Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

SCRISOARE DESCHISĂ




adresată Domnului Prim-Ministru Sorin Mihai GRINDEANU și, spre știință,
Domnului Ioan VULPESCU, ministrul Culturii și Identității Naționale


 Cu ocazia reunirii, într-o conferință națională a specialiștilor din muzee, reprezentanți ai organismului de specialitate al Ministerului Culturii și Identității Naționale (Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor), ai principalelor asociații profesionale din domeniu (Rețeaua Națională a Muzeelor din România și Comitetul Național Român al Consiliului Internațional al Muzeelor), precum și manageri ai 29 de muzee de importanță națională, regională și județeană, aflate atât în subordinea Ministerului, cât și ai autorităților locale, dorim să vă atragem atenția asupra câtorva probleme pe care le considerăm a fi de maximă importanță, pentru domeniul nostru:

1. Ca cetățeni români și oameni de cultură, suntem profund preocupați de pregătirea Centenarului Marii Uniri. Cu toate că, în opinia noastră, aceste pregătiri ar fi trebuit să fie demarate, în mod real, încă din anii 2012 – 2014, constatăm că, nici până acum, Departamentul aflat în subordinea Dvs. nu a început procedurile pentru lansarea proiectelor culturale de care România are nevoie, pentru a cinsti, așa cum se cuvine, marele eveniment. Este vorba despre proiecte a căror finanțare ar fi trebuit să înceapă chiar înainte de învestirea Guvernului pe care, cu onoare, în conduceți. Din păcate, nici până acum, nu sunt lansate liniile de finanțare, fapt care va pune muzeele țării în imposibilitate de a sărbători Centenarul așa cum ne dorim, cu demnitate, prin proiecte culturale majore și de mare impact național.

2. Legislația din domeniul protejării patrimoniului cultural, precum și din domeniul funcționării muzeelor (între altele, ne referim la Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, Ordonanța nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic, Legea nr. 311/2003 a muzeelor și colecțiilor publice și Ordonanța de Urgență nr. 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură) este profund deficitară și contradictorie, fapt care periclitează grav funcționarea instituțiilor muzeale din România și activitatea de protejare a patrimoniului cultural național. Considerăm că este necesară o foarte rapidă ameliorare a acesteia și ne exprimăm deplina disponibilitate de a sprijini Guvernul României în eforturile de aducere la zi a legislației, în acord cu realitatea de astăzi.

3. Salarizarea personalului din instituțiile muzeale este, în continuare, extrem de confuză, conducând la grave disproporții între nivelurile de salarizare ale acestuia, pentru aceeași muncă prestată. Suntem gata, de asemenea, să participăm la eforturile lăudabile pe care Guvernul României le face pentru înlăturarea acestor grave discrepanțe.

Cu speranța, Domnule Prim-Ministru, că apelul nostru va fi urmat de măsuri concrete pe care să le dispuneți, pentru remedierea aspectelor semnalate, vă asigurăm de întreaga noastră considerație.



Piatra Neamț, 22 martie 2017


INSTITUȚII PUBLICE SEMNATARE

1. Muzeul Național de Istorie a României
2. Muzeul Național Brukenthal
3. Muzeul Național Peleș
4. Complexul Național Muzeal „Moldova“
5. Muzeul Național Cotroceni
6. Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei
7. Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni
8. Muzeul Național al Banatului
9. Muzeul Național al Unirii
10. Muzeul Bucovinei
11. Complexul Muzeal Județean Neamț
12. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu“
13. Complexul Muzeal Bistrița – Năsăud
14. Muzeul Județean Botoșani
15. Muzeul Dunării de Jos
16. Muzeul de Artă Craiova
17. Muzeul de Istorie „Paul Păltănea“
18. Muzeul Județean de Istorie și Artă Sălaj
19. Muzeul „Vasile Pârvan“
20. Muzeul Județean „Ștefan cel Mare“
21. Muzeul Județean Olt
22. Muzeul Județean Satu Mare
23. Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion“
24. Muzeul Municipal Curtea de Argeș
25. Muzeul „Casa Mureșenilor“
26. Muzeul „Tarisnyás Márton“
27. Muzeul Universității „Al. I. Cuza“
28. Muzeul Municipal Câmpulung
29. Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală
Semnatari ulteriori
30. Complexul Național Muzeal „Astra“
31. Muzeul Etnografic al Transilvaniei
32. Muzeul Național al Țăranului Român






înapoi la pagina principală
 
inchis