Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

Noaptea Europeană a Muzeelor la Muzeul Național al Țăranului Român 2018




La Muzeul Național al Țăranului Român, de Noaptea Europeană a Muzeelor, sâmbătă, 19 mai 2018, vă așteptăm să vizitați expoziția temporară AȘA VĂZUT-A ZAHARIA, să ascultați povești etnologice rostite de Șerban Anghelescu, să vedeți multe filme documentare și să vă bucurați de muzica interpretată de Taraful lui Șandorică din Soporu de Câmpie. Intrarea este liberă.
Anul acesta expoziția permanentă va fi închisă deoarece clădirea monument istoric din Șoseaua Kiseleff se află încă în șantier.


Program:


Regimul nocturn în viața țărănească - Povești etnologice cu Șerban Anghelescu, la Clubul Țăranului, între orele 18.00 – 19.00
Etnologul Șerban Anghelescu va vorbi publicului despre semnificațiile nopții în religie și literatură, despre nopțile țărănești de la sărbătorile importante și despre intrarea în noapte în baladele Miorița și Meșterul Manole.

Expoziția temporară AȘA VĂZUT-A ZAHARIA. Improvizații într-o lume captivă, în Sala Foaier, de la orele 18.00 la 00.00
Recent descoperită în podul unei case abandonate, la 200 km de Chișinău, arhiva fotografică a lui Zaharia Cușnir ne oferă astăzi șansa rară de a privi viața rurală din Basarabia de după război într-o manieră care ocolește realitatea îngrădirilor dictate de propaganda și discursul oficiale ale epocii. Expoziția este rezultatul unui exercițiu curatorial și de cercetare interdisciplinar și prezintă – în premieră în România – o selecție inedită din cele peste 4000 de clișee salvate, aflate în prezent în proces de conservare, digitizare și documentare.

Proiecții de film Muzeul invizibil #4, în Sala Tancred Bănățeanu, de la orele 18.00 la 01.00
Recunoașterea câștigată de Muzeul Țăranului Român se datorează nu doar patrimoniului pe care îl deține, ci mai ales viziunii artistice a fondatorului său, Horia Bernea. Singurul muzeu de autor din România și unul din puținele muzee din țară al cărui patrimoniu este re-vizitat și re-interpretat în proiectele de cercetare și artistice ale specialiștilor săi, poate fi considerat în același timp și un muzeu auto-reflexiv.
La ediția din 2018 a Nopții Europene a Muzeelor, una din propunerile adresate vizitatorilor o constituie o serie de proiecții video cu filmări care documentează fragmentar începuturile MȚR, cu proiectele de cercetare și de acțiune culturală din anii ’90 și 2000.
Filmele și montajele incluse în program au fost transpuse în format digital de pe suport VHS în anii 2017 și 2018. Evenimentul Muzeul [in]vizibil #4 continuă seria explorărilor muzeale inițiate în anul 2017 prin care ne propunem valorificarea Arhivei de imagine și a colecțiilor MȚR.

Proiecție spațiu 1
Moș Gligor – un dogar din Țara Moților | 1991 | 02’49’’
Megleniți în Cerna | 1991 | 06’43’’
Muzeul misionar „Crăciun în căruță” – Calea Victoriei | 1991 | 03’57’’
Muzeul misionar „Primenire” – Institutul de istorie a artei | 1992 | 03’06’’
Muzeul misionar „Primenire” – Muzeul de la Șosea | 1992 | 06’43’’
Muzeul misionar „Icoane” – Azilul de bătrâni Străulești | 1992 | 05’04’’
Iza la București | 1992 | 07’35’’
Napoleon de la Gratia | 2003 | 16’14’’
Tonel și Vieru – despre rostul cântării | 1996 | 20’
Filon | 1995 | 10’
Roiuri | 1996 | 11’
Ciuma |1997 | 9’
Măricuța și Ion | 1999 | 23’
Vieți înlemnite | 1999 | 19’

Proiecție spațiu 2
Despre artă | dialog între Horia Bernea, Paul Neagu și Mihai Sârbulescu | 01h 47’
Istoria Muzeului Țăranului Român, incluzând avatarurile sale interbelice, a avut ca fondatori un istoric de artă și un pictor: Alexandru Tzigara-Samurcaș și Horia Bernea. Pentru realizarea unor proiecte muzeografice non-conformiste care au făcut din Muzeul de la Șosea un loc emblematic, importanța mediului în care cei doi întemeietori și-au probat calitățile de profesioniști ai teoriei și practicii artistice este incontestabilă. Tocmai de aceea profilul cu totul special pe care MȚR l-a dobândit în decursul anilor nu este unul întâmplător, iar o călătorie în teritoriul artei prin filtrul pictorului Horia Bernea și al interlocutorilor săi este nu doar un martor valoros al unei epoci, ci și un spectacol incitant.
„Ar fi interesant de văzut la un moment dat avangarda pe cursă lungă, cum s-a făcut în general în istoria artei, pentru că niciodată nu s-a validat ceva cum se validează acuma. În doi ani a devenit fenomenal, faimos, peste doi ani e uitat, acum trei ani nu era nimeni. E ceva care arată efectiv o stare de marasm. Dacă aș vedea pe unul care a pictat numai două peisagii și un iconostas, să știi că nu mă convinge. E mult mai important să vezi traseul pe care a evoluat. Asta validează. La o analiză stilistică se poate vedea că în momentul în care eu pictez o grădină, n-o pictez ca Monet, se vede că au mai trecut o sută de ani. Traseul ăsta devine un lucru viu în momentul în care ai la ce să te raportezi. Ce e efort, e făcut de la aia la aia, de la aia la aia. Traseul se validează din aproape în aproape. Este foarte important să vezi traseul. Traseul este un efort lung, mă rog, poate e de cinci ani... Van Gogh, în fond, a cam terminat-o cu treaba în vreo șapte ani. Să mergi cu rucsacul... Alții spun că avangarda e ceva... arunc-o la gunoi! Ei, nu-i așa. Eu consider că avangarda a existat de foarte mult timp, mult înainte de a se conceptualiza și instituționaliza ideea de avangardă. Avangarda ar însemna non-conformism, dar nu în sensul cu orice preț. Icoana bizantină e strigătoare la cer pe lângă pictura paleo-creștină.” (Horia Bernea | extras din filmul Despre artă)
Filmul Despre artă, realizat de Marius Caraman în 1992 și digitizat în 2018 este proiectat în premieră.

Animație muzicală cu Taraful lui Șandorică din Soporu de Câmpie, în curtea interioară, între orele 19.00 – 22.00
Șandorică provine dintr-o veche familie de ceterași – așa cum își numesc transilvănenii lăutarii – din Soporu de Câmpie, sat în județul Cluj. Șandor Ciurcui, tătăl acestuia, era vestit în întreaga regiune a Câmpiei Transilvaniei dar Alexandru Ciurcui – așa cum este trecut Șandorică în buletin – a reușit să-l depășească, afișând de la o vârstă fragedă o dezarmantă virtuozitate.
A concertat în anii ’90 pe importante scene occidentale, iar muzica lui figurează pe CD-uri editate în Franța. După ce a rătăcit o bucată de vreme prin țară străină, Șandorică s-a reîntors de câțiva ani în satul natal reafirmându-se ca unul dintre cei mai buni ceterași ai Transilvaniei.

Proiecții de filme documentare etno/antropologice marca Culese din Balkani, la Cinema Muzeul Țăranului, între orele 22.00 – 01.00
- Ionaș visează că plouă, Regia: Dragoș Hanciu / 26 minute + Q&A în prezența echipei
Ionaș este un bătrân țăran român care își petrece nopțile de vară într-o rulotă, păzindu-și lanul de porumb împotriva mistreților înfometați ce vin la recoltele lui. În timpul meditației sale nocturne și tacite, Ionaș trebuie să rămână treaz pentru că, altfel, știe că nu ar putea supraveghea nimic în afară de visele sale. Înfruntând o luptă mai puternică decât el, Ionaș, deși ar putea câștiga bătălia împotriva mistreților, își dă seama repede că un lucru nu poate fi de fapt înfruntat: timpul.
- Oamenii patrimoniului / 5 episoade / 30 minute
Despre cei ce salvează patrimoniul cultural. Inițiative autentice, motivație și oportunități de implicare. Fii parte din povestea lor!
- Materie și gest / Pro Patrimonio - Batem fierul la conac / 43 minute
- Ultimul căldărar, Regia: Elena Stancu & Cosmin Bumbuț / 60 minute
Căldărarii sunt un clan aparte în rândul romilor. Mai demult, meseria le oferea mijloace de trai și un anumit statut social. În ultimii ani, vasele lor de aramă nu prea mai au căutare, așa că sunt nevoiți să găsească alte căi ca să poată trăi. Țările occidentale sunt o variantă, dar nici acolo nu-i așteaptă câini cu covrigi în coadă. Cu ajutorul unor imagini de excepție, ce poartă amprenta artistului-fotograf și bazându-se pe o documentare de tipul jurnalismului de calitate, echipa Bumbuț-Stancu își face debutul în documentar cu povestea complexă a unei comunități deja marginalizate, în pericol de a-și pierde identitatea ocupațională.


Parteneri ai evenimentului: Rețeaua Națională a Muzeelor din România - RNMR, Asociația pentru Fotografie Documentară A-DOF din Chișinău, Vânătoarea de Comori Arhitecturale, Questo App


 




 




înapoi la pagina principală
 
inchis