Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numeşte pe Al. Tzigara-Samurcaş director al Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, care a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureştenii. Dar finalizarea construcţiei va aştepta câteva decenii, având de înfruntat adversităţile vremurilor şi ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea şi până în prezent, Muzeul de la Şosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoţind şi reflectând construcţia naţională şi vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înfiinţarea instituţională a muzeului, curând după apariţia Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcţiei naţionale, Ţăranul devine deja o referinţă simbolică centrală a identităţii noastre iar cultura ţărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orăşeni. Pentru a da un impuls “industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenţei produselor străine (la modă şi, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanţă pentru organizarea unor expoziţii în care să intre şi produse ale industriei casnice ţărăneşti. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, “exposiţiunea naţională de la Moşii de vite, de flori, de legume, de produse agricole şi industriale”.  Apar primele colecţii private, expoziţii naţionale şi participări ale României la expoziţiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu naţional, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
“Pentru a schiţa un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi nişte strămoşi” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Iar acest strămoş îndepărtat a fost Muzeul Naţional de Antichităţi (înfiinţat în 1864 de acelaşi Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, “o secţiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecţia locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecţiile MŢR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine şi fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaş să se întrebe, retoric: “Suntem vrednici de un muzeu naţional?”. Şi să se străduiască o viaţă întreagă pentru a răspunde afrimativ şi a realiza acest deziderat al unui “adevărat muzeu naţional”.

Prima sa formă este aceea a “Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaş o considera “prolixă şi inutil de complicată”. Viziunea despre menirea şi amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată şi prin schimbarea denumirii muzeului în “Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională” iar apoi în “Muzeul de Artă Naţională Carol I”. Arta ţărănească devenise naţională !

Muzeul de la Şosea îşi va continua periplul istoric şi după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a “armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Colecţiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Ştirbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aştepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluţia din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleşu, face un nou act întemeietor numindu-l – şi la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înfiinţatului Muzeu al Ţăranului Român.
„Incepem să facem liste de nume pentru noul muzeu – îşi aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Ştiu precis că Horia le numerotase şi că ajunsesem la vreo douăzeci şi ceva de nume. Muzeul Ţăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puţin în primii ani, pe mulţi i-a enervat. Ţăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ şi politic incorect, pretindeau alţii. Mai târziu ne-a părut şi nouă rău că nu i-am zis Muzeul Ţăranului, pur şi simplu.” Iar mai departe: „După un an şi ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu naţional de arte şi tradiţii. Renunţăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Ţăranului Român nu este un “muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvîntului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, ţăranul aşa cum este – declara Bernea –, dar vom înţelege ce s-a întîmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradiţional”. Deschis la prefaceri şi la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Ţăranului Român ţine deci să păstreze o ancorare fermă şi permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un “muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viaţa şi creaţia comunităţilor ţărăneşti din anumite zone şi epoci determinate ale ţării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea “omul tradiţional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă ţăranul”. Muzeul Ţăranului Român este astfel muzeul unei spiritualităţi oarecum atemporale, de care iniţiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiţi şi pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaştere internaţională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale vechi dar şi recente, prin târgurile sale deja tradiţionale şi promovarea “produselor ţăranului român”, prin activităţile sale cu copiii şi, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi seri culturale etc.) Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.

SCRISOARE DESCHISĂ




adresată Domnului Prim-Ministru Sorin Mihai GRINDEANU și, spre știință,
Domnului Ioan VULPESCU, ministrul Culturii și Identității Naționale


 Cu ocazia reunirii, într-o conferință națională a specialiștilor din muzee, reprezentanți ai organismului de specialitate al Ministerului Culturii și Identității Naționale (Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor), ai principalelor asociații profesionale din domeniu (Rețeaua Națională a Muzeelor din România și Comitetul Național Român al Consiliului Internațional al Muzeelor), precum și manageri ai 29 de muzee de importanță națională, regională și județeană, aflate atât în subordinea Ministerului, cât și ai autorităților locale, dorim să vă atragem atenția asupra câtorva probleme pe care le considerăm a fi de maximă importanță, pentru domeniul nostru:

1. Ca cetățeni români și oameni de cultură, suntem profund preocupați de pregătirea Centenarului Marii Uniri. Cu toate că, în opinia noastră, aceste pregătiri ar fi trebuit să fie demarate, în mod real, încă din anii 2012 – 2014, constatăm că, nici până acum, Departamentul aflat în subordinea Dvs. nu a început procedurile pentru lansarea proiectelor culturale de care România are nevoie, pentru a cinsti, așa cum se cuvine, marele eveniment. Este vorba despre proiecte a căror finanțare ar fi trebuit să înceapă chiar înainte de învestirea Guvernului pe care, cu onoare, în conduceți. Din păcate, nici până acum, nu sunt lansate liniile de finanțare, fapt care va pune muzeele țării în imposibilitate de a sărbători Centenarul așa cum ne dorim, cu demnitate, prin proiecte culturale majore și de mare impact național.

2. Legislația din domeniul protejării patrimoniului cultural, precum și din domeniul funcționării muzeelor (între altele, ne referim la Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, Ordonanța nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic, Legea nr. 311/2003 a muzeelor și colecțiilor publice și Ordonanța de Urgență nr. 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură) este profund deficitară și contradictorie, fapt care periclitează grav funcționarea instituțiilor muzeale din România și activitatea de protejare a patrimoniului cultural național. Considerăm că este necesară o foarte rapidă ameliorare a acesteia și ne exprimăm deplina disponibilitate de a sprijini Guvernul României în eforturile de aducere la zi a legislației, în acord cu realitatea de astăzi.

3. Salarizarea personalului din instituțiile muzeale este, în continuare, extrem de confuză, conducând la grave disproporții între nivelurile de salarizare ale acestuia, pentru aceeași muncă prestată. Suntem gata, de asemenea, să participăm la eforturile lăudabile pe care Guvernul României le face pentru înlăturarea acestor grave discrepanțe.

Cu speranța, Domnule Prim-Ministru, că apelul nostru va fi urmat de măsuri concrete pe care să le dispuneți, pentru remedierea aspectelor semnalate, vă asigurăm de întreaga noastră considerație.



Piatra Neamț, 22 martie 2017


INSTITUȚII PUBLICE SEMNATARE

1. Muzeul Național de Istorie a României
2. Muzeul Național Brukenthal
3. Muzeul Național Peleș
4. Complexul Național Muzeal „Moldova“
5. Muzeul Național Cotroceni
6. Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei
7. Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni
8. Muzeul Național al Banatului
9. Muzeul Național al Unirii
10. Muzeul Bucovinei
11. Complexul Muzeal Județean Neamț
12. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu“
13. Complexul Muzeal Bistrița – Năsăud
14. Muzeul Județean Botoșani
15. Muzeul Dunării de Jos
16. Muzeul de Artă Craiova
17. Muzeul de Istorie „Paul Păltănea“
18. Muzeul Județean de Istorie și Artă Sălaj
19. Muzeul „Vasile Pârvan“
20. Muzeul Județean „Ștefan cel Mare“
21. Muzeul Județean Olt
22. Muzeul Județean Satu Mare
23. Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion“
24. Muzeul Municipal Curtea de Argeș
25. Muzeul „Casa Mureșenilor“
26. Muzeul „Tarisnyás Márton“
27. Muzeul Universității „Al. I. Cuza“
28. Muzeul Municipal Câmpulung
29. Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală
Semnatari ulteriori
30. Complexul Național Muzeal „Astra“
31. Muzeul Etnografic al Transilvaniei
32. Muzeul Național al Țăranului Român






înapoi la pagina principală
 
inchis