Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

Museums Meet Museums 5-6 octombrie 2018




„Museums Meet Museums 2018” - despre leadership, inovație, conectarea la comunitate și crearea unei relații pe termen lung cu vizitatorul


Muzeele trebuie să vină în întâmpinarea publicului și să găsească noi modalități de a atrage vizitatorii, adaptate societății actuale, atât de interconectată și digitalizată. Aceasta este una dintre concluziile dezbaterilor din cadrul celei de-a doua ediții a seminarului muzeal internațional „Museums Meet Museums”, care a avut loc în 5 și 6 octombrie la Muzeul Național de Artă al României din București. La eveniment au participat 11 experți internaționali în domeniul muzeal din 8 țări și peste 100 de specialiști din România reprezentând cele mai importante muzee, instituții culturale sau organizații de profil din țară. 

Tema ediției din acest an a conferinței „Museums Meet Museums” a fost „Un vis. O viziune. Un muzeu. Leadership în domeniul muzeal”, iar cei 11 lectori au împărtășit auditoriului viziunea și experiențele lor în privința unor noi metode de prezentare a colecțiilor, de interacțiune cu publicul, de atragere a unor categorii noi de vizitatori, dar și de poziționare a muzeelor în societatea actuală și în comunitate.

„Muzeele trebuie să învețe să lucreze cu comunitatea, să se conecteze cu aceasta, aflându-i poveștile, ritmul, interesele și obiectivele. Muzeele trebuie să deschidă conversații și să fie spații unde oamenii pot găsi răspunsuri la întrebările și preocupările lor”, a spus Marsha Semmel, un reputat expert muzeal american independent. Ea a prezentat câteva strategii de leadership care pot fi aplicate în muzee și a vorbit despre rolul liderilor de astăzi din instituțiile culturale. Un bun lider trebuie să aibă o viziune de ansamblu, dar să se și implice, să identifice vocile cu potențial de leadership din organizație și să își motiveze echipa să creeze împreună și să dea viață acelei viziuni despre organizație. 

Profesorul și antreprenorul Andreas Heinecke din Germania, fondatorul expoziției „Dialog în întuneric”, a subliniat că muzeele trebuie să vină în întâmpinarea vizitatorului și să creeze o relație pe termen lung cu acesta. Andreas Heinecke a prezentat o noua viziune asupra interacțiunii publicului cu muzeul si a oferit mai multe exemple despre cum poate fi implicat vizitatorul, prin crearea unor grupuri care sa participe activ la vizită, să interacționeze, să lucreze și să discute în cadrul unor ateliere. Un astfel de exemplu este și proiectul pe care l-a inițiat el și care a devenit internațional - „Dialog în întuneric” – o expoziție în care grupuri mici de vizitatori sunt conduse prin întuneric de către ghizi nevăzători. Astfel publicul poate învață cum să interacționeze fără ajutorul privirii, doar pe baza celorlalte simțuri, și poate înțelege cum este să fii orb. „Muzeele trebuie să joace un rol puternic în a aduce schimbarea socială”, a spus Andreas Heinecke.

Jasminko Halilović, fondatorul „War Childhood Museum” din Sarajevo, a prezentat istoria singurului muzeu din lume care aduce în atenția publicului experiența copiilor afectați de război, instituție premiată de Consiliul Europei în acest an. Jasminko Halilović a creat inițial o platformă online unde oamenii au fost invitați să împărtășească amintiri despre ce a însemnat copilăria lor în timpul războiului, iar apoi a strâns aceste mărturii într-o carte. Crearea muzeului a fost următorul pas firesc, iar acesta a luat naștere cu sprijinul comunității și a autorităților locale și prin implicarea directă a cetățenilor, care au donat obiecte. Muzeul a creat, la rândul său, o comunitate - cea a oamenilor care au fost afectați de război și împărtășesc amintiri și experiențe comune - devenind astfel un liant social. 

Un exemplu de leadership puternic în domeniul cultural a prezentat și Alex Saint, directorul companiei „Creative Tourist Consults” din Manchester și co-autoare a lucrării „Rethinking the Museum”. „Managerii muzeelor și galeriilor din Manchster si-au unit fortele pentru a vorbi societătii cu o singură voce, s-au apropiat de comunitate și au reușit să transforme orașul și să atragă turisti din toată lumea. Totul s-a realizat prin colaborare și având în vedere o viziune mai amplă, un scop mai mare decât scopul individual al fiecărei instituții în parte. Parteneriatul și împărtășirea unui ideal comun sunt cheia succesului, Invitați oamenii să participe la idealurile și proiectele voastre”, a spus Alex Saint.

Prezentări interesante despre muzee inovatoare în secolul 21 au susținut și ceilalți lectori invitați: CBE Diane Lees, directorul general al rețelei muzeale britanice „Imperial War Museums”, André Delpuech, directorul Muzeului Omului din Paris, Claude d’Anthenaise, directorul „Musée de la Chasse et de la Nature” din Franța, precum și Ciprian Ștefan, director al Complexului Național Muzeal „ASTRA” din Sibiu, ales, în data de 5 octombrie, președinte al Rețelei Naționale a Muzeelor din România (RNMR). Pe scena conferinței au mai urcat Pierluigi Sacco, profesor de economie culturală la Universitatea IULM din Milano, care a prezentat o nouă viziune despre muzee văzute ca o resursă a comunității, Virgil Nițulescu, fostul președinte al RNMR, care a vorbit despre managementul muzeelor din România, și specialistul japonez Daisuke Kudo, care a adus în atenția muzeografilor o nouă modalitate de protejare a colecțiilor în caz de cutremur. Seminarul a fost moderat de Codruța Cruceanu, istoric de artă și consultant cu o bogată experiență în domeniul muzeal.

Seminarul internațional „Museums Meet Museums 2018” a fost organizat de Rețeaua Națională a Muzeelor din România cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național (AFCN), al Institutului Cultural Român și al Institutului Francez și va avea loc în Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României.

Rețeaua Națională a Muzeelor din România (RNMR) este cea mai mare organizație profesională dedicată muzeelor din țara noastră, având peste 71 de muzee membre. Unul dintre cele mai cunoscute proiecte dezvoltate de RMNR este Noaptea Muzeelor, eveniment de mare impact la scară națională, care a atras în ultimii ani sute de mii de vizitatori, fiind unul dintre cele mai de succes programe culturale din România.

Organizator: Rețeaua Națională a Muzeelor din România
Parteneri strategici: Administrația Fondului Cultural Național, Institutul Cultural Român, Institutul Francez, Muzeul Astra, Aqua Carpatica
Parteneri: Muzeul Național de Artă al României, NEMO (ne-mo.org), Muzeul Național al Țăranului Român
Parteneri media: Radio România Cultural, OZB, Cariere, Igloo, Nine O’Clock, Observator Cultural, Onlinegallery.ro, 4arte.ro, Bookhub, Modernism, Revista Atelierul.

 






înapoi la pagina principală
 
inchis