To Virtual Tour
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care

o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)



Festivalul Filmului Palestinian | 21-24 noiembrie 2019




Noua comedie a lui Elia Suleiman şi un focus Gaza,
la a doua ediţie a Festivalului Filmului Palestinian


Noua comedie a celebrului regizor Elia Suleiman, premiată la Cannes şi propusă pentru Oscar, un focus de trei documentare puternice despre Gaza şi o animaţie emoţionantă vor putea fi văzute la cea de-a doua ediţie a Festivalului Filmului Palestinian (FFP), care va avea loc între 21 şi 24 noiembrie la Cinema Muzeul Ţăranului din Bucureşti.
 

Câştigător al unei menţiuni speciale în competiţia Festivalului de la Cannes din acest an, „It Must Be Heaven” (2019), noua comedie a lui Elia Suleiman, redă călătoria cineastului prin diferite oraşe ale lumii, unde descoperă paralele neaşteptate cu Palestina sa natală. Filmul este propunerea Palestinei la Premiile Oscar şi va fi proiectat la gala de închidere a FFP.


Realităţile din Fâşia Gaza şi problemele locuitorilor săi sunt discutate în trei documentare puternice, grupate într-un Focus Gaza.


Realizat de italianul Stefano Savona şi premiat la Cannes anul trecut, „Samouni Road” (2018) este un documentar animat care urmăreşte o familie extinsă de la periferia oraşului Gaza înainte, în timpul şi după cel mai recent război din regiune care le-a schimbat viaţa pentru totdeauna.


„Gaza” (2019), de Garry Keane şi Andrew McConnell, este o coproducţie irlandezo-palestiniană prezentată la Festivalul de la Sundance şi propusă să reprezinte Irlanda la Premiile Oscar. Documentarul este portretul unui loc unic şi al unei populaţii care încearcă să ducă o viaţă plină de sens, pe fundalul efectelor devastatoare ale unui conflict peren.


În „The Apollo of Gaza” (2018), cineastul elveţian Nicolas Wadimoff încearcă să descifreze misterul din jurul unei statui a lui Apollo vechi de 2.000 de ani, găsită în 2013 în apropiere de Gaza, însă dispărută apoi din senin. Filmul a făcut parte anul trecut din selecţia CPH:DOX, cunoscutul festival de documentare de la Copenhaga.
 

Programul include de asemenea o emoţionantă animaţie de lungmetraj, „The Tower” (2018), realizată de regizorul norvegian Mats Grorud şi selectată la Annecy. Filmul are în centru o fată care trăieşte într-o tabără de refugiaţi palestinieni şi care află despre istoria familiei sale prin poveştile a trei generaţii precedente de refugiaţi.


Parte din selecţie este și drama „Dégradé”, prezentă în 2015 la festivalurile de la Cannes şi Toronto. În Gaza, două coafeze şi zece cliente de vârste şi din medii diferite îşi petrec o zi închise într-un salon de frumuseţe, în timp ce poliţia Hamas se luptă cu o bandă de infractori pe stradă.


În premieră, Festivalul Filmului Palestinian propune şi o selecţie de scurtmetraje apreciate, care vor fi proiectate câte unul înaintea unora dintre lungmetraje. Este vorba de „Ambience” (2019), de Wisam Al Jafari, selectat în acest an în secţiunea Cinéfondation de la Cannes, „Bonboné” (2017), de Rakan Mayasi, prezentat la Berlin şi Toronto, „Selfie Zein” (2019), de Amira Diab, şi animaţia „Ayny” (2016), de Ahmad Saleh.


Anunţată deja, drama multipremiată „Mafak” („Şurubelniţa”), care a avut anul trecut premiera mondială la Festivalul de la Veneţia, va deschide a doua ediţie a Festivalului Filmului Palestinian, în prezenţa tinerei actriţe Mariam Basha.


Prezentat în premieră în România la FFP, „Mafak” este debutul regizorului Bassam Jarbawi şi tratează problemele fizice şi emoţionale ale unui palestinian întors acasă după ce a stat 15 ani într-o închisoare israeliană.


Realizată de criticul Ionuţ Mareş, selecţia din acest an propune în total 11 filme de ficțiune, de non-ficţiune şi de animaţie - şapte lungmetraje şi patru scurtmetraje.


Festivalul Filmului Palestinian (FFP), organizat de Centrul Cultural Palestinian Mahmoud Darwish, în parteneriat cu Ambasada Statului Palestina în România şi Ministerul Culturii din Palestina, îşi propune să ofere publicului din România şansa de a descoperi atât vitalitatea cinematografiei palestiniene, reprezentată de cineaşti răspândiţi în întreaga lume, cât şi realităţile socio-culturale şi istoria palestinienilor prin reprezentarea cinematografică şi prin întâlniri cu cineaşti palestinieni sau de alte naţionalităţi.


Înfiinţat în 2018, Centrul Cultural Palestinian Mahmoud Darwish (CCPMD) este o organizaţie non-profit, independentă şi neafiliată politic, care promovează valorile culturii palestiniene.


Biletele și abonamentele pot fi achiziționate din rețeaua Eventbook:
https://eventbook.ro/program/festivalul-filmului-palestinian


Organizat de Centrul Cultural Palestinian Mahmoud Darwish (CCPMD)


În parteneriat cu: Ambasada Statului Palestina în România şi Ministerul Culturii din Palestina


Parteneri și sponsori: Brands International, El Unico, La Casa del Habano, La Aurora, S. T. Dupont, Head Print, Cinema Muzeul Ţăranului, Muzeul Ţăranului Român, One World Romania, Centrul Ceh, Librăriile Cărturești, J'ai Bistrot, Victoria Hub, La Mama, ZAZ, 1000 de chipuri, Tip Top


Parteneri media pricipali: Radio Guerrilla, Music Channel


Parteneri media: Agerpres, Bad Unicorn, Blitz TV, Cartierul Creativ, CineFan, CineGhid, CineHub, Cinemagia, Cinemap, CriticEyez, FILM PLUS, IQads, IQool, Metropotam, Munteanu, News.ro, Observator Cultural, Raftul cu filme, The Institute, Ziare.com, Ziarul Metropolis, Zile și Nopți


https://palestinianfilmfestival.org/
www.fb.com/FestivalulFilmuluiPalestinian/





 




back to main page
 
closed