Catre Tur Virtual






                                      


              Fără ei, acest muzeu nu ar fi existat.

Muzeul neamului românesc

Al. Tzigara-Samurcaş


Ce a fost; ce este; ce ar trebui să fie

„Din trecutul strămoşesc să renască arta noastră viitoare“.

17 aprilie 1907

(Din cartea de aur a muzeului)



Năzuim să fim, dintre toate popoarele Europei răsăritene, cei cu o cultură mai înaintată. Cu toate acestea ne silim mai puţin decât alţii să punem în valoare arta şi cultura poporului nostru. Şi apoi ne mirăm, că suntem aşa de puţin cunoscuţi şi apreciaţi din acest punct de vedere. Vina, însă, este numai a noastră. Nu ne-am îngrijit, ca alţii, să adunăm dovezile culturii trecutului nostru şi probele destoiniciei ţăranului român. Dintre toate instituţiile noastre de cultură, tocmai Muzeul naţional este cel mai în urmă venit. Avem, e drept, de mai bine de o jumătate de veac, un muzeu de antichităţi. Dar, chiar dacă acesta ar fi corespuns misiunii sale, tot nu ar fi împlinit golul cel mare al lipsei muzeului românesc. Căci, dacă o colecţie de antichităţi, ce în majoritatea ei cuprinde rămăşiţe romane, confirmă încă şi mai puternic descendenţa latină a neamului nostru, ea nu rezolvă însă întreaga problemă a culturii noastre. Fiindcă în această direcţie am moştenit foarte puţin de la strămoşii romani. Cultura şi întreaga artă a poporului român, ca şi dreptul şi instituţiile sale, nu seamănă cu ale Romei. Rămâne dar să se stabilească pe baza unor documente sigure, prin cine am fost influenţaţi în adaptarea vieţii noastre artistice şi culturale. Un asemenea studiu comparativ reclamă însă existenţa unui material artistic-etnografic cât mai bogat şi variat. Acesta ne lipseşte încă, fiind pe cale de a se aduna de-abia acum. Spre a noastră mare ruşine, cuprinzătorul depozit al culturii româneşti nu există încă. Muzeul de etnografie şi artă naţională nu a împlinit nici o decenie, chiar de se iau în seamă primii ani ai stărilor provizorii prin care a trecut la început. Sub noua sa alcătuire, el nu are decât doi ani. Istoricul său nu este deci prea lung; plin de speranţe însă este viitorul său. Ideea înfiinţării unui muzeu cu caracter curat naţional nu este nouă. Prima dată ea a fost emisă de Titu Maiorescu care, ca ministru al cultelor, a căutat să dea o extensiune în acest sens Muzeului de antichităţi, ce exista mai demult. Prin decretul din 30 dec. 1875 se înfiinţează, între altele, secţiunea „porturilor naţionale“. Ea a rămas însă numai în intenţia ministului, care n-a găsit pe directorul destoinic să aducă la îndeplinire frumoasa decizie. Acelaşi plan al lui Maiorescu a fost reluat în 1900, ministru al cultelor şi instrucţiunii fiind C. Arion. Nici intenţiile sale n-au avut norocul să fie pe deplin realizate. Din colecţia de păpuşi, destul de rudimentare, ale lui Speranţă nu s-au mai păstrat azi decât vreo câteva specimene, menite să amintească numai prima fază a copilăriei instituţiei de azi. În 1901, ideea unui Muzeu Naţional ia o formă mai precisă. Ministrul Spiru Haret, după cum sigur afirmă în raportul său către rege, hotărăşte ca „în legătură cu înfiinţarea unei şcoli special consacrată artei naţionale, să se înfiinţeze un Muzeu de arte naţionale. Scopul acestei instituţiuni trebuie să fie de a aduna şi conserva toate rămăşiţele ce se mai găsesc din producţiunile artistice din trecut ale ţării noastre: cusături, broderii, ţesături, picturi, sculpturi, miniaturi, enluminures etc. Un asemenea muzeu va pune la dispoziţiunea şcolii de arte naţionale elementele necesare pentru a-şi alcătui modelurile, iar viitorilor artişti le va procura motive de inspiraţiune de nepreţuită valoare“. Pentru realizarea acestui frumos program, ministrul Haret hotărăşte ca primul fond al muzeului proiectat să-l constituie obiectele de artă de la Expoziţia din Paris, la care participase şi România. Într-acelaşi timp, se însărcinează pictorul I. Alpar-Paraschivescu, cu colectarea materialului din ţară. Din nefericire însă, cea mai mare parte din obiectele de la Paris s-au rătăcit; iar o moarte prematură răpeşte pe pictorul Alpar, înainte de a fi putut da rezultatele cercetărilor sale şi preţiosul său concurs. În locul său se trece această însărcinare lui Ipolit Strîmbulescu, luându-se totodată dispoziţii ca culegerea de obiecte să se facă pe o scară mai mare prin învăţători. Într-acest timp se cumpără nişte colecţii de ţesături din ţară şi din Transilvania. „Prin aceste mijloace, oricât de modeste şi puţin costisitoare ar fi, adaugă ministrul Haret, se va putea face un bun început Muzeului, care va rămânea pe urmă să se dezvolte treptat în cursul timpului“. Raportul ministrului în această privinţă se încheie cu speranţa că „Muzeul se va putea deschide în toamna anului 1903, în localul şcolii profesionale de fete nr. 3 din şoseaua Kiseleff“. Propunerile ministrului n-au fost aşa de repede împlinite. Muzeul nu s-a putut deschide, şi în 1905 vedem că se reînnoieşte însărcinarea lui Strîmbulescu de a „aduna modele în stil naţional pentru uzul şcoalelor profesionale şi de meserii“, fără însă ca instituţia să fi căpătat o organizare independentă. În iulie 1905 Strîmbulescu e oficial înştiinţat „că nemaifiind fond disponibil, diurna cuvenită d-sale nu se mai poate ordonanţa“. De-abia în bugetul Casei Artelor pe anul 1906 se prevede înfiinţarea pe ziua de 1 octombrie a unui „Muzeu etnografic, de artă naţională, artă decorativă şi industrială“. De la această dată numai, muzeul are fiinţă ca instituţie de sine stătătoare. Localul noii instituţii se hotărăşte a fi aripa stângă a fostei monetării precum şi sălile din nou construite acolo într-acest scop. Prin decret regal, ministrul M. Vlădescu încredinţează noua direcţie a muzeului subsemnatului. Din titulatura oficială a muzeului se vede că menirea sa nu era încă bine definită. Înşirarea de calificative ale noii firme era de altfel inutilă. S-a şi redus în urmă, rămânând numai cele strict necesare spre a arăta scopul instituţiei. „Muzeul de etnografie şi artă naţională“, cum se intitulează azi oficial, tinde să fie casa poporului român, în care, expunându-se obiectele lui uzuale precum şi produsele sale artistice, să se dea cea mai completă imagine a vieţii acestui popor. Pornind de la acest program larg, subdiviziunile muzeului se impuneau în mod firesc. În primul rând trebuia să se reprezinte cât mai deplin viaţa ţăranului nostru, atât din Regat cât şi din alte părţi locuite de români. Căci numai prin o cât mai documentată comparaţie între ramurile răzleţe ale poporului românesc, se va putea lămuri şi mai bine problema noastră etnică şi a vicisitudinilor neamului nostru. Într-acest scop se impunea să arătăm atât traiul zilnic cât şi viaţa intelectuală şi religioasă a ţăranului. Casa, portul, obiectele uzuale de pe o parte; biserica şi obiectele cultului pe de alta, trebuiau să se cuprindă în muzeu. În acelaşi fel urma să fie reprezentată şi clasa domnitoare de odinioară. Dar înainte de a trece la o desfăşurare mai amănunţită a programului viitorului muzeu, se cade să ne oprim la starea lui de azi, arătând obiectele ce cuprinde şi împrejurările în care au fost procurate. O contribuţie serioasă la alcătuirea muzeului a adus Strâmbulescu. E singura din colecţiile predecesorilor care se impune a fi menţionată. Prima colecţie, alcătuită din păpuşi de dimensiuni de vreo 50 cm, îmbrăcate în costumele diferitelor regiuni din ţară, nu a fost predată muzeului. Ele nu prezentau de altfel vreun interes, nici din punct de vedere ştiinţific etnografic, nici din cel curat artistic. Erau reproduceri stângace şi în materiale noi a frumoaselor costume ţărăneşti, de a căror bogăţie artistică nu puteau da nici o impresie. Cele câteva modele ale acestor păpuşi ce s-au păstrat într-un borcan de sticlă, vor servi oricând ca cea mai bună scuză a autodafeului acelei colecţii. Strîmbulescu dimpotrivă a adunat cu multă sârguinţă o serie de obiecte interesante, ce se găsesc în colecţiile muzeului. În special secţiunea ţesăturilor îl interesa mai mult şi în această direcţie a şi întins cercetările sale. Toate obiectele adunate de d-sa erau aşezate într-una din sălile Şcoalei profesionale. În decurs de doi ani numai, de când muzeul e constituit, colecţiile s-au sporit într-atât, încât azi ele ocupă patru săli mari din localul ce li s-a afectat, având în total 4.330 numere, în afară de 840 obiecte împrumutate şi depuse temporar în muzeu. Pe lângă obiectele expuse, muzeul mai are un bogat depozit de dublete sau obiecte necesare pentru studii speciale. Era cazul, poate, să se facă şi mai mult în aceşti doi ani, dacă greutăţile cu care am avut de luptat de la început nu ar fi fost aşa de mari. O primă reală stânjenire a fost lipsa de fonduri. Pe anul bugetar 1907-1908 nu se prevăzuse în bugetul oficial al muzeului decât neînsemnata sumă de 2.000 lei. A face achiziţii noi şi a instala în acelaşi timp colecţiile existente numai cu această sumă era a condamna de la început dezvoltarea instituţiei. Văzându-se imposibilitatea de a spori colecţiile numai cu asemenea mijloace, bugetul a fost sporit din fonduri extraordinare, în decursul anului. Azi, dovedindu-se importanţa instituţiei, s-a ridicat suma bugetară pentru procurarea materialului şi instalarea lui la 14.000 lei. Să sperăm că ea va merge crescând, căci numai astfel muzeul va putea lua dezvoltarea ce cu toţii îi dorim. Iar achiziţiile vor trebui făcute în cel mai apropiat timp, dacă nu vrem să lăsăm să treacă în alte mâini rarele obiecte de artă ce se mai pot găsi. Căci concurenţa devine tot mai mare, pe zi ce merge. Numărul amatorilor sporeşte şi colecţiile particulare din ţară se înmulţesc, îngreuind considerabil noile achiziţii oficiale. Un pericol şi mai mare prezintă însă trecerea obiectelor peste graniţă însă trecerea obiectelor peste graniţă de către amatorii străini. Preîntâmpinarea unor asemenea pierderi nu se poate realiza decât prin fonduri suficiente pentru a învinge concurenţa străină. Căci cea din ţară e mai puţin de temut, dacă speranţa ce nutrim e bine întemeiată, că cei mai mulţi dintre amatorii români vor contribui prin darurile lor la completarea Muzeului Naţional, după cum, din fericire, s-a şi întâmplat în unele cazuri. Pentru a doveni cât de întemeiată e frica de concurenţă străină, voi cita cazul colecţiei de obiecte româneşti din Transilvania a d-lui D. Comşa, din Sibiu. Această frumoasă colecţie, în valoare de peste 10.000 lei, neputând fi cumpărată din bugetul de 2.000 lei de care dispunea muzeul nostru, căruia se oferise, era să treacă la Pesta, dacă nu s-ar fi salvat de către d-na Elisa I. Brătianu. Numai prin mărinimia d-sale, muzeul se mândreşte azi cu câteva frumoase exemplare ale acelei colecţii. Câte alte obiecte sau monete preţioase din ţara noastră nu ilustrează muzeele bulgarilor, de pildă. E timp ca asemenea emigrări să înceteze. Achiziţionarea obiectelor mai trebuie făcută în timpul cel mai scurt şi pentru a evita distrugerea lor. Căci e de necrezut dezinteresarea ce se constată faţă de „vechituri“. Şi, neputând aştepta până să se refacă educaţia publicului în acest sens, trebuie să mai salvăm ce încă se poate. Căci, dacă în clasa orăşenilor, deşi cam rar, totuşi se acordă oarecare interes obiectelor vechi, ţăranul dimpotrivă devine tot mai nepăsător faţă de trecut. Cu tradiţiile bătrâneşti se duc şi rămăşiţele artei noastre şi izvoadele cele frumoase. A le mai aduna pe cele existente e o primă datorie a noastră, deşi nu cea mai uşoară. Şi numai acei care au încercat vreodată să cumpere de la ţărani, numai aceia cunosc greutăţile unei asemenea întreprinderi. Pentru că de la început ne izbim de firea neîncrezătoare a ţăranului. La întrebarea după scoarţe sau alte obiecte vechi, răspunsul stereotip al sătenilor e că nu au nimic. Se tem, în cele mai multe cazuri, să arate ce au, de frica vreunui nou impozit. Şi de aceea numai cu greu, şi mai ales după ce s-au convins că nu se urmăresc alte scopuri, ei consimt a scoate din lăzi lucrurile interesante. Odată încrederea căpătată, încep greutăţile târgului. Unii, într-adevăr, se înduplecă chiar a face daruri, când se conving de scopul patriotic ce urmăreşte muzeul, şi se simt mândri de atenţia ce se acordă produselor lor. Vina neîncrederii, cu care dintru început ne întâmpină ţăranii, e tot a noastră: au fost prea adeseori păcăliţi. Ultima expoziţie generală mai ales tare ne-a discreditat. Sub tot felul de promisiuni ale unor agenţi de rea credinţă s-au ridicat de la particulari obiecte scumpe, ce nu li s-au mai înapoiat, chiar după repetate reclamaţii. Am arătat aiurea jaful ce s-a comis sub scutul Expoziţiei, pe urma căreia îndură azi muzeul aşa mari dificultăţi. Nu mai departe decât în luna septembrie a.c., am mai primit o scrisoare a preotului din Stoeneşti, care se plânge că „la doi locuitori din sat s-au pierdut hainele ce au dat la Expoziţia jubiliară“. Cu asemenea plângeri sunt mereu întâmpinat pe unde mă duc să cercetez după obiecte. Şi reclamaţiile scrise de la necunoscuţi sunt foarte numeroase. Tuturor însă le răspund că greşeala regretabilă a unora nu trebuie generalizată, căutând să recapăt încrederea celor păcăliţi de alţii. Căci un muzeu, ca şi o expoziţie, trebuie să fie element de cultură în cel mai larg înţeles şi să contribuie la educarea poporului, iar nu la pervertirea lui. Greutăţile acestea de ordine morală nu sunt singurele ce se întâmpină în colectarea obiectelor. La neîncrederea menţionată se adaugă ignoranţa publicului în genere. Căci noţiunea „muzeu“ este încă prea puţin popularizată, pentru ca să deştepte o imagine justă în mintea celor mai mulţi. De unde, de altfel, am putea pretinde ca să se ştie ce este în adevăratul sens al cuvântului un muzeu, când nu am avut încă unul? De aceea foarte rari sunt cei care pricep că a face un dar muzeului şi a-şi eterniza astfel numele, pe lângă obiectul donat, este o mare cinste. Numai aceia, care au prilejul să vie să vadă muzeul, se conving de aceasta. Mulţi însă, în ignoranţa lor, refuză chiar cel mai avantajos preţ ce li se oferă pe obiecte, nevrând ca acestea să intre în muzeu. Aci intervine rolul învăţătorilor care ar trebui să familiarizeze pe ţărani cu rostul acestui fel de instituţiuni. Pentru aceste motive, colectarea obiectelor pe baza circulărilor sau chiar prin corespondenţă personală este aproape cu totul exclusă. Numai prin comunele pe unde am fost de mai multe ori şi unde am reuşit să conving pe primari sau preoţi de importanţa unui muzeu naţional, numai din acele locuri am mai putut obţine obiecte şi numai prin intermediari. În toate celelalte cazuri se cuvine să mă prezint singur în comune şi, cu toate rezistenţele ce la început întâmpin, să persist a căuta. Cu mulţumire trebuie să constat că, până acum, nu mi s-a întâmplat niciodată ca, în urma unor adevărate stăruinţe, să mă fi întors cu mâna goală. Se întâmplă adesea ca tocmai la persoanele care neagă cu mai multă energie că ar avea ceva, să găseşti cele mai frumoase obiecte. Spaima lăsată de expoziţie îi face tocmai pe posesorii obiectelor de valoare să se apere cu mai mare convingere decât cei care nu au ce pierde. Caracteristic este cazul mănăstirii Agapia de unde, cu toate protestările stariţei, care mă asigura că nu pot găsi nimic, am cumpărat totuşi într-o singură dimineaţă nu mai puţin de 10 splendide scoarţe vechi. Căci îndată ce maicile au văzut că nu venisem, ca alţii de tristă memorie, să ridic obiectele în schimbul unor promisiuni înşelătoare, ci le plăteam pe loc, mi-au oferit cu plăcere vechiturile, pe care erau fericite să le poată înlocui prin altele noi. La fel se întâmplă şi pe la sate. Cu vorbe cinstite şi cu bani se mai pot căpăta şi încrederea oamenilor şi obiectele dorite. Sistemul practicat până aci, şi mai ales cu prilejul expoziţiei, de a cerşi obiectele sau de a le lua pe cale oficială, trebuie să dispară cu desăvârşire. E foarte natural ca, atunci când statul voieşte să înfiinţeze un muzeu, să procure şi mijloacele necesare, pentru a putea despăgubi pe cei ce nu se mulţumesc cu cinstea de a figura în cartea donatorilor. Iar sistemul de a se secuestra rezultatele descoperirilor, în virtutea unei legi, are ca efect că cele mai frumoase obiecte găsite în ţara noastră sunt tăinuite de autorii descoperirilor, care pentru a scăpa de rigoarea legii, preferă să le vândă în străinătate. Numai atunci când se va fi acreditat părerea că organele oficiale nu sunt nişte spoliatori, ci dimpotrivă cei mai imparţiali apreciatori ai obiectelor de artă, numai atunci va dispărea şi teama şi neîncrederea generală ce domneşte faţă de instituţiile statului. Felul însă cum s-au ridicat odinioară odoarele de prin mănăstiri şi metoda de colecţionare al agenţilor expoziţiei ne-au discreditat pentru multă vreme încă. Iar dacă am insistat mai pe larg aci asupra acestui punct, am făcut-o tocmai cu intenţia de a provoca o schimbare a opiniei publice în această privinţă. Căci fără concursul benevol al posesorilor obiectelor, alcătuirea unei colecţii, care să cuprindă tocmai exemplarele rare şi interesante, este aproape imposibilă. Se cuvine dar ca, înainte de enumărarea colecţiilor cumpărate, să se publice spre cunoştinţa celor mai mulţi, numele mărinimoşilor donatori pe care muzeul îi numără până azi […]. Locul de frunte îl ocupă şi aci, ca în toate împrejurările privitoare la cultura românească, M. S. Regele. Darul Maiestăţii Sale este cea mai bună probă a Înaltului interes cu care se onorează tânăra instituţie. Donaţia Regelui prezintă, în afară de valoraea sa artistică, o importanţă şi mai mare din punct de vedere istoric. Sunt 75 de planşe originale ale pictorului Henric Trenk reprezentând biserici şi mănăstiri din judeţele Vâlcea şi Argeş. Aceste picturi, acvarele şi desenuri, executate în anii 1860 – 61, sunt documente nepreţuite pentru arhitectura religioasă, care în ultimile decenii a suferit transformări aşa de regretabile. Multe din schiturile şi mănăstirile reproduse de Trenk sunt astăzi tare transformate, dacă nu chiar distruse, aşa că reprezentările lor de acum o jumătate de veac sunt singurele documente ce avem despre forma lor mai veche. Aceste planşe, care au fost în număr de 110, formau un „Album arheologic şi pitoresc” pe care Odobescu le-a prezentat Ministerului împreună cu o primă parte a unui raport al său asupra mănăstirilor din ţară. Cele 75 de planşe au fost oferite Domnitorului Carol I la sosirea Sa în ţară. Îndată după înfiinţarea Muzeului, Regele a ţinut să le dăruiască instituţiei unde sunt expuse azi. Printr-o altă generozitate a Regelui, Muzeul a mai intrat în posesia colecţiei complete de fotografii din ţară, executate din ordinul Măriei Sale Domnitorului în 1866 de către pictorul fotograf C. Szathmary. Acesta mai este şi autorul „Albumului României” alcătuit din cromolitografii, după unele mănăstiri şi mai ales după costumele ţărăneşti din cele mai caracteristice părţi ale ţării. Şi acest album preţios pentru etnografia românească a fost dăruit muzeului tot de Majestatea Sa. A. S. R. Principesa Maria, care onorează cu deosebită atenţie dezvoltarea Muzeului, a dăruit mai multe oprege splendide din Banat. Printre persoanele particulare care au contribuit la îmbogăţirea instituţiei, fie prin darurile făcute, fie prin împrumutarea obiectelor, numele Doamnei Elisa I. Brătianu se impune în primul rând.
În afară de obiectele din colecţia Comşa, D-sa a mai cedat Muzeului şi multe foarte frumoase costume din ţară, din nepreţuitul D-sale tezaur de lucrări româneşti, pe care cu o rară pricepere a ştiut să le adune cu mulţi ani în urmă. Mărinimia domnei Brătianu faţă de muzeu a fost urmată şi de alte persoane binevoitoare, care au dăruit sau au cedat numai Muzeului, sub formă de împrumut, obiecte româneşti din colecţiile lor particulare. Între acestea trebuie să enumerăm pe D-l Balş, D-l D. Bazilescu-Drajna de Sus, D-na Maria Brăiloiu, D-l I. I. C Brătianu, D-na Florica Berindei, D-ra A. Biju-Banat, D-na Maria Buia-Sângeorzul Năsăudului, Maica Aftusa, Bucur-M-Rea Horez, D-l Busuioc-R.-Vălcii, d-na E. G. Cantacuzino, D-l Dr. I. Cantacuzino, D-na Henri Catargi, D-na Maria George-Câtiul-Năsăud, D-l Solomon-Cârcul Sângeorzul Năsăudului, D-na Ciuflea, D-na Elena Cornescu, D-l Petru Checicheş-Apahida, D-l Mihai C. Chivulescu-Filipeşti Prahova, D-l C. D. Cruceriu-Drăguţeşti, Sf. Sa Dan, Dr. Prezbiter-Straja-Bucovina; Dănescu-Bobu-Gorj, Pr. M. Dumitrescu-Craiova, Pamfiliu Grapini, Protopop, Rohna-Nouă; D-l D. Grigorescu, D-na Lucreţia Gridincea, D-l N. Ghika, D-l Spiru Haret, D-l Iancu Archi-Polovraci, D-l Dr. G. Ionescu-Tulcea, D-l N. Ionescu-Salaoru-Ogretin, D-l Nic. Iorga, D-l K Colbenhayer-Cernăuţi, D-na I Manu, D-l Nic Măcelaru-Bucureşti, D-l titu Maiorescu, D-l I Marţian, Căpitan, Năsăud; D-l N. D. Miloşescu-Târgu-Jiu, D-l V. G. Morţun, D-l Antonie Mogoş-Ceaur-Gorj, D-l Negrescu-Bălăneşti-Gorj, Sf. Sa Archim. Nifon-Superiorul M-rei Sinaia, d-l Niculescu-R-Sărat, Maica Matrona Niculescu, M-rea Horez, D-na Poienaru-Andreeşti-Gorj, D-l Ion Pop, Protopop, Muşfălău; D-na Angelina Pop-Coşbuc, Feldru, Transilvania; D-l St. Popescu, D-l A. Precup-Mălin-Suceava, D-l Lăpădat Prejbeanu, Bălceşti-Gorj, D-l I. Puşcariu-Bucureşti, părintele Râpeanu, Star Chiojd-Prahova; D-l O. Robuski, Cuv. Sa Th Soroceanu stariţul M-re româneşti Cucuvinu-Provata de la Sf. Munte, D-na Romanescu-Craiova, D-na Scholle, D-l şi D-na Mişu Seulescu, D-l G. Sterian, D-ra Şuga-Pătărlagele, Cuvioşia Sa Epifania Teodorescu, Stareţa M-rei Horez, D-na A. Velovan, Craiova; D-l Vizante, Tămăşeşti-Gorj, D-l Voinescu, D-ra C Zamfirol. Pentru a da probă a favoarei de care a ajuns să se bucure Muzeul în toate straturile neamului nostru, voiu încheia lista donatorilor cu numele moşenilor Ştefan şi Constantin Negrescu din Bălăneştii Gorjului. Ei au dăruit o troiţă monumentală şi foarte caracteristică, pe care au însoţit-o cu un act de danie cu următorul cuprins „Însufleţiţi de ideea înfiinţării Muzeului de Artă Naţională, sincer povestitor al trecutului nostru frumos, şi doritori a contribui şi noi cât puterile ne ajută la ridicarea unui asemenea templu măreţ al românismului, dăruind cu toată dragostea, în sus zisul scop, această cruce de lemn, făcută de strămoşii noştri în 1842 şi găsită azi pe moşia noastră.” Tuturor acestor donatori şi protectori ai Muzeului, fie-le numele pomenit spre cinstea noastră a tuturor, iar frumoasa lor faptă cât mai des luată drept pildă. În afară de particulari au mai contribuit la sporirea colecţiilor şi autorităţile şi societăţile private ca „Munca”, „Arta Românească” şi „Domniţa Maria”. În special Ministerul Cultelor, sub a cărei directă dependinţă este Muzeul, a arătat cea mai largă solicitudine pentru tânăra instituţie. Ministrul Haret, care a dat sprijinul său puternic Muzeului tocmai în vremea ca mai grea a începuturilor sale, i se cuvine adânca noastră recunoştinţă pentru marea operă culturală, căreia nu numai i-a dat fiinţă, dar i-a asigurat şi viitorul. Ministerul Domeniilor a cedat Muzeului obiectele de interes etnografic şi artistic rămase în Palatul Artelor după închiderea expoziţiei. Din cele 607 numere ce s-au ridicat, mai puţin de jumătate au fost numai expuse în sălile Muzeului, ca prezentând o reală valoare artistică. Celelalte obiecte, răzleţe şi întru destul de caracteristice, se păstrează în depozitul Muzeului. E de regretat desigur că nu s-a putut trage mai mare folos pentru Muzeu de pe urma expoziţiei. Vina este chiar a organizatorilor ei care neţinând seama de cererea Direcţiei Muzeului făcută încă de la 31 iulie 1906 de a i se da preferinţă în alegerea obiectelora permis vânzarea lor particularilor. Astfel s-au pierdut pentru Stat tocmai cele mai caracteristice obiecte, adunate cu mari cheltuieli prin organele oficiale.
Dar nici despre aceste neiertate greşeli ale conducătorilor expoziţiei, nici depre ulterioarele împotriviri ce s-au adus Muzeului nu va mai fi vorba. Ideea d-lui C. Istrati, de a organiza un alt muzeu în fostul Palat al Artelor, e azi definitiv îngropată. S-a dovedit că planul nu era nici serios conceput nici realizabil din punct de vedere practic; personalul propus de d-sa nu prezenta garanţiile morale şi ştiinţifice necesare creării unei asemenea instituţii. Pretinsul său muzeu al „Trecutului nostru“ a trecut în domeniul dezideratelor singuratice, menite a nu fi niciodată concretizate. Iar drept singur răspuns la pătimaşa şi nedreapta sa împotrivire faţă de Muzeul de etnografie şi artă naţională ce se înjghebase, acesta a ajuns, în scurtul timp de când s-a organizat, la dezvoltarea ce o are azi. Este desigur foarte departe de a fi complet şi nici nu se poate considera ca un muzeu definitiv, ci numai ca o primă bază, ca realizarea unui program ce rămâne a se împlini treptat. Nu în doi ani se săvârşeşte un muzeu! După felul colecţiilor şi conform menirii sale, muzeul se subdivide azi în două mari secţiuni: etnografică sau a artei populare şi cea eclesiastică sau a artei religioase. Prima secţiune, cea mai bogată a muzeului, se subîmparte, după natura obiectelor, în mai multe secţiuni, dintre care cele mai însemnate sunt: secţiunea textilelor, a lemnului şi a ceramicii. În secţiunea textilelor intră: covoarele, scoarţele, velinţele, lăicerele, chilimurile, ţolurile, fie de pat, de perete, de fereastră, de şea (valtrapuri sau cioltare) şi în genere orice ţesătură din război. Iile sau cămăşile femeieşti, cămăşile bărbăteşti cu alesături pe la guler şi mâneci; ciupage alese ori cusute; poale de ie; cămăşi de ginere. Fote, zăvelci şorţuri, pestelce, cătrinţe, oprege, vâlnice. Brâie, bete sau brăciri, cingători; brâie cusute cu mărgele. Marame, testemeluri, broboade, învelitoare de cap, conciuri, ceapse, scufiţe, tulbene, căciule. Prosoape, ştergare, basmale, năframe, cârpe de ginere, cârpe de brâu, cârpe cu colţuri; şervete, feţe de perini, chindeie, cusute ori alese în război. Sumane, zăbune, zeghi, mantale, ghebe, dulame, ipingele, sarici, mintene; cioareci, tureci, ciorapi, mănuşi, veste. Traiste, desagi etc. A doua mare secţiune, acea a produselor de lemn, cioplit sau încrestat, cuprinde: case şi biserici de lemn, interesante prin părţile lor sculptate; diferite părţi dintre elementele arhitectonice ale acestor clădiri, ca fruntare, stâlpi şi undrele, pridvoare, cosorabe etc. Porţi şi portiţe cu ştenapii înfloraţi; zaplazuri, garduri împletite. Cruci şi troiţe din ţinterime şi de la răscruci. – Furci de tors, fuse, bâte, ploşti, solniţe, spărgători de alune şi nuci, linguri, furculiţe, blide, căpăcele, cauce; blidare, poliţe, cuiere; maiuri de lăut; păpuşari de brânză; codirişti de bice, fluiere şi cavale; răboaje etc. Scaune, mese, laiţe, tronuri, sfeşnice, lacăte sau broaşte de lemn; juguri, proţapi. Războaie, vârtelniţe, sucale, suveici, zimţi; târniţe, cobiliţe, cofe, ciubere, fedeleşuri, balerci, talere, polonice, butoiaşe, hârdaie, garniţe, ciuture, covate, albii. Mobile de lemn din casă precum şi uneltele de lemn. A treia secţiune a ceramicii cuprinde tot felul de vase de lut; talere, blide, străchini, oale, ulcele, ulcioare, bocăi, cane, sfeşnice, puşculiţe, sobe, toate fie smălţuite sau numai arse. În afară de aceste secţiuni capitale care cuprind mai toate obiectele dintr-o gospodărie ţărănească, mai intră în cuprinsul muzeului şi obiectele de metal, ca arme, paftale, broaşte şi lăcate, amnare, inele, brăţări, cercei; obiecte de corn şi sidef, ca cornuri de păstrat praful de puşcă, paftale; obiecte de piele, ca cojoace, bunde, pieptare, chimire, curele şi şerpare. O secţiune interesantă mai e aceea a ouălor încondeiate cu motive atât de variate şi frumoase. Toate aceste obiecte ar forma secţiunea artei populare. Am înşirat aci pe cele mai multe dintre ele, pentru a atrage atenţia asupra lor. Căci de cele mai multe ori publicul nu ştie că atari lucruri pot figura în muzeu. Natural că pentru ca ele să fie demne de a fi expuse, trebuie să aibă un caracter artistic, adică să fie îngrijit şi frumos lucrate. O furcă, de pildă, care constă numai dintr-un simplu băţ, fără nici o crestătură, nu e un obiect de muzeu; cele încrestate sau înflorate, însă, da. De asemenea şi o oală, pentru a intra în muzeu trebuie să aibă sau o formă frumoasă – ca splendidele ulcioare mai vechi –, sau un smalţ plăcut şi caracteristic. Adeseori chiar obiectele cele mai lipsite de ornamente prezintă interes prin formele lor vechi, care azi în bună parte s-au transformat, devenind tot mai puţin estetice, prin influenţele străine care pervertesc gustul natural al ţăranului. Am căutat, fireşte, să aleg pentru muzeu pe cele mai caracteristice, pe acele care pot servi de tip. Deoarece însă în această privinţă nu există nici o altă colecţie sau un studiu pregătitor, nu am ajuns să am în toate direcţiile serii complete de cele mai vechi şi în acelaşi timp cele mai frumoase exemplare. Totuşi, din colecţiile existente se poate căpăta o idee despre arta poporului nostru. Pentru ca această imagine să fie cât mai deplină şi pentru a arăta pe ţăranul nostru în adevăratul să mediu, am reuşit să aduc în muzeu o casă întreagă, care ocupă singură una din sălile colecţiei. Mulţumirea pe care vederea acestei case a procurat-o tuturor vizitatorilor – de la Rege până la ţăran – şi interesul ce ea a deşteptat printre artişti, îndrituiesc în deajuns transportarea ei aici. Ea a dat motive noi de sculptură artiştilor noştri. Arhitectul Clavel a utilizat cu mare măiestrie amănuntele stâlpilor de la această casă pentru frumoasa şi originala sa tâmplă de lemn, în caracter cu totul popular. Nu mai amintesc entuziasmul ce această casă stârneşte la străinii care o văd şi cărora le lasă o imagine completă şi plăcută a stării sociale şi a îndeletnicirilor artistice ale ţăranului nostru. Ea e aproape de-a-ntregul mobilată azi întocmai în stilul original – cu păpuşoiul atârnat la fruntar, cu podeala de pământ şi vatra afumată. Neapărat că nu toate casele sunt la fel cu a lui Mogoş; eu cel puţin nu mai cunosc o alta atât de mândră. Din aci alăturatele fotografii se poate mai bine judeca partea ei adevărat artistică. Întreg pridvorul are fruntarele sculptate şi între ele stâlpi admirabili ca proporţie şi ornamentaţie. Şi uşile toate sunt sculptate. Caracteristică mai este şi mica intrare dinaintea scării. E o miniatură a porţilor mari cu frumosele lor arcuri. Ca proporţie e de asemeni foarte fericită, deşi e concepută şi executată de Antonie Mogoş fără alt model, ci din propria sa concepţie. Ea e în adevăr operă de artist. Şi poate că este conştient de însemnătatea lucrării sale meşterul Antonie, căci a semnat şi data opera sa. Pe fruntar se vede săpată următoarea inscripţie, atât de asemănătoare cu signaturile clasice ale marilor artişti: „187 şi cinci făcut Antonie Mogoş”. Data mai e repetată şi în alte părţi ale fruntaruluii chiar pe uşi. Pe ştepanul porţii care se află la curte se vedea monograma A.M. şi anul 1879. A lucrat deci la casa sa de la 1875 şi până la 1879. Căci Mogoş singur a tăiat stejarii cei mari din pădure, al a cioplit din ei bărnele cele groase şi lungi de 10 metri, şi tot el pe urmă i-a încrestat cu motive aşa de alese. Azi atât scumpetea materialului cât şi lipsa de timp nu mai permit ridicarea unor asemenea case. Ele se înlocuiesc cu altele de cărămizi, după cum a făcut şi Mogoş. Norocul a vrut ca cercetările mele să mă ducă în comuna Ceauru, din Gorj tocmai la timp. Adică înainte ca Moş Antonie să fi început să dărâme casa de lemn pentru a ridica pe cea nouă, în care scop îşi pregătise în curte cărămidă. De îndată ce am descoperit acest giuvaer arhitectural, ideea de a-l asigura pe veci în Muzeu mi se ivi. După câteva ezitări şi repeţite vizite ce i-am făcut, stăpânul ei, convingându-se de adevărul spuselor mele, consimţi a mi-o vinde pe preţ de 500 lei. Demontatul, transportul şi reclădirea ei în Muzeu au costat mai mult ca preţul cumpărării. Casa a fost refăcută întocmai, fără nicio modificare, tot de Antonie Mogoş, care se simţi foarte fericit văzând adăpostită pe veci opera sa în Muzeu. Mulţumirea sufletească i-a fost aşa de mare, încât azi repetă tuturor că, dacă de la început ar fi putut întrezări cinstea ce-l aştepta, nu s-ar fi codit a casa sa Muzeului. Dar nu-i venea să creadă, că într-adevăr o să i se dea un loc de cinste lucrării sale. Portretul aici alăturat al moşneagului de 73 de ani reprezintă tipul unei bresle întregi de asemenea modeşti dar vrednici artişti populari, din mâna cărora ies lucrări aşa de caracteristice.
Deşi nu aşa de artişti ca Mogoş, totuşi foarte îndemânatici mai sunt şi alţi meşteri în acea parte a Gorjului. Din Ceauru chiar e Vizantie, autorul uneia din porţile monumentale din muzeu. Din satul învecinat, Tălpăşeşti, e o altă poartă cu o ornamentaţie cu totul diferită de aceea a ştenapilor din Ceauru, după cum se poate vedea din reproducerea de aci.* Căci fiecare sat îşi are stilul său tradiţional – o frumoasă probă a marii varietăţi a aptitudinelor artistice ale ţăranului nostru. În afară de monumentele aci descrise, secţiunea lemnului mai cuprinde şi mai multe troiţe sau cruci monumentale de lemn. Unele din ele au şi inscripţii votive. Astfel e crucea din 1878 lucrată de Vasile Stanciu Burduşel şi ridicată de Jumară în memoria fiului său mort în război. Înaltă de peste 4 m şi largă de 2 m e troiţa dăruită de fraţii Negrescu. Acest fel de amplificare monumentală a crucii e caracteristică numai Olteniei şi unor judeţe de munte ale Munteniei. În Moldova asemenea troiţe nu se găsesc. Împreună cu porţile aci amintite, troiţele sunt cei mai de frunte reprezentanţi ai secţiunii lucrărilor în lemn, cu care se îndeletniceşte românul. Din nefericire, asemenea exemplare tipice ale noastre au lipsit cu desăvârşire la Expoziţia jubiliară, unde s-a dat o idee cu totul incompletă de arta populară românească. Lucrările mai mici de lemn sunt splendid reprezentate prin bogata colecţie de furci de tors. Ele sunt comune atât în Regat cât şi la românii din Transilvania, de la care colecţia d-nei Brătianu, expusă în muzeu, posedă câteva exemplare foarte amplificate. Nu mai puţin caracteristice sunt cele din munţii noştri. Aceste încrestături foarte migăloase dar bine combinate sunt în genere opra păstorilor. Tot lor le mai datorim de altfel şi cele mai frumos ornate cancee, cauce sau alte unelte de la stână. Toate acestea, ca şi păpuşarii sau formele pentru presat brânza, au încrestături întocmai ca cele ce se cunosc la popoarele germanice de nord sub denumirea generală de Kerbschnitt. Desenuri geometrice sunt adâncite în lemn prin crestături cu muchile oblice, cele corespunzătoare fiind aplicate totdeauna în sens invers, aşa că porţiunea de lemn rămasă în relief are forma conică trunchiată. Izvoadele astfel săpate sunt în genere figuri rezultate din diferite aplicări ale „paznicului“ sau compasului. Au forma unor rozete, ce se aseamănă grozav cu acele ale artei gotice târzii. Varietatea acestor izvoade este foarte mare, deosebirile constând în jocul diferit al paznicului. La noi asemenea încrestături se regăsesc atât la ornamentaţia caselor, după cum ne dovedeşte casa lui Mogoş, cât şi la ştenapii porţilor, la furci, bâte, sfeşnice, ceaune, linguri, păpuşari, fluiere, codirişti, tronuri, blidare, japiţe de car etc. Aceleaşi diverse aplicări au aceste modele încrustate şi la popoarele nordice, unde existenţa lor se dovedeşte încă din secolul al VII-lea. Azi această tehnică e încă întrebuinţată în arta populară din Danemarca şi Scandinavia. Urme de lucrări în Kerbschnitt se regăsesc şi prin Alpi, mai ales în epoca artei gotice. Dar nu numai popoarele germanice au exclusiv această tehnică. Ea se practică întocmai la fel şi în Turcia. De unde am împrumutat-o noi, nu se poate încă stabili definitiv. Ne lipsesc date mai precise despre tradiţia acestor obiecte, precum şi elementele îndestulătoare de comparaţie. Deşi piesele din muzeu au înfăţişarea mai veche, ele nu datează totuşi de mai mult de vreo trei decenii. Prin siguranţa desenurilor şi marea lor varietate se dovedeşte însă că modelele ce avem nu sunt decât reproducerea unor izvoade tradiţionale şi de mult împământenite şi folosite şi folosite şi la noi. Unele încrestături de la porţile lui Mogoş sau de pe furci şi de pe bâtele ciobanilor noştri pot perfect suporta comparaţia cu cele mai frumoase exemplare ale muzeelor străine, atât sunt de frumos concepute şi perfect executate. Cam aceleaşi motive decorative se regăsesc şi la bisericile de lemn, din care sper că în curând voi reuşi a aduce una în muzeu, dacă mijloacele, şi mai ales localul cel prea strâmt, mi-ar permite. Înainte de a încheia această scurtă privire asupra secţiunii lucrărilor în lemn, trebuie menţionate şi mobilele. Din cele civile însă, în afară de blidare, s-au păstrat puţine exemplare originale. Bogată din contră este secţiunea mobilelor bisericeşti, din care muzeul posedă câteva câteva exemplare admirabile. Strana şi tetrapodul de la Mănăstirea Probota, cu împletiturile şi ajururile sculptate într-un frumos stil oriental, sunt exemplare foarte preţioase. Dar atât acestea cât şi uşile împărăteşti aci reproduse nu sunt produse ale artei populare. De caracter şi execuţie mai simplă şi asemănătoare cu mai sus citatele ornamente sunt stranele de la biserica din Cârligu aci reproduse. Cu mult mai numeroase decât obiectele de lemn sunt exemplarele din secţiunea textilelor, care e mai completă. Sunt reprezentate mai toate districtele ţării şi chiar diferitele ţinuturi locuite de români. Această întregire s-a putut realiza mai lesne, deoarece obiectele de acest fel sunt mult mai numeroase, fiind de o întrebuinţare mai curentă şi se şi pot procura mai cu înlesnire. Căci una din caracteristicile distinctive ale românului este tocmai portul său. Cel femeiesc, mai ales, este de o bogăţie extraordinară. Nu numai fiecare judeţ, dar aproape fiecare plasă, îşi are portul său particular. Deosebirile constau atât în formă cât şi mai ales în izvoade şi în culori. Aceleaşi deosebiri se constată şi la românii de aiurea. E cu totul altfel, de pildă, costumul siliştencelor de acel al lugoşencelor sau al femeilor din Meglen. Elementele din care se compune veşmântul femeiesc sunt aceleaşi peste tot şi se impun prin simplicitatea lor. O cămaşe sau ie, lungă până la glesne, îmbracă tot corpul. Ea e strânsă la mijloc printr-un brâu larg. Peste acesta se prind cele două şorţuri care ţin loc de fuste, şi care au diferite numiri, după cum se poartă în faţă, şi atunci se zic fotă şi zevelcă, sau vâlnic sau catrinţă, când se poartă la spate. Dacă mai adăugăm betele, marama şi zeghea, avem costumul complet. Bogăţia şi varietatea constă mai ales în alesăturile iilor şi ţesăturilor diferite ale şorţurilor. Într-această privinţă se deosebesc chiar regiunile cele mai apropiate unele de altele. Sunt aşa de diferite felurile de creţuri sau râuri de pe iile femeieşti, atât ca modele cât şi ca combinare a culorilor, încât prin mici modificări se obţin nenumărate variante. Sunt regiuni care au culorile lor particulare şi chiar modul lor special de a le produce. Neputându-se reproduce aci costumele cu culorile lor, se amână o descriere mai amănunţită a diferenţelor portului pentru catalogul colorat ce se prepară de direcţia muzeului, după desenurile originale ale d-lui O. Roguski. Materialul adunat la muzeu în această direcţie este foarte bogat […], aşa încât va permite o clasare a diferitelor tipuri şi a influenţelor reciproce. Cele peste 450 de cămăşi din toate părţile, orânduite după regiuni, dau o bună imagine a diferenţelor locale şi a amplificării izvoadelor. Iile cele mai vechi, de pânză groasă de in, sunt cele mai simple şi adesea cele mai frumoase. În vremea mai nouă râurile sunt prea încărcate cu fluturi, care înlocuind beteala cea veche, dau un aspect neliniştit costumelor. De asemeni cusăturile care se făceau cu mătase sau arnici, azi sunt de lână şi de aceea mult mai grosolane şi neplăcute. Nicăieri mai bine ca la muzeu nu se pot păstra izvoadele cele vechi. Sunt deci rugate toate persoanele care au asemenea ii, să le vândă sau să le ofere muzeului, pentru a se completa cât mai bine acest bogat tezaur de izvoade străbune. Nu numai simple ii, dar şi costume întregi sunt expuse la muzeu, unde cu timpul fiecare judeţ va fi reprezentat printr-una sau mai multe asemenea păpuşi, îmbrăcate cu costumul particular fiecărei regiuni. O atenţie deosebită cată să se dea şi coafurelor vechi, astăzi de asemeni în părăsire. Conciurile cele frumoase, din care muzeul are o colecţie bogată, au dispărut cu totul din obiceiuri. În afară de costume, secţia textilelor mai cuprinde scoarţe şi lăicere. Şi ţesutul acestora forma una din ocupaţiile de căpetenie ale româncei. Nu era casă, în vechime, fără războiul ei, şi ţărancele singure torceau şi vopseau lânurile din care apoi tot singure urzeau cele mai frumoase scoarţe. Tradiţia ţesutului nu a dispărut încă; s-au înlocuit însă boielile vegetale prin culori de anilină, iar izvoadele geometrice vechi prin desenuri de animale şi altele. Modelele vechi din muzeu însă au început să fie copiate şi astfel vom reveni în curând la tradiţia cea bună. Secţiunea ceramicii e de asemenea foarte bogată. Exemplarele vechi fiind şi mai rare decât în celelalte secţiuni, din cauza materialului mai lesne expus deteriorării, s-a compensat lipsa lor prin produse noi, dintre care unele sunt foarte interesante. Cea mai veche strachină datată e din Oltenia, din 1810. Mult mai vechi sunt însă olăriile de la românii din Transilvania, de la care se află expuse unele exemplare din secolul al 18-lea. Ceramica lor este însă tare influenţată de a saşilor, pe când cea din ţară se aseamănă mai mult cu a popoarelor din sudul Dunării. Tehnica olăriei nu a dispărut încă din popor. O bună probă a numeroaselor centre de olari ţărani a dat ultimul concurs, la care au participat peste 150 de meşteri. S-a dovedit astfel varietatea modelelor şi mai ales a smalţurilor, care diferă după materialele prime ce are fiecare regiune. Pământul cel mai bun este cel roşiatic din Mehedinţi. Formele sunt aproape aceleaşi pretutindeni. Unele dintre ele, cum sunt de pildă ulcioarele cele mari cu două mănuşi, se apropie de eleganţa vaselor antice. Olăria românească e în general colorată. Chiar străchinele sau oalele cele mai ieftine au desenuri. La acestea din urmă smalţurile sunt înlocuite prin desenuri în alb, cu culoare de pământ. Izvoadele desenurilor prezintă variaţiuni foarte bogate; unele se apropie de încondeierile ouălor de Paşti. Cu toată naivitatea desenurilor, totuşi prin originalitatea lor şi adesea prin perfecţiunea formelor, olăria românească, chiar mai nouă, produce cea mai bună impresie asupra specialiştilor străini. Olăria e una din expresiunile cele mai caracteristice ale artei noastre populare şi de aceea i s-a dat locul ce se cuvine în Muzeul de artă naţională. Tot în secţiunea ceramicii intră şi sobele de teracotă, din care muzeul posedă un splendid exemplar, dăruit de părintele D. Dan din Straja Bucovinei. În aşteptarea unei noi clasificări, s-au expus aci şi discurile de la bisericile lui Ştefan cel Mare, care prezintă şi un mare interes arheologic-istoric, pe lângă cel artistic. Şi această secţiune, oricât ar fi de bine reprezentată, e departe de a fi completă, rămânând a se întregi cu timpul. Pe lângă aceste trei secţiuni capitale, mai aşteaptă să ia o dezvoltare mai mare şi colecţia de ouă încondeiate. De asemeni acea a instrumentelor de muzică, a pielăriei şi a bijuteriei populare. Un bun început s-a făcut prin colectarea documentelor grafice, care ne oglindesc poporul şi ţara noastră. Din nefericire, asemenea reproduceri nu sunt vechi, ca la alte popoare. Albumul lui Raffet, cuprinzând 20 planşe despre România, datează din 1837. Cel al lui Bouquet, din 1843. Apoi vin colecţiile dăruite de Rege şi menţionate mai sus.
În afară de acestea mai sunt şi unele foi răzleţe, care prin subiectele reprezentate au interes pentru istoria culturală a trecutului nostru. Prin raritatea lor, asemenea documente sunt foarte greu de dobândit; să sperăm că amatorii, care mai de timpuriu au avut buna idee de a colecta asemenea planşe cu subiecte româneşti, vor contribui la completarea colecţiei muzeului. Exemplul dat de T. Maiorescu, care a dăruit Albul lui Billecoq va găsi, sper, imitatori. Căci multe din aceste publicaţii sunt azi cu totul ieşite din comerţ. Acestea sunt, în rezumat, colecţiile care alcătuiesc actualul muzeu. Adăpostite într-un local nu tocmai propriu, ele au fost astfel expuse încât să dea cea mai clară imagine a artei poporului nostru. Să placă, să atragă privirea şi să instruiască în acelaşi timp. O clasare strict ştiinţifică nu se va putea face decât atunci când din fiecare secţiune vor fi destule obiecte pentru a nu fi nevoie să se umple, prin împrumutări de la una la alta, golurile secţiunilor actuale. Din cele câteva vederi ale sălilor, aci reproduse, se poate avea o idee de dispoziţia generală. S-au menţinut zidurile spoite cu var, pentru a păstra bine caracterul rustic, care se potriveşte obiectelor expuse. Mai toţi pereţii sunt îmbrăcaţi cu admirabilele scoarţe şi lăicere, care înveselesc sălile prin culorile lor plăcute. S-au menţinut încă dulapurile vechi, din cauza lipsei de fonduri, care să permită o reînnoire totală a mobilierului. Începutul făcut, prin instalarea în muzeu a casei lui Mogoş, rezumă programul viitor. Se va căuta a se face, în proporţia necesară, acelaşi lucru pentru fiecare din regiunile mai însemnate locuite de români. Aşa încât în Muzeul Capitalei Regatului Român, vom avea câte o gospodărie completă a fraţilor din Bucovina, Ardeal şi Macedonia şi reprezentanţi ai artei şi portului românilor din Serbia, Istria, Moravia etc. Acestea necesită însă călătorii anume în părţile locului şi adunarea materialului în mod sistematic. În doi ani şi cu mijloacele restrânse ce s-au acordat, nu s-a putut realiza decât o parte din program. Iar faptul că Oltenia este mai bine reprezentată decât restul ţării se datoreşte nu întâmplării, ci procedării sistematice ce se impunea, de a se explora succesiv dar temeinic o regiune anume, înainte de a trece la alta. Atât prin situaţia ei geografică, cât mai ales prin bogăţia sa artistică, se impunea să încep cu Oltenia. Şi cred că am reuşit a aduna exemplare atât de caracteristice, încât am relevat chiar oltenilor frumuseţea artei lor, pe care nu o bănuiau până acum. Secţiunea oltenească a muzeului din Bucureşti e cu mult mai completă şi caracteristică, decât chiar interesantul şi mai vechiul muzeu local din Târgul Jiului. Încă neorânduite sistematic sunt obiectele secţiunii eclesiastice, căreia i se cuvine o atenţie cu totul specială. Căci conţine obiectele cele mai scumpe ale trecutului nostru şi singurele moşteniri de la strămoşi, de la care nu avem alte rămăşiţe. Odăjdiile bisericeşti au fost păstrate în mănăstirile bogate, de unde în bună parte au fost ridicate cu ocazia secularizării. Acestea formează depozitul Muzeului de antichităţi cu obiectele preistorice sau cu cele grece şi romane. O separaţiune a Muzeului de antichităţi de cel al neamului românesc se impune. În principiu această separaţie a şi fost oficial hotărâtă şi va fi în curând pusă în aplicare. Căci n-au ce căuta evangheliile frumos ferecate, potirele, discurile şi crucile cu pietre scumpe, icoanele îmbrăcate în argint, aerele sau epitrahilele cusute cu fir şi mărgele şi toate celelalte odăjdii purtând inscripţii cu numele voievozilor noştri, alături de idolii egipteni sau de inscripţiile greco-romane. Obiectele cultului trebuie să se găsească în muzeul cel românesc, nu în cel de „antichităţi“, al cărui cadru se încheie tocmai acolo unde începe competenţa celui naţional. O dovadă a dezinteresării ce direcţia Muzeului de antichităţi a arătat faţă de arta veche românească e lipsa de adaose făcute la colecţiile vechi, în care s-au exclus aproape cu totul mobilele. Acest gol e implinit în parte la muzeul de la şosea, unde se găsesc unele exemplare din cele mai caracteristice mobile bisericeşti. Aducerea acestora de prin biserici, unde se pot înlocui prin copii noi, se impune, căci altfel dispar, distrugându-se prin uz. De asemeni furtul întâmplat acum în urmă la Mănăstirea Bistriţa ne arată pericolul căruia sunt expuse obiectele scumpe din bisericile noastre. Asigurarea lor în colecţiile oficiale, cu toate garanţiile unei bune paze, se impune cât mai grabnic. Prin reproduceri în gips, după părţile sculptate ale bisericilor, se va putea alcătui şi o secţiune interesantă a mulagiilor, care ar da o bună idee a arhitecturii noastre religioase. Un început s-a făcut şi în acest sens prin expunerea reproducerilor după stâlpii, pisania şi chenarii de la Stravopoleos. O bogată colecţie de fotografii completează imaginea ce se poate da despre bogata şi frumoasa artă a mănăstirilor şi bisericilor noastre. Când toate aceste secţiuni, acum de abia proiectate, vor putea fi realizate, atunci numai vom avea în sfârşit un muzeu naţional, demn de acest nume. Pentru ca, însă, toate aceste obiecte să fie expuse după cum se cuvine, e nevoie şi de un local potrivit. Spre a orândui, de pildă, o secţiune eclesiastică, trebuie neapărat o sală boltită, în care să se ridice o catapeteasmă, întocmai ca într-o biserică. Toate aceste amenajări speciale muzeului sunt prevăzute în planul schiţat şi publicat încă din 1907. Să nădăjduim că se vor afla odată în bugetul statului şi banii necesari pentru ridicarea acestei clădiri, care ne este tot atât de necesare ca şi cazărmile sau localurile de licee. Căci un muzeu, în sensul adevărat, este cea mai bună şcoală pentru popor. În ea se capătă, fără altă pregătire, ci numai prin intuiţie, cele mai frumoase lecţii de patriotism. Iar numele ce se va da viitoarei Instituţii se va alege între muzeul „naţional“ sau „al neamului românesc“, în caz că nu se va păstra titulatura ceva mai lungă de azi. În niciun caz nu va fi Muzeul „trecutului nostru“, fiindcă el va trebui să cuprindă şi manifestările artistice ale zilelor noastre. Căci nu o instituţie moartă, ci un focar de cultură trebuie să fie un muzeu naţional. Din el să se inspire generaţiile viitoare de artişti şi într-însul să se depună succesiv rezultatele noi ale artei româneşti. Numai astfel îşi va împlini înalta sa menire un adevărat muzeu naţional, care trebuie să fie în cea mai strânsă legătură cu poporul. În el trebuie să se oglindească trecutul nostru şi tot aci să se plămădească viitorul artei româneşti. În scop de a deştepta interesul general pentru începuturile acestui muzeu, au fost scrise şi aceste rânduri.
(Broşură 8°; Edit. „Minerva“, 1910)


 ---------------------------
Al. Tzigara-Samurcaş, Muzeografie românească, Bucureşti, 1936




înapoi la pagina principală
 
inchis