Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

Prut. Imagine și teritoriu




Expoziție de fotografie de Matei Bejenaru

Curator: Cristina Stoenescu


03.10 – 27.10.2018
Marți – Duminică: 10:00 – 18:00
Sala Tancred Bănățeanu



Proiectul de fotografie documentară Prut realizat de artistul Matei Bejenaru explorează peisajul rural în diversele sale aspecte topografice, sociale și economice din arealul satelor de-a lungul râului Prut. Cele peste 1500 de negative fotografice realizate în ultimii șapte ani fac parte dintr-o viitoare bancă de imagini, o arhivă vizuală ce urmărește pe termen lung modificările satului românesc din acest teritoriu.

 Expoziția „Prut. Imagine și teritoriu” este o primă prezentare publică a acestor imagini, o primă selecție curatorială și o posibilă citire a aspectelor fotografice, sociale și estetice a imaginilor realizate din 2011 până acum. Expoziția dezvăluie un proiect vizual divers în modurile sale de abordare, unde recunoaștem cu precădere elemente ce se înscriu în tradiția școlii de fotografie umanistă în ceea ce privește lirismul vizual al imaginilor, caracterul lor cotidian și relaționarea artistului cu subiecții din fața camerei de fotografiat. Artistul este apropiat în demersul său documentar „on the road” de Walker Evans, Robert Frank sau mai recent, de Alec Soth. De la cadrele largi care arată siluete umane cufundate în peisajul natural, la detalii arhitecturale, geometrii acaparatoare, construcții vechi și noi, până la portrete ale diferitelor generații de locuitori ai acestor sate, Matei Bejenaru dezvăluie un univers dinamic, contradictoriu, aflat în plină schimbare într-o logică a unui sistem post-comunist, post-tranziție, post-privatizare, post-integrare europeană și neo-capitalist.

Selecția și prezentarea fotografiilor nu urmărește o ordine strict cronologică sau geografică, deși aceste repere există în logica de organizare a băncii de imagini realizate de Matei Bejenaru sub efect cumulativ. Se conturează mai degrabă două teme centrale, la confluența cărora apar sub-teme, caracteristici istorice și spațiale. Acestea sunt: topografia teritoriului și locuirea sa. Termenul de „topografie” este înțeles în acest caz foarte aproape de ceea ce curatorul William Jenkins („New Topographics: Photographs of a Man-altered Landscape”, 1975) concepea ca fiind o descriere detaliată și cât mai exactă a unui anume loc în detaliu. Aceste tipuri de imagini apar în cadrul expoziției ca momente vizuale izolate, suspendate într-un arc narativ ce rămâne la limita cunoașterii apropiate: linii de orizont, limite de hotare, stranietatea prezenței umane unde aceasta nu este imediat vizibilă.
Locuirea teritoriului este redată în principal în fotografii tablou, care ne solicită atenția pentru a „citi” imaginea. Tehnica compozițională, aproape picturală prin alăturarea de forme și culori, ghidează ochiul, oferă indicii de interpretare, fără a încerca însă să redea realități sociale într-o notă nostalgică, arhaică sau romantică.
La intersecția celor două teme, topografie și locuire, descoperim un proces ce se dezvăluie pe sine pe măsură ce își dezvăluie și subiectele redate în imagini. Proiectul Prut vine în continuarea practicilor sociale în artă dezvoltate de Matei Bejenaru pe parcursul carierei sale, dar se suprapune și unui interes fervent în materialitatea mediului fotografic, vizibil și în prezența printurilor de dark-room din expoziție. Artistul lucrează pe film, ca parte din angajamentul său artistic. El este mai puțin un etnograf, așa cum s-ar întreba un Hal Foster (in The Return of the Real. Cambridge: The MIT Press, 1996) și mai mult un observator critic al absenței justiției sociale pentru comunitatea rurală românească ce transpare în mass-media ca fiind unidimensională și retrogradă.


An de an, din 2011, Matei Bejenaru fotografiază case, terenuri agricole, spații comunitare și oameni din județele aliniate râului Prut. În portretele realizate, ochii subiecților se uită spre noi, conștienți de prezența camerei, de privirea artistului și de prezența sa între două lumi.


Co-organizatori:
Asociația Română de Artă Contemporană și Muzeul Național al Țăranului Român
Parteneri:
Make A Point, Centrul de Fotografie Contemporană Iași, Universitatea de Arte „George Enescu” Iași


„Prut.Imagine și Teritoriu” este un proiect expozițional itinerant al Asociației Române de Artă Contemporană (ARAC), ce va fi prezentat pentru prima oară la Galeria Victoria, Iași în prima jumătate a lunii septembrie și la Muzeul Țăranului Român pe durata lunii octombrie 2018. Expoziția va fi însoțită de sesiuni de prezentări al demersului fotografic la spațiul alternativ Make A Point din București, precum și în casele de cultură din comunitățile rurale documentate de Matei Bejenaru.


Matei Bejenaru (n. 1963) este un artist vizual care trăiește şi activează la Iaşi. În proiectele sale, prin fotografie, video-uri, performance-uri şi instalaţii intermediale, analizează felul în care modurile de producţie economică, cunoaşterea tehnologică,mentalităţile şi stilurile de viaţă ale oamenilor s-au schimbat în ţările post-comuniste în ultimele două decenii, cu un interes aparte pentru poetica vizuală și materialitatea mediului fotografic.
Matei Bejenaru este fondatorul și directorul Bienalei de Artă Contemporană Periferic (1997 - 2008). Împreună cu un grup de artiști și profesori înființează Centrul de Fotografie Contemporană din Iași în 2015 și organizează Bienala de Fotografie Contemporană Camera Plus. Predă fotografie și video la Universitatea „George Enescu” din Iași și este invitat în numeroase rezidențe internaționale în calitate de artist și profesor invitat. Matei Bejenaru colaborează cu Galeria Anca Poterașu din București.

 



Proiectul expozițional „Prut.Imagine și Teritoriu” organizat de Asociația Română de Artă Contemporană (ARAC) este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

 


înapoi la pagina principală
 
inchis