Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

Colecția Mușat: o geografie spirituală a icoanei pe sticlă transilvănene




12 septembrie – 28 octombrie 2018, Sala Foaier



Muzeul Național al Țăranului Român vă invită miercuri, 12 septembrie 2018, de la ora 18, la Sala Foaier, la vernisajul expoziției Colecția Mușat: o geografie spirituală a icoanei pe sticlă transilvănene.

Expoziția prezintă publicului o mare parte din colecția de peste 500 de icoane pe sticlă transilvănene, aparținând avocatului Gheorghe Mușat și soției sale, profesoara universitară Carmen Mușat. De o mare varietate în ceea ce privește numărul și proveniența iconarilor, remarcabilă pentru grija cu care a fost tratată fiecare icoană în parte, întregul ansamblu beneficiind de intervenții profesioniste de restaurare, colecția se remarcă îndeosebi prin faptul că sintetizează căile pe care au circulat deopotrivă meșterii iconari și modelele pe care aceștia le-au folosit. Expresie a spiritualității românilor din Transilvania, icoana pe sticlă se dovedește, prin filtrul oferit de colecția Mușat, un receptacul al celor mai diverse și mai înalte forme de expresie artistică ale lumii creștine din secolele XVIII-XIX, atât ale părții ei orientale – ortodoxe, cât și a celei vestice, de unde a fost împrumutată și tehnica pictării pe dosul sticlei. Vor putea fi admirate lucrări reprezentative pentru toate centrele artistice cunoscute și toți iconarii râvniți de colecționari și de muzeele de profil, precum Ioan Pop de la Făgăraș, Savu Moga din Arpașu de Sus, Matei Țâmforea din Cârțișoara, Nicolae Cațavei, Simion Poienaru din Laz sau Nicolae Oancea din Vale, dar vor putea fi cunoscuți mai bine și pictori ale căror nume au fost prea puțin sau abia de curând asociate cu icoana pe sticlă, precum Matei Popa din Vale, Ioan Costea Verman, Ioan Popovici, Constantin Boghină junior și Oprea din Săliștea Sibiului și mai ales Ursu Broina din Stoboru, unul dintre pionierii picturii pe sticlă din Transilvania, atestat documentar cu lucrări încă la 1784 și căruia în sfârșit i-a putut fi atribuită o icoană. Toate lucrările expuse vor putea fi admirate și prin intermediul unui amplu catalog, redactat de dr. Ana Dumitran, autoare a mai multor volume dedicate icoanei pe sticlă și inițiatoarea muzeului de artă sacră Museikon, de la Alba Iulia.

GHEORGHE MUȘAT
Originar din comuna Radovanu (jud. Călărași), a decis să devină avocat în primul an de liceu în urma vizionării filmului „Procesul de la Nürnberg”. Îndrăgostit de artă, a frecventat de foarte tânăr anticariatele și atelierele pictorilor, acumulând în câțiva ani o veritabilă colecție. La 32 de ani, a fost arestat și condamnat la 8 ani de detenție în închisoarea Aiud, pentru vina de a fi pledat în favoarea unor oponenți ai regimului comunist, iar colecția i-a fost confiscată. Reprimit în Barou în ianuarie 1990, a devenit unul din pionierii avocaturii de business din România. Casa de avocatură Mușat & Asociații, înființată după reprimirea în Barou, se află de peste 25 de ani în topul firmelor de avocați din România, fiind recomandată cu regularitate de publicațiile străine de specialitate. Banii câștigați din avocatură i-a investit preponderent în artă, fiind un cunoscut colecționar de tablouri, sculptură, tapiserie veche, covoare de rugăciune, mobilier de epocă și icoane pe sticlă.

CARMEN SILVIA MUȘAT
Născută în Buzău, a fost încă din copilărie îndrăgostită de literatură. Pasiunea pentru cercetarea fenomenului literar, din care și-a extras și subiectul tezei de doctorat, susținută în 2000, a transformat-o pe absolventa Facultății de Litere a Universității din București în cadru didactic universitar, membră a Departamentului de studii literare din cadrul aceleiași Universități. Cărțile publicate o recomandă printre cele mai autorizate voci care s-au exprimat în ultimele decenii asupra prozei românești moderne și postmoderne. Căsătoria cu Gheorghe Mușat a adăugat vechii pasiuni una nouă: arta, pe care a învățat s-o iubească susținându-și soțul în adunarea colecției. La rândul său, a fost susținută constant, începând din anul 2000, în inițiativa de editare a revistei de informație și analiză culturală Observator cultural, publicație săptămânală cu apariție print și online premiată de Radio România Cultural în 2006 și 2009 la categoria cea mai bună revistă de cultură, în 2006 fiind nominalizată și la Premiile „Cuvântul”, la aceeași categorie. Din 2007, revista și, implicit, redactorul său șef, Carmen Mușat, au instituit Premiile „Observator cultural” pentru literatură, iar din 2016 programul Observator Lyceum, menit să promoveze scriitorii români contemporani în rândul liceenilor.

Colecția Mușat: o geografie spirituală a icoanei pe sticlă transilvănene va putea fi vizitată la Sala Foaier, până pe 28 octombrie 2018, de marți până duminică, între orele 10 și 18.

Intrarea este liberă.


 

 




înapoi la pagina principală
 
inchis