Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești




26 aprilie – 25 iunie 2017, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă în data de 26 aprilie 2017 de la ora 18:00 la vernisajul expoziției Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești, organizată în Sala Tancred Bănățeanu, str. Monetăriei nr. 3, și deschisă în perioada 26 aprilie – 25 iunie 2017Intrarea este liberă


În ultimii trei ani între Muzeul Țăranului Român și Geoparcul Ținutul Buzăului s-a înfiripat o relație specială, mijlocită de câțiva specialiști geologi dornici să afle pe lângă povestea pământului spusă de pietre, și povestea oamenilor, așa cum se întrețese ea în istorisirile despre viețile lor ori ale înaintașilor, dar și prin poveștile locurilor în care trăiesc. Ea a fost posibilă printr-un proiect ambițios menit să propulseze zona în rândul siturilor protejate de tip geoparc.

Geoparcul Ținutul Buzăului, situat în zona de nord a județului Buzău, adună 18 comune aflate la intersecția drumurilor vechi care leagă Muntenia, Moldova și Transilvania. Vulcanii noroioși, focul viu, munții de sare, zăcămintele de chihlimbar, tufuri vulcanice, lângă care ne simțim transpuși cu mii de ani în urmă, fosile ori resturi de stânci nisipoase rămase de pe vremea când aici era o mare străveche transformă spațiul pretutindeni, oferind priveliști parcă din alt tărâm.

Buzoienii cunosc și mai păstrează vechile înțelesuri ale fiecărui loc, așa cum le-au aflat de la strămoșii lor. Știu izvoarele bune de băut, ca și izvoarele sărate cele mai potrivite pentru murături. Știu să caute chihlimbarul, pe care îl foloseau pentru a-și ghici soarta. Cunosc plantele bune de leac, ce se culeg în răstimpuri bine știute. Știu rostul ridicării de case pentru tot felul de locatari: case bătrânești din piatră, lemn sau paiantă, case țărănești cu prispe generoase și primitoare, conace boierești spectaculoase, dar și căsuțe de pomană, date de sufletul celor răposați, căsuțe care adăpostesc crucile de pomenire a morților, întâlnite la răscruci, în fața gospodăriilor ori pe câmp. Cunosc locurile rele pe care e bine să le ocolească, mai ales pe înserat sau dimineața, la mijitul zorilor. Și își amintesc povești care prefac locurile din preajma satelor în tărâmuri de basm, populate de balauri, căpcăuni sau uriași.

Expoziția închipuie într-o manieră contemporană priveliștile, rosturile și poveștile din Ținutul Buzăului, cu ajutorul lucrurilor mai vechi sau mai noi făcute de mâini dibace, lucruri folosite în viața de zi cu zi sau la prilejuri de sărbătoare. Cele mai vechi provin din colecțiile muzeului nostru, însă cele mai multe piese au fost adunate cu dăruire și împrumutate nouă de colecționarii Ciprian Chiriac, Andrei Drăgnescu, Rica Leu și Amelia Papazissu. Câteva obiecte provin chiar din expunerea Muzeul Timpul Omului din comuna Mînzălești – punct muzeal la facerea căruia a participat și o echipă de la Muzeul Național al Țăranului Român. Toate acestea sunt rodul meșteșugului, talentului și pasiunii meșterilor țesători, olari, pietrari, fierari ori tâmplari din Ținutul Buzăului.

Câțiva dintre aceștia vor aduce ceva din specificul meseriei și dragostea lor de frumos și la București, pentru publicul expoziției noastre. Invitați la muzeu, vor susține câteva ateliere pentru cei ce vor să afle poveștile spuse de mâinile lor harnice, dar și amintirile depănate despre cei de la care, cu pasiune, au deprins meșteșugul țesutului, ori șlefuirea chihlimbarului. 

Astfel, pe 11 mai vă invităm de la ora 18:00 la o întâlnire cu Alexandru Andrășanu de la Universitatea din București, care ne va povesti despre Geoparcurile Internaționale UNESCO, despre calitățile ce îndreptățesc Ținutul Buzăului să aspire la acest statut și despre șansa acestuia de a deveni sit UNESCO.

Pe 13 mai, de la ora 11.30, vă invităm să aflăm, de la Amelia Papazissu, povestea meșteșugului țesutului la gherghef, cu fire din păr de capră, o poveste pe care țesătoarea înzestrată o predă mai departe tinerelor generații nu doar din sat, Valea Părului, comuna Beceni, ci și din Buzău.   

În 24 mai, la ora 18:30, în Studioul Horia Bernea, va avea loc proiecția documentarului Focul (35’), realizat de Digi World. Inspirat de focurile vii din Lopătari, fenomen natural spectaculos și des întâlnit în zonă, filmul este dedicat pasiunilor de o viață ale oamenilor de aici, avându-l ca personaj principal pe fierarul Titi Stan, de 85 de ani din Bozioru, care știe să facă o căruță întreagă, de la A la Z, în micul său atelier. După vizionare, producătorii filmului vor fi prezenți în sală, la dispoziția publicului pentru discuții și întrebări.

Pe 25 mai, de la ora 18:00, la Clubul Țăranului, în cadrul Conferințelor de la Șosea, Anamaria Iuga va vorbi despre Peisajul povestit. Întâmplări din Ținutul Buzăului.

Pe 10 iunie, la ora 16:30, Ciprian Chiriac din Colți va dezvălui pentru cei interesați secretele șlefuirii chihlimbarului, un meșteșug pe care l-a deprins de la bunicul său.

În aceeași zi, la ora 18:30, în Studiul Horia Bernea, vă invităm la proiecția filmului documentar Lemnul (38’), realizat de Digi World. Filmul este dedicat unei materii care încă rânduiește viața oamenilor de la naștere și până la moarte, îi adăpostește, îi hrănește și îi inspiră, dar mai ales îi apropie de Dumnezeu, prin bisericile de lemn din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, capodopere de arhitectură și de spiritualitate.

Partenerii expoziției: Geoparcul Ținutul Buzăului, DigiWorld.

Documentarea pe care se fundamentează expoziția a fost efectuată în cadrul proiectului Cercetare aplicată pentru dezvoltare sustenabilă și creștere economică urmând principiile geoconservării: în sprijinul inițiativei Geoparcul UNESCO Ținutul Buzăului (GeoSust), finanțat prin EEA Grants și Ministerul Educației Naționale. Proiectul a fost coordonat de Institutul de Geodinamică „Sabba Ștefănescu” (Academia Română).

 




Geoparcurile UNESCO. Teritoriul și poveștile lui
Atelier cu Alexandru Andrășanu

11 mai 2017, ora 18, sala Tancred Bănățeanu

 



Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 11 mai 2017, ora 18, la sala Tancred Bănățeanu, la Geoparcurile UNESCO. Teritoriul și poveștile lui. Atelier cu Alexandru Andrășanu. Evenimentul este organizat în cadrul expoziției Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești. Intrarea este liberă.

Pământul șlefuiește comunitățile umane, iar oamenii schimbă fața Pământului. De la această interacțiune continuă dintre om și materie s-au născut obiecte, meșteșuguri, legende și nume ce definesc specificul fiecărei comunități. Geoparcul este un mijloc de a pătrunde în tărâmul fabulos al legăturilor nevăzute şi pline de simboluri dintre spaţiul fizic, natural şi cel spiritual, uman, pe care locuitorii l-au construit generaţie după generaţie.

Atelierul din 11 mai 2017, susținut de Alexandru Andrășanu, de la Universitatea din București, Facultatea de Geologie, vă propune o călătorie în timp, în istoria vulcanilor, a dinozaurilor, a chihlimbarului, a sării, dar și o incursiune în viața și tradițiile localnicilor din Țara Hațegului și din Ținutul Buzăului. Este o poveste despre felul în care imbinarea științelor cu arta, educația și interpretarea patrimoniului a născut un nou concept de dezvoltare, o rețea globală de teritorii unice și un nou program UNESCO.


Fotografie: Ioan Seghedi
 




 

Ateliere de țesut cu Amelia Papazissu
13 mai 2017, sala Tancred Bănățeanu

 


Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă sâmbătă, 13 mai 2017, la sala Tancred Bănățeanu, la Ateliere de țesut cu Amelia Papazissu.

Cele două ateliere vor avea loc la orele 11:30 și 14:00. Intrarea este liberă. 

Eveniment organizat în cadrul expoziției Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești.

De mai bine de patruzeci de ani, Amelia Papazissu din satul Valea Părului (comuna Beceni) țese fire din păr de capră la gherghef, izvodind carpete, trăistuțe și păretare colorate în culori naturale: alb, gri și brun. Zona Buzăului a devenit renumită pentru acest meșteșug, dar puține femei mai știu să îl practice. Chiar și pregătirea părului de capră este din ce în ce mai puțin cunoscută, cel mai dificil fiind torsul unui fir atât de gros și mai aspru ca firul din lână de oaie. 
Amelia Papazissu este una dintre femeile cu mâini dibace care încă practică acest meșteșug, pe care îl transmite mai departe copiilor și tinerilor din sat, dar și din orașul Buzău. Pentru dăruirea cu care transmite cunoștințele sale a primit, în 2013, din partea Ministerului Culturii, titlul onorific de „Tezaur Uman Viu”, o inițiativă UNESCO.

În cadrul atelierelor, Amelia Papazissu ne va iniția în secretele meșteșugului, istorisindu-ne, totodată, cum a deprins meșteșugul, și cum îl transmite mai departe tinerilor. 

Pentru înscrieri, apelați la: Anamaria Iuga, email: anaiuga@gmail.com; tel. 021 / 317 96 61 – tasta 5.

Locuri limitate la maxim 15 participanți pentru fiecare atelier.

 






DEMONSTRAȚIE A MEȘTEȘUGULUI ȘLEFUITUL CHIHLIMBARULUI ȘI PROIECȚIE DE FILM
Sâmbătă, 10 iunie 2017


 

Demonstrație a meșteșugului șlefuitului chihlimbarului cu Ciprian Chiriac, ora 16:30, sala Tancred Bănățeanu

„Piatra soarelui”, așa cum e numit chihlimbarul în localitatea Colți (județul Buzău), are secretele sale: nu oricine poate să o găsească și nu oricine știe să o prelucreze. Pe 10 iunie, la ora 16:30, Ciprian Chiriac, din Colți, ne povestește despre cum se găsește chihlimbarul, care sunt semnele potrivite pentru a-l găsi; ne arată și ne spune câteva din secretele meșteșugului șlefuitului chihlimbarului, deprinse de la bunicul său, dar ne spune și credințele locale despre piatra care se crede că îi protejează pe cei ai casei.

 

 



 


Proiecție de film documentar Lemnul, realizat de Digi World, , ora 18:30, la Cinema Muzeul Țăranului-Studioul Horia Bernea


În aceeași zi, la ora 18:30, în Cinema Muzeul Țăranului-Studiul Horia Bernea, vă invităm la proiecția filmului documentar Lemnul (38’), realizat de Digi World. Filmul este dedicat unei materii care încă rânduiește viața oamenilor de la naștere și până la moarte, îi adăpostește, îi hrănește și îi inspiră, dar mai ales îi apropie de Dumnezeu, prin bisericile de lemn din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, capodopere de arhitectură și de spiritualitate. 

 








 



Evenimente organizate în cadrul expoziției Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești.

 

Fotografii de Răzvan-Gabriel Popa.


 

Biografie sentimentală a comunei Bisoca
Atelier cu studenții de la Universitatea din București

24 iunie 2017, ora 16:00, Sala Tancred Bănățeanu


 

În urmă cu doi ani, între 15 şi 23 august 2015, 10 studenţi ai specializării Etnologie de la Universitatea din Bucureşti au realizat o cercetare în județul Buzău, în localitatea Bisoca şi satele aparţinătoare acesteia.

Temele în jurul cărora s-au coagulat discuţiile şi interviurile cu locuitorii aşezării au fost ordonate pe axa temporală şi pe cea spaţială. Astfel, locuirea, istoria caselor şi a familiilor (şi poveştile acestora) s-au corelat cu datele etnografice şi sociologice privitoare la ocupaţiile fundamentale, dar şi la cele auxiliare, la pendulările între sat şi oraş, la migraţia internă în alte zone ale ţării şi la alternative profesionale actuale. Un alt pol al discuţiei l-a constituit repartizarea muncilor şi a rolurilor sociale şi ceremoniale între bărbaţi şi femei, armonizării relaţiilor de gen la vârsta nubilă acordându-i-se o atenţie deosebită. În fine, am încercat să aflăm o „biografie sentimentală” a comunei Bisoca alcătuită, ca într-un joc de caleidoscop, din relatări, consemnări şi poveşti de viaţă împletite fie cu istoria oficială, fie cu cea a familiei şi comunităţii.

În 24 iunie 2017, studenții și profesorul coordonator, Conf. univ. dr. Narcisa Știucă, vă propun să aflați modul în care toate materiale rezultate în urma cercetărilor efectuate pot să se constituie ca o baza documentară a unui studiu de evaluare a patrimoniului tradiţional şi a potenţialului cultural local.
 








 




înapoi la pagina principală
 
inchis