Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

Opinia MNȚR privind incidentele din 4 februarie




După 28 de ani…



Astăzi, Muzeul Țăranului Român împlinește 28 de ani. O poveste frumoasă cu oameni porniți să redezvăluie frumusețea lumii țărănești, clădind mai apoi un dialog viu cu formele actuale ale culturii urbane. Ne-am fi dorit ca acest eveniment să fie promovat către public de toată media scrisă și audiovizuală pe măsura importanței sale. Din păcate, trebuie să alăturăm invitației noastre și un răspuns cu privire la incidentul creat ieri, 4 februarie 2018, la Cinema Muzeul Țăranului, prin care dorim să precizăm poziția MNȚR.

Muzeul Național al Țăranului Român este o instituție culturală de prim rang în contextul lumii muzeale românești și europene care, prin programul său expozițional și al acțiunilor culturale realizate, organizate în parteneriate sau găzduite de-a lungul timpului, a propus o perspectivă vie asupra tradiției și a fenomenelor corelate acesteia, chestionând și valorificând sub diverse forme și expresii culturale teme majore ale culturii țărănești și urbane. Preocuparea constantă de a documenta și valoriza problematica lumii și a societății tradiționale în relație directă cu cea a culturii urbane este deja o marcă a muzeului nostru și expozițiile, acțiunile culturale, conferințele, publicațiile de specialitate ale editurii noastre sunt o mărturie în acest sens.

De peste zece ani, prin înființarea Cinema Muzeul Țăranului, MNȚR a inițiat un proiect cultural de anvergură, deschis publicului ca o activitate conexă, cu rol de formator cultural și de dezbatere de idei și teme dintre cele mai reprezentative ale fenomenului cinematografic național și internațional, fiind gazda celor mai importante festivaluri românești și internaționale (premierele celor mai bune producții cinematografice românești, Les Films de Cannes à Bucarest, Docuart, Kinodiseea, Next, Astra film, Culese din Balkani, Săptămâna Filmului Maghiar, British Documentary, Audience Award, Dakino, Festivalul Filmului European etc.). Trebuie să menționăm caracterul cultural al CMT, al cărui sprijin financiar de la Europa Cinemas a impus o calitate a proiecțiilor cinematografice oferite publicului, proporția covârșitoare a filmelor fiind dedicată documentarelor antropologice și etnologice, a filmelor de artă, a filmelor care tratează probleme psiho-socio-culturale, a filmelor pentru tineri. Unele dintre acestea au produs dezbateri reale asupra problemelor și dramelor contemporane, contribuind la o cunoaștere mai profundă a societății actuale.
În acest sens, ne-am apropiat un public format în mare parte din studenți, tineri, specialiști și doritori de a consuma acte culturale într-o atmosferă prietenoasă, deschisă interogațiilor intelectuale și ale dialogului productiv. Nu putem fi de acord cu tipul de manifestare precum cea petrecută ieri seară, din mai multe motive. În primul rând, am mizat întotdeauna pe decența, conduita și pregătirea intelectuală a publicului nostru spectator, indiferent de apartenențele legate de religie, sex, mediu etc. În al doilea rând, dreptul la vizionare a unui film nu poate fi încălcat de unii spectatori în detrimentul celorlalți. Și mai grav, cei care nu sunt de acord cu conținutul unui film nu au dreptul legal de a agresa verbal sau de orice altă natură pe ceilalți spectatori, plătitori de bilet și aceștia la rândul lor. Dacă cei implicați doreau să protesteze legal ar fi putut să o facă în fața instituției, păstrându-se în limitele permise de lege. Pe de altă parte, există astăzi suficiente mijloace de a-ți arăta dezacordul în probleme care țin de subiecte care pot crea divergențe de opinie. O modalitate de a dezbate în mod real filmul ar fi fost o discuție la finalul proiecției, în care am fi putut eventual găsi răspuns la întrebări precum: unde se termină arta și începe propaganda, de care filmul este acuzat. Cu siguranță puteau fi dezbătute o mulțime de alte probleme pe care filmul le pune: cât de pregătită și disponibilă este o societate actuală pentru rezolvarea unor probleme sociale acute care au impact în special asupra generațiilor tinere.

În mod nefericit, protestatarii de ieri, ca și cei de acum 5 ani, nu au văzut în MȚR un loc al dezbaterii, ci un instrument de propagandă religioasă, făcând un real deserviciu atât imaginii muzeului, ca instituție publică, cât și principiului toleranței pe care religia creștină îl propune ca mod de viață. Ne pare rău să constatăm că modul de comportament al contestatarilor a fost generat de confuzia în a atașa unei instituții publice de cultură o misiune pe care îndeobște o au cultele religioase.

Ne afirmăm cu această ocazie dorința de a nu fi transformați în terenul minat al unor confruntări care țin mai degrabă de ideologie decât de credință. Misiunea muzeelor este înainte de toate o invitație la descoperire, reflecție și participare adresată fiecăruia dintre noi fără a restricționa actul cultural și libertatea de conștiință.

Nu în ultimul rând, ne cerem scuze spectatorilor de ieri seară cu regretul de a le fi prilejuit un moment atât de neplăcut și îi asigurăm că acest tip de incidente nu se vor mai repeta. Reprogramarea proiecției va fi anunțată ulterior.


Liliana Passima

Director interimar
 

5 februarie 2018

 





înapoi la pagina principală
 
inchis