeni nu se supără și cu toții iau parte la spectacol.

În anii ’90, medicul cardiolog Maria Zahacinschi și soțul său, farmacistul Nicolae Zahacinschi – o olteancă din Caracal și-un botoșănean din Mihăileni – au donat Muzeului Național al Țăranului Român, o colecție impresionantă de circa 3000 de ouă încondeiate, ce s-au adăugat celor deja existente din anii ’50-’60. Astfel, sunt reprezentate aproape toate centrele de încondeiere din țară: Argeș cu Lerești, Corbi și Albeștii de Muscel, Oltul cu binecunoscutul Oboga, Dâmbovița cu Vișina, Aradul, Botoșanii cu Mihăileni, Brașovul cu Bran și Poiana Mărului, Doljul cu Drănic și Valea Stanciului, Vrancea cu Nereju, Suceava cu Ulma, Breaza, Vatra Moldoviței, Moldova-Sulița, Izvoarele Sucevei, Vatra Dornei.

În jurul lor roiesc legende, credințe, tehnici și motive de încondeiere. De exemplu, în Lerești, femeile încondeiau ouăle în Joia Mare, de frica Joimăriței – un fel de Muma-Pădurii, care le pedepsea pe gospodinele care nu terminau cânepa de tors sau ouăle de înroșit. De asemenea, ele păstrau un ou de la Paști, roșu și încondeiat, pe care-l puneau vara în patul cu gândacii de mătase, ca să nu se deoache gândacii sau gogoșile acestora.

În Bucovina, unde sunt ouă închistrite și ouă muncite, tehnica de încondeiere este destul de migăloasă. Înainte de orice, ouăle sunt spălate, degresate și așezate lângă vatră, ca să fie călduțe. Pentru cele închistrite, gospodina aplică ceara călduță pe suprafața curată, folosindu-se de chișiță pentru contururile desenului menite să rămână albe și de feleșteu pentru puncte. Astfel zugrăvite cu ceară, ouăle se pun în culoarea dorită (roșu, galben, verde, albastru etc.) și se fierb. Căldura apei topește ceara și rămân ouă roșii, galbene sau verzi, închistrite cu figuri albe. Cele muncite sunt spălate, degresate, golite, închistrite pe alb (se aplică ceara pe suprafața albă) și puse în vopsea galbenă. După ce s-au îngălbenit, sunt închistrite pe galben și se pun în roșele, ca să se înroșească. Se repetă închistrirea pe roșu și se face verde și așa mai departe până se ajunge la ultima culoare dorită. Când sunt scoase din ultima vopsea, fiind călduțe, ouăle se șterg cu o pânză curată și ies la iveală diferitele culori cu care au fost închistrite, iar câmpul rămâne după cum a fost ultima culoare. Se dau cu unsoare pentru strălucire.

Ca și decor pe suprafața ouălor, pot fi admirate motive simple, de la linii, romburi, flori la motive complexe cunoscute sub diferite denumiri: „colții porcului”, „vârtelnița”, „calea rătăcită”, „cârja ciobanului”, „coarnele berbecului” etc.

În urma unor cercetări de teren desfășurate între anii 1991-1992, în localitatea Brănești, de lângă București, patrimoniul colecției s-a îmbogățit cu măşti şi costume din „Alaiul Cucilor”, obicei de primăvară practicat în comunităţile de bulgari de la noi din ţară. Conform tradiţiei, tinerii necăsătoriţi costumaţi în „Cuci” sau făcând parte din alaiul acestora, participau în prima zi de după Lăsata Secului la o serie de acţiuni (uneori destul de agresive), menite să purifice spaţiul şi să asigure sănătatea consătenilor. Se îmbrăcau în costume tradiționale la care adăugau măști – „chipuri” spectaculoase, confecţionate din carton şi împodobite cu mărgele, oglinzi, hârtie sau blăniţă de iepure.

Valoarea colecției este sporită de cele aproape 500 de obiecte intrate în patrimoniul Muzeului de la Șosea încă din primii ani de existență. Amintim aici năframe de nuntă ce au fost prezentate la Expoziția Jubiliară din 1906, oprege de Banat purtate și donate de însăși Principesa Moștenitoare Maria în anul 1907, broderii donate de doamna Maria Fălcoianu, președinta Societății „Munca”, în anul 1907, colecția de ceramică de Cocioc a lui Ioan Kalinderu, donată de acesta în anul 1911.