Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

MINUNATA LUME NOUĂ – CASE ALE MIGRANȚILOR ROMÂNI




4 august - 27 septembrie 2017, Sala Tancred Bănățeanu


Vernisajul expoziției: vineri, 4 august 2017, orele 19


Visul de a avea propria casă este foarte răspândit. Dorința de a construi ceva care dăinuie, pentru sine și pentru copii, reprezintă în multe țări țelul agoniselii pentru familiile și cuplurile tinere. O casă poate să însemne însă mult mai mult decât „acasă”. Casele construite de migranții români în țară sunt în primul rând semne vizibile ale succesului, hărniciei și ascensiunii sociale a proprietarilor, plecați din cauza situației economice din satele natale pentru a lucra în străinătate. Pentru proprietari ele reprezintă în același timp un stil de viață modern, occidental și o nouă estetică.

Expoziția își propune să puncteze diverse aspecte ale migrației și boom-ului din construcții, ilustrând consecințele acestora asupra satelor, regiunii și peisajului cultural. Minunata lume nouă prezintă exemple de case din Țara Oașului, Maramureș și Bucovina, regiuni din Nordul României cu un accentuat caracter rural. Acestea se disting de casele tradiționale prin culori intense, etaje numeroase, decorațiuni din granit și marmură. Proprietarii noilor case muncesc în timpul anului în Italia, Spania, Franța sau Marea Britanie. În străinătate lucrează de obicei în construcții, în sectorul menajer, al serviciilor de îngrijire a bătrânilor sau în agricultură. Banii puși deoparte sunt investiți în construirea unor case mari în localitățile din care provin. Casele nou construite ajung însă să fie locuite foarte rar. Vârstnicii rămași în țară continuă să locuiască în propriile case, ocupându-se de îngrijirea nepoților și a caselor nelocuite. Numai de Crăciun, Paște și în luna august satele se animă prin întoarcerea celor plecați. În luna august au loc numeroase nunți fastuoase, după care satele amuțesc din nou.

După ce a fost prezentată în perioada noiembrie 2015 - iunie 2016 la Muzeul Culturilor Europene din Berlin și la Collaboratorium Berlin, Minunata lume nouă a pornit într-un turneu în mai multe orașe din România, prima oprire fiind la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Începând cu luna august expoziția itinerantă ajunge și la București, unde va fi găzduită de Muzeul Național al Țăranului Român.

La București expoziția va fi însoțită de un program special de evenimente conexe, format din 4 proiecții de filme documentare care analizează tema migrației din perspective diferite. Proiecțiile vor avea loc la Cinema Muzeul Țăranului.

Vineri, 1 septembrie, 18:30
Aici... adică acolo
România, 2012, R: Laura Căpățână Juller, 76'
Ani și Sanda sunt două fete din Maramureș, care au crescut cu bunicii. Părinții lor sunt la muncă în Spania, ca atâția alți români. Când au plecat, proiectul lor comun părea promițător: cu banii câștigați în Spania vor construi o casă în care toată familia va fi fericită. După mai bine de zece ani, socoteala de acasă nu pare să se fi potrivit însă cu realitatea; iar casa e departe de a fi gata. Laura Căpățână Juller le-a însoțit pe Ani și pe Sanda timp de trei ani, urmărind frământările unor copile devenite adolescente în absența părinților.

După proiecția filmului, regizoarea Laura Căpățână Juller va participa la o discuție cu publicul.

Sâmbătă, 9 septembrie, 18:30
Primele două părți ale trilogiei The Last Peasants
UK, 2003, R: Angus Macqueen, partea I 49', partea II 49'
Angus Macqueen narează în trilogia sa povestea a trei familii din satul Budești, Maramureș. Aceste familii au în comun faptul că unul sau mai mulți membri au hotărât să emigreze ilegal în Uniunea Europeană, pentru a lăsa în urmă problemele economice de acasă. În timp ce prima parte intitulată Journeys prezintă realitatea cu care se confruntă migranții, a doua parte, Temptation, aduce în discuție conflictul cultural și așteptările diferitelor generații din România rurală.

Miercuri, 20 septembrie, 18:30
Searching for Patrick
România, 2016, R: Daniel Djamo, Oana Popan, 98’
Comuna Certeze din județul Satu Mare este renumită pentru casele impozante construite de locuitorii săi după ce au muncit în Franța și în alte țări din Vestul Europei. Căutarea lui Patrick nu urmărește să îl găsească pe acesta, așa cum de altfel nici Godot nu apare niciodată. Patrick este de fapt un personaj colectiv: satul însuși. Filmul urmărește mitul comunei Certeze și încearcă să analizeze mecanismele interne care au determinat nevoia de a construi astfel de case.

Duminică, 24 septembrie, 18:30
Waiting for August
Belgia, 2014, R: Teodora Ana Mihai, 88’
Georgiana Halmac va împlini în iarna aceasta cincisprezece ani. Ea trăiește în orașul Bacău împreună cu cei șase frați. Mama lor a fost nevoită să își părăsească copiii pentru a le asigura existența, lucrând în Italia, în orașul Torino. Nu se va întoarce înainte de începerea verii. Georgiana este nevoită să improvizeze din mers, conversațiile telefonice cu mama ei fiind singurele puncte de reper.


Expoziție curatoriată de Beate Wild și Raluca Buțincu Betea

O mare parte din fotografiile expoziției sunt realizate de fotograful Petruț Călinescu. Alte fotografii aparțin artistului Matei Bejenaru precum și unui număr important de cercetători care au documentat această temă în România și în țările de destinație: Remus Gabriel Anghel, Eli Bădică, Carmen Chasovschi, Pietro Cingolani, Ionuț Dulămiță, Anamaria Iuga, Andra Jacob Larionescu, Daniela Moisa, Diana Necoară, Cristina Toderaș, Amelia Tue, Ciprian Vațe.

Un proiect comun realizat de Departamentul Europa centrală și de sud-est din cadrul Muzeului Culturilor Europene din Berlin și Institutul Cultural Român din Berlin, în colaborare cu Muzeul Național al Țăranului Român.
Finanțat de Die Beauftragte der Bundesregierung für Kultur und Medien și Institutul Cultural Român din București.

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Tancred Bănățeanu, până pe 27 septembrie 2017, de marți până duminică, între orele 10 și 18. Luni este închis. Intrarea este liberă.

Informații suplimentare: bravenewworld.komsoe.eu // www.muzeultaranuluiroman.ro




FOTO 1: Ilva Mică, 2010 © Petruț Călinescu



FOTO 2: Certeze, 2011 © Petruț Călinescu



FOTO 3: Certeze, 2011 © Petruț Cǎlinescu



FOTO 4: Cajvana, 2012 © Petruț Călinescu



FOTO 5: Marginea, 2009 © Andra Jacob Larionescu



FOTO 6: Paris, 2011 © Petruț Cǎlinescu



Foto poster: Ilva Mică, 2010 © Petruț Călinescu 



 




înapoi la pagina principală
 
inchis