Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numeşte pe Al. Tzigara-Samurcaş director al Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, care a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureştenii. Dar finalizarea construcţiei va aştepta câteva decenii, având de înfruntat adversităţile vremurilor şi ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea şi până în prezent, Muzeul de la Şosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoţind şi reflectând construcţia naţională şi vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înfiinţarea instituţională a muzeului, curând după apariţia Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcţiei naţionale, Ţăranul devine deja o referinţă simbolică centrală a identităţii noastre iar cultura ţărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orăşeni. Pentru a da un impuls “industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenţei produselor străine (la modă şi, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanţă pentru organizarea unor expoziţii în care să intre şi produse ale industriei casnice ţărăneşti. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, “exposiţiunea naţională de la Moşii de vite, de flori, de legume, de produse agricole şi industriale”.  Apar primele colecţii private, expoziţii naţionale şi participări ale României la expoziţiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu naţional, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
“Pentru a schiţa un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi nişte strămoşi” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Iar acest strămoş îndepărtat a fost Muzeul Naţional de Antichităţi (înfiinţat în 1864 de acelaşi Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, “o secţiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecţia locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecţiile MŢR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine şi fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaş să se întrebe, retoric: “Suntem vrednici de un muzeu naţional?”. Şi să se străduiască o viaţă întreagă pentru a răspunde afrimativ şi a realiza acest deziderat al unui “adevărat muzeu naţional”.

Prima sa formă este aceea a “Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaş o considera “prolixă şi inutil de complicată”. Viziunea despre menirea şi amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată şi prin schimbarea denumirii muzeului în “Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională” iar apoi în “Muzeul de Artă Naţională Carol I”. Arta ţărănească devenise naţională !

Muzeul de la Şosea îşi va continua periplul istoric şi după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a “armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Colecţiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Ştirbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aştepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluţia din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleşu, face un nou act întemeietor numindu-l – şi la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înfiinţatului Muzeu al Ţăranului Român.
„Incepem să facem liste de nume pentru noul muzeu – îşi aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Ştiu precis că Horia le numerotase şi că ajunsesem la vreo douăzeci şi ceva de nume. Muzeul Ţăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puţin în primii ani, pe mulţi i-a enervat. Ţăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ şi politic incorect, pretindeau alţii. Mai târziu ne-a părut şi nouă rău că nu i-am zis Muzeul Ţăranului, pur şi simplu.” Iar mai departe: „După un an şi ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu naţional de arte şi tradiţii. Renunţăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Ţăranului Român nu este un “muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvîntului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, ţăranul aşa cum este – declara Bernea –, dar vom înţelege ce s-a întîmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradiţional”. Deschis la prefaceri şi la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Ţăranului Român ţine deci să păstreze o ancorare fermă şi permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un “muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viaţa şi creaţia comunităţilor ţărăneşti din anumite zone şi epoci determinate ale ţării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea “omul tradiţional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă ţăranul”. Muzeul Ţăranului Român este astfel muzeul unei spiritualităţi oarecum atemporale, de care iniţiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiţi şi pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaştere internaţională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale vechi dar şi recente, prin târgurile sale deja tradiţionale şi promovarea “produselor ţăranului român”, prin activităţile sale cu copiii şi, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi seri culturale etc.) Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.

Paștele

Irina Nicolau


Joia Mare

Joia Mare din Săptămâna Patimilor este foarte însemnată. Se mai numeşte Joia Neagră sau Joimăriţă. Cine n-a terminat de tors nici că mai toarce. Joimăriţa le pedepseşte pe femeile leneşe, le bate peste degete şi le arde cânepa netoarsă. Pe unele pur şi simplu le fură, le frige şi le mănâncă. Când Joimăriţa nu se manifestă explicit, o fac, pe alocuri, colindătorii: ei controlează torsul, îşi bat joc de leneşi şi chir ard fuioarele netoarse.
Nu se lucrează în această zi. Se face, în schimb, borş. Borşul din Joia Mare ţine tot anul. Cine doarme în această zi va fi leneş şi netrebnic, adică nu vafi bun de treabă, până în anul următor. Fetele fac iar vrăji, ca să fie plăcute băieţilor.
Pentru morţi se fac focuri din vreascuri rupte cu mâna, netăiate. Pe lângă foc se aşează scaune , se pune pâine cu vin, se tămâiază. În această zi morţii se pregătesc să vină pe pământ, aşa că trebuie să fie ajutaţi şi primiţi bine. Pe morminte se varsă apă şi se pun lumânări şi aşchii de lemn aprinse. Copiii umblă prin sat cu toaca şi cântă:
Toacă tocănelele,
Joi, Joimărelele.
Paşte popa vacile
Pe toate ogaşele,
Duminică-i Paştele.
În Joia Mare cade Nunta urzicilor. Din momentul în care înfloresc, urzicile nu mai sunt bune de mâncat. În unele locuri există obiceiul de Strigare peste sat, asemănător celui de la Lăsata Secului. Tinerii se strâng şi, într-o formă ce poate aminti unui orăşean de brigăzile de agitaţie, fac publice greşelile celor păcătoşi.
Iată o mostră de dialog:
- Vai de mine, măi!
- Ce ţi-e ţie, măi?
- Că mă doare capul.....
- Pentru ce te doare capul?
- Pentru că Constantinu Nuţului s-a îmbătat la făgădău (cârciumă) şi...

Vopsitul ouălor

În Joia Mare femeile vopsesc ouăle. Cele roşii se numesc merişoare. Cele cu modele se numesc, de la o zonă la alta, ouă împistrite, încondeiate, scrise, pictate ( pictate cu ceară ), muncite, chinuite. Legendele despre ouăle de Paşte sunt foarte numeroase. Primul ou încondeiat de încercare se numeşte cearcă. Se vopsesc şi ouă negre dar mai rar. Numele motivelor de pe ouă sună familiar: brâul popii, suveica, oala legată, crucea rusească, roata carului, mânecă sucită, floarea Paştelui, brăduţul, cercelul doamnei, lintea, garoafa, frunza nucului, ghiocelul, grâul câmpului, calea rătăcită, fluturul, peştele, păianjenul, laba gâştei, aripioara, berbecele, unghia caprei, urechile iepurelui, creasta cocoşului, laba broaştei, laba racului, laba cârtiţei, inelul ciobanului, cârja, steaua, fluierul ciobanului, pălăria neamţului....În lumea oraşului, care este domeniul unde omul obişnuit ţine cu atâta minuţie socoteala ornamentelor?
Ouăle muncite nu se dau de pomană- nu le primeşte Dumnezeu. Unele sunt pline, deci se pot mânca, altele, goale, se înşiră pe aţă şi se pun la icoană. Scrisul ouălor se plăteşte. Femeile mai pricepute îl fac şi pentru alte case. Se plăteşte pe claie. O claie numără 30 de ouă. Numai oul roşu se duce la câmp; el se păstrează peste an ca să te apere de farmece. Şi Dracu tot de ouăle roşii se interesează. Cică el de două lucruri întreabă: dacă oamenii mai colindă şi dacă mai fac ouă roşii. Când n-or mai face asta, Dracu devine stăpân peste lume.
Există şi o rândului a ciocănitului. Se crede că oamenii care ciocnesc între ei ouă de Paşte se întâlnesc pe lumea cealaltă. Se ciocneşte capul cu capul şi dosul cu dosul. În prima zi de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap. Cel mai mic ( în vârstă, în importanţă ) ţine oul şi cel mare îl ciocneşte: Hristos a înviat!, Adevărat a-nviat!. Se ciocneşte şi pe luate – cine sparge oul are voie să-l ia, iar dacă partenerul refuză să i-l dea, pe lumea cealaltă îl va mânca stricat şi uns cu păcură. După unii ouăle se ciocnesc până la Înăltare. Alţii cred că mai poţi s-o faci de Duminica Mare a Rusaliilor. A observat cineva că spargerea ouălor este un gest violent?

Iuda şi ouăle

Se zice că pământul ar sta sprijinit pe şase furci de ceară. Iuda, adică Necuratul, roade din ele ca să scufunde pământul. După ce roade una, trece la celelalte. Furca roasă se reface imediat. Şi Dracu tot roade şi roade..... De Paşte însă, atunci când vede ouăle roşii ale creştinilor, parcă îşi pierde curajul.

Vinerea Mare

De Vinerea Mare sau Vinerea Seacă, când te scoli, e bine să calci pe un obiect de fier. Pe cel care ţine în această zi în această zi post negru nu-l mai doare capul. În Vinerea Mare nu se seamănă, că n-ar creşte nimic. Cine coase orbeşte. Nu se toarce, nu se ţese, nu se spală. Dacă acreşti borş, vine Necuratul şi se scaldă în el. Tot ce poţi să faci de Vinerea Mare este să frămânţi şi să te speli. Atât!

Pasca

Pasca este coptura Paştelui. Pasca e rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde.Faţa copturii se împodobeşte cu aluat răsucit şi la mijloc se face o cruce. Cojile de la ouăle folosite pentru pască sunt aruncate pe o apă curgătoare.Înainte să pui pasca în cuptor, faci cu lopata pe pereţii cuptorului semnul crucii, spunând:
Cruce-n casă,
Cruce-n piatră
Dumnezeu cu noi la masă,
Maica Precesta pe fereastră.

Povestea pascăi

Umblând Iisus cu Apostolii prin sate şi oraşe, a ajuns şi la casa unui gospodar care i-a primit foarte bine. Mai mult decât atât, le-a pus şi pâine în traistă, să aibă pentru drum.
Ei n-au ştiut însă de pâine. Mergând prin pădure, Apostolii l-au întrebat pe Iisus când ar cădea Paştele. Şi el le-a spus că atunci când vor găsi ei pâine de grâu în traistele lor. Căutând, au găsit. De atunci fac femeile pască.

Învierea şi Duminica Paştelui

În noaptea de sâmbătă, după ce toate pregătirile s-au încheiat, după cântatul cocoşilor de la miezul nopţii, oamenii se primenesc să meargă la biserică. Se spală pe faţă cu apă în care au pus un ou roşu, o monedă de argint şi busuioc. Pun haine noi şi curate. Iau cu ei o pască şi ce mai vrea fiecare şi se duc la biserică. Acasă rămân numai neputincioşi. După ce preotul anunţă Învierea şi le dă lumină, oamenii se îmbrăţişează. Se întorc cu lumânarea aprinsă acasă şi o sting de grindă, desenând acolo, cu fum, semnul crucii.
Se reântorc în zori, când pasca este sfinţită în curtea bisericii. Cei mai mulţi pun sub pască o deseagă în care găseşti: ouă, slănină, brânză, cârnaţi, unt, sare, făină, piper, usturoi, busuioc, tămâie, sineală...( până şi sineală! ) Unele dintre ele devin leacuri peste an. Din anafura de Paşte se pune în sarea vitelor, se dă câinelui să nu turbeze. Dacă un şoarece ar mânca din această anafurăs-ar face liliac.Îmi vine în minte un banc cu un copilaş care a urcat în turla bisericii şi a văzut un liliac. Dă val-vârtej în salon şi strigă: mamă, am vazut în clopotniţă un îngeraş! Hotărât lucru, imaginarul satului şi al oraşului diferă.
Masa pentru Paşte se aşează cu grijă. Morţii mănâncă din pomenile care se fac pentru ei: ouă roşii, colac, caş şi miel.


Irina Nicolau - Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998)




înapoi la pagina principală
 
inchis