To Virtual Tour
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care

o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)



Ioan Căianu 390 | 20 noiembrie - 4 decembrie 2019




 

Ioan Căianu a fost compozitor, culegător de muzică, botanist, fondator de tipografie, constructor și reparator de orgi din Transilvania secolului al XVII-lea, care a avut o contribuție însemnată la întocmirea codicelui care îi poartă numele – „Codex Caioni”. Culegerea elaborată între 1634-1671 conține motete, părți de mise, muzică ecleziastică, părți din lucrări baroce instrumentale și dansuri, toate fiind notate cu tabulaturi de orgă. Anul acesta se împlinesc 390 de ani de la nașterea sa, motiv pentru care Festivalul de Muzică Veche București vă invită la două evenimente importante dedicate acestei personalități plurivalente.


Miercuri, 20 noiembrie 2019, de la ora 17.30, va avea loc la Muzeul Național al Țăranului Român vernisajul expoziției Ioan Căianu 390. Expoziția va conține fotografii realizate de fotograful Gyula Ádám, cu conducerea profesională a muzeografei Erzsébet Muckenhaup, care și-a legat numele şi cariera de redescoperirea comorilor ascunse de călugării franciscani de la Şumuleu-Ciuc. La eveniment vor lua cuvântul Laurențiu Constantin, director al Festivalului de Muzică Veche București, și Angéla Ferencz, director al Festivalului de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc.
 

Expoziția Ioan Căianu 390 poate fi vizitată la Sala Irina Nicolau, în perioada 20 noiembrie – 4 decembrie.

Expoziția este realizată de Centrul Cultural Județean Harghita, Consiliul Județean Harghita, cu finanțarea Fondului Bethlen Gábor, înființat de Guvernul Republicii Ungare. Evenimentul este realizat în parteneriat cu Institutul Balassi - Institutul Maghiar din București și Muzeul Național al Țăranului Român.

Apoi, tot în 20 noiembrie, sunteți așteptați de la ora 19, la Centrul Național de Artă „Tinerimea Română”, la concertul „Căianu’ 390” susținut de ansamblul de muzică veche „Codex”. Grupul a luat ființă în anul 1996, având în componența sa profesori și studenți ai Facultății de Muzică a Universității „Transilvania” din Brașov. Scopul lor principal este interpretarea muzicii culte europene din secolele XV–XIX, cu ajutorul instrumentelor de epocă, pe baza surselor teoretice ale vremii. Ansamblul cercetează muzica cultă din Transilvania și din Europa de Est, precum și sursele europene care au tangență cu aceasta. Programul concertului conține dansuri și cântece pe care le putem regăsi în Codicele Căianu.
 

Evenimentele ediției a XIV-a a Festivalului de Muzică Veche București reprezintă un cadou oferit publicului care ne-a fost alături în toți acești ani. Accesul la evenimente se face în baza unei rezervări realizate la numărul de telefon 0771 747 918, prin email, la adresa clara@medievalpraxis.ro, sau pe pagina de Facebook Bucharest Early Music Festival.

Festivalul de Muzică Veche București este organizat de Asociația Antiqva și Medieval Praxis în parteneriat cu: Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Institutul Cultural Român, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Național al Țăranului Român, CNA Tinerimea Română, Muzeul Municipiului Bucureşti, Institutul Francez din România, Institutul Balassi din București, Centrul Cultural Județean Harghita, Festivalul de Muzică Veche Miercurea Ciuc, Bio Terra Med, Mediatrust. Sponsorii evenimentului sunt: Aqua Carpatica, Domeniile Sâmbureşti, Kvint, Apriori, Delicatese Florescu, Apidava. Partenerii media: Trinitas TV, Radio România, Radio Trinitas, RFI, Radio Clasic, Observatorul Cultural, profit.ro, modernism.ro, festivalier.ro, Agenţia de Carte, Ceaşca de Cultură, Informateca.ro, cezariulian.ro


 


 

 

 
Laurențiu Calomfirescu
laurentiu.calomfirescu@medievalpraxis.ro
0749.123.843.
 


back to main page
 
closed