Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numeşte pe Al. Tzigara-Samurcaş director al Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, care a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureştenii. Dar finalizarea construcţiei va aştepta câteva decenii, având de înfruntat adversităţile vremurilor şi ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea şi până în prezent, Muzeul de la Şosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoţind şi reflectând construcţia naţională şi vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înfiinţarea instituţională a muzeului, curând după apariţia Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcţiei naţionale, Ţăranul devine deja o referinţă simbolică centrală a identităţii noastre iar cultura ţărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orăşeni. Pentru a da un impuls “industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenţei produselor străine (la modă şi, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanţă pentru organizarea unor expoziţii în care să intre şi produse ale industriei casnice ţărăneşti. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, “exposiţiunea naţională de la Moşii de vite, de flori, de legume, de produse agricole şi industriale”.  Apar primele colecţii private, expoziţii naţionale şi participări ale României la expoziţiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu naţional, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
“Pentru a schiţa un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi nişte strămoşi” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Iar acest strămoş îndepărtat a fost Muzeul Naţional de Antichităţi (înfiinţat în 1864 de acelaşi Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, “o secţiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecţia locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecţiile MŢR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine şi fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaş să se întrebe, retoric: “Suntem vrednici de un muzeu naţional?”. Şi să se străduiască o viaţă întreagă pentru a răspunde afrimativ şi a realiza acest deziderat al unui “adevărat muzeu naţional”.

Prima sa formă este aceea a “Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaş o considera “prolixă şi inutil de complicată”. Viziunea despre menirea şi amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată şi prin schimbarea denumirii muzeului în “Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională” iar apoi în “Muzeul de Artă Naţională Carol I”. Arta ţărănească devenise naţională !

Muzeul de la Şosea îşi va continua periplul istoric şi după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a “armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Colecţiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Ştirbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aştepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluţia din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleşu, face un nou act întemeietor numindu-l – şi la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înfiinţatului Muzeu al Ţăranului Român.
„Incepem să facem liste de nume pentru noul muzeu – îşi aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Ştiu precis că Horia le numerotase şi că ajunsesem la vreo douăzeci şi ceva de nume. Muzeul Ţăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puţin în primii ani, pe mulţi i-a enervat. Ţăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ şi politic incorect, pretindeau alţii. Mai târziu ne-a părut şi nouă rău că nu i-am zis Muzeul Ţăranului, pur şi simplu.” Iar mai departe: „După un an şi ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu naţional de arte şi tradiţii. Renunţăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Ţăranului Român nu este un “muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvîntului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, ţăranul aşa cum este – declara Bernea –, dar vom înţelege ce s-a întîmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradiţional”. Deschis la prefaceri şi la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Ţăranului Român ţine deci să păstreze o ancorare fermă şi permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un “muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viaţa şi creaţia comunităţilor ţărăneşti din anumite zone şi epoci determinate ale ţării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea “omul tradiţional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă ţăranul”. Muzeul Ţăranului Român este astfel muzeul unei spiritualităţi oarecum atemporale, de care iniţiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiţi şi pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaştere internaţională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale vechi dar şi recente, prin târgurile sale deja tradiţionale şi promovarea “produselor ţăranului român”, prin activităţile sale cu copiii şi, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi seri culturale etc.) Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.

Casa Meşterului Antonie Mogoş

Al. Tzigara-Samurcaş



 Dacă arta noastră populară nu se bucură încă de consideraţia ce i se cuvine, cauza este desigur că nu o cunoaştem în deajuns.
În genere produsele ţărăneşti ajung la cunoştinţa noastră prin alterarea banală a târgoveţilor sau, în cazul cel mai bun, prin exemplarele ei cele mai comune. Arta adevărat populară, neprefăcută încă, nu se vede prin oraşe, de-a lungul căilor ferate. Trebuie căutată prin regiunile mai adăpostite, prin colţurile mai ferite de pretinsa civilizaţie a târgurilor. Acolo numai ea şi-a păstrat individualitatea şi naivitatea ei. Acestea îi dau de altfel farmecul ei particular, cu toate formele adesea rudimentare în cari e îmbrăcată. Ori-cum ar fi ele însă, aceste manifestări trebuie să ne intereseze; dacă nu din punct de vedere al frumuseţii lor, care neapărat că nu se întâlneşte la toate, dar desigur prin caracterul lor.
Căci în aceste produse ale mâinei ţăranului se reflectează o parte din sufletul lui. Un refren de doină, o ie înflorită sau o furcă minunat crestată ne desvălue în toată sinceritatea inima poporului. Prin ele ajungem să-l cunoaştem mai bine şi să-l iubim mai degrabă decât prin frazeologia uneori prea înflăcărată, alteori prea pesimistă, ce de atâta vreme ni se serveşte asupra ţăranului român.
 Una din marile misiuni ale Muzeului de etnografie şi artă naţională este tocmai de a aduna cât mai multe asemenea documente originale ale poporului românesc.
 Ultima şi desigur că nu cea mai puţin importantă din achiziţiunile Muzeului este Casa meşterului gorjan Antonie Mogoş. Acestuia şi operei sale sunt închinate rândurile de faţă. Ca unuia din puţinii reprezentanţi ce ne-au mai rămas dintre adevăraţii meşteri ai poporului de la ţară. Arta lui e curată, necorcită de înrăuriri streine. E surprinzătoare totuşi prin originalitatea şi proporţia fericită a formelor. Se vede că e concepţia unui adevărat artist. Căci această înaltă însuşire nu i se poate tăgădui meşterului Antonie. Împrejurările au făcut ca renumele lui să nu depăşească cercul restrâns al plaiului său, dar personalitatea lui nu e mai redusă pentru aceasta. De aceea se cade ca prin câteva amănunte să-i hotărâm locul ce i se va cuveni într-o viitoare istorie a artei noastre populare.
Născut e Antonie Mogoş în ziua de Sânta Maria mică a anului 1835, în satul Bălceşti din judeţul Gorj. Din tatăl Neculai şi mama Păuna. De mic copil încă se ducea la biserică, care-i era dragă. D-abia se făcu mai mare şi intră chiar ca paraclisier în biserica din sat. Într-acest timp a învăţat să şi citească slova veche, pe care singură o cunoaşte şi azi. Numai numele ştie să-l scrie cu caractere latine. Prima carte în care a citit a fost catehismul, apoi Alexandria şi cărţi bisericeşti. După patru ani de paracliser a fost numit cântăreţ la aceiaşi biserică.
 Armată n-a făcut; a scăpat ca fiu de văduvă şi în schimbul a doi poli! De altfel bilet de naştere sau de botez nici n-are. Condica în care fusese trecut a ars deodată cu casa popei care l-a botezat.
 În vârstă de 28 de ani şi jumătate s-a însurat cu o fată din comuna învecinată Ceauru. Aici s-a stabilit de atunci încoace, fiind numit şi cântăreţ al bisericii din sat, funcţiune ce fără întrerupere mai ocupă încă şi azi. Însurat în două rânduri a avut opt copii; patru i-au murit. Era proprietar a 16 pogoane de pământ, din cari, după ce a dat copiilor, i-au mai rămas pentru el numai vre-o două pogoane. Mai posedă şi casa cu loc mare de grădină, o vacă, o iapă şi o cocie (trăsurică) cu care se duce la târg. Căci moş Antonie Mogoş e dintre fruntaşii satului său. Are leafă ca cântăreţ la biserică – 33 lei pe trimestru – şi mai e om cu meserie, nu simplu plugar. El e meşterul care a ridicat casele cele mai chipeşe şi porţile cele mai frumoase de prin cătunele Tămăşeşti, Stolojani şi Ceauru.
  De mic încă, el se îndeletnicea cu lucrarea lemnului. Îi era drag să cioplească, căci, de învăţat, n-a avut dela cine. Doar ce a putut să prindă văzând pe alţii lucrând. Era însă aşa de dibaciu din fire, încât în curând a întrecut pe toţi meşterii mai bătrâni ca el.
Şi mai era harnic, nu pregeta la muncă. Cu banii agonisiţi prin ridicarea caselor prin satele vecine a ajuns să-şi clădească şi casa lui. Pe aceasta însă n-a făcut-o după porunceala altuia, ci după cum l-a tras pe el inima. Şi într-adevăr, a isbutit să o facă mai mândră decât toate celelalte: un giuvaer în felul ei. E nu numai cea mai frumoasă din toată regiunea aceea, dar, desigur, una din cele mai interesante din toată ţara. Aceasta e părerea tuturor acelora cari au văzut-o.
 Un asemenea exemplar unic în felul său, nu trebuia să se distrugă, fără a fi păstrat ca model al unei arte care azi dispare. Acesta mi-a fost deîndată gândul, când am descoperit casa lui Mogoş. Intenţiunea de a o aduce la muzeu mi-a fost favorizată prin hotărârea ce avea stăpânul ei de o dărâma, chiar în vara trecută, spre a o înlocui cu alta de zid. Totuşi însă, propunerea de a mi-o vinde cu de-a întregul s-a părut tare ciudată moşului Antonie. A trebuit să mă întorc în trei rânduri la Ceauru până să ajungem la o înţelegere. Cu cât eu, mai ales în urma constatării potrivirii proporţiilor casei cu sala muzeului în care plănuiam să o instalez, eram mai decis să o cumpăr, cu atât stăpânul ei se codia mai mult să se despartă de ea. Căci la început nu-i venea să dea crezământ celor ce-i spunem că am să fac cu casa lui. Dar, în cele din urmă se hotărî a primi cei 500 lei ce i-am dat şi vânzarea fu încheiată. Moş Antonie Mogoş s-a ţinut întocmai de cuvânt: casa a fost desfăcută cu cea mai mare îngrijire şi transportată fără a se fi pierdut nimic. În Bucureşti a fost din nou ridicată tot de meşterul Mogoş, care, cu toţi cei 73 de ani, e încă vioi şi stăruitor la muncă. Fotografia alăturată ne arată înfăţişarea simpatică a sfătosului moşneag.
  El a plecat foarte măgulit, văzând cinstea ce s-a făcut operii sale. Era tare mândru moşul când, pentru a doua oară, isprăvi de ridicat casa sa. Ştia că acum o înălţase pentru vecie şi că numele sau era menit a rămâne nemuritor de acum înainte. Şi avea cuvânt să se fălească. Căci i se cuvenea atâta considerare. Casa lui e, intr-adevăr, o operă de seamă; este nu se poate mai reuşită, în proporţiuni ca şi în amănunte. Orice descriere nu poate da o imagine mai bună decât vederile aici reproduse.
 E tipul caselor din regiunile muntoasă, cu păduri în belşug. Toată casa e din bârne de stejar; toată e de lemn, fără nici o cărămidă. Unele grinzi sunt lungi de câte 10 metri.
I-a trebuit 70 de copaci, pe cari singur i-a cioplit cu barda. A lucrat la această casă trei ani de zile. Pe fruntarul casei, reprodus aici se vede cioplit anul începerii lucrării: 1875; pe ştenapul porţii: 1878. Grinzile şi toate încheieturile lor sunt aşa de bine croite, încât s-au aşezat şi “încheiat” perfect la reconstituirea în muzeu.
Economia casei este foarte simplă, după cum se vede în plan. Două „hodăi“ şi o pivniţă. Odaia principală de 3,75X3,60m. are două ferestre mici, cu zăbrele sau „cebuce“ de fier; odaia din mijloc n-are decât o ferestrue; iar ultima încăpere, zisă şi pivniţă, primeşte lumina prin deschiderea uşii, mult mai largă, în acest caz. Înălţimea încăperilor este de numai 2 metri din vatră până-n podeală; uşile însă şi mai mici (1,72), aşa că nu poţi intra fără a te apleca.
De-a lungul casei se întinde ceardacul sau tinda, largă de un metru. Jumătatea de jos e închisă de bârne groase, de “temeiul şi prăgarul “ casei. Cealaltă parte e deschisă. Pridvorul acesta constituie faţada principală, podoaba casei. Şi aceasta e într-adevăr tare mândră la casa lui Mogoş. Toată e înflorită cu sculpturi. Cei şeapte stâlpi, mai ales, sunt minunaţi. Scunzi şi subţiri, sunt totuşi destul de bine legaţi, ca să poată susţine cu uşurinţă greutatea ce-i apasă. Şi, deşi aşa de rudimentari ciopliţi, ei conţin, în germen, toate elementele coloanei clasice. De aceea produc o impresie aşa de plăcută şi desăvârşită. Au baza şi capitelul la fel: de formă pătrată, cu câte „o floare făcută cruce“ pe fiecare faţă. Fusul stâlpului e cu glafuri, lucrate în spirală, „sucitură făcută cu dăltuşul“. Stâlpii nu au aceeaş grosime peste tot. Prezintă o umflătură – clasica entasis – şi mijlocul e însemnat chiar printr-o crestătură în formă de inel.
Proporţia şi eleganţa acestor stâlpi e admirabil reuşită. În faţa stâlpilor mărginaşi şi a altor câţiva corespund la perete nişte pilaştri, „undrele“, cu aceiaşi „sucitură” ca ornamente. Stâlpii sunt prinşi în fruntarul de pe prăgar şi susţin fruntarul de sus, care corespunde arhitravei. Acesta este dintr-o singură bucată. Ambele fruntare au muchiile cioplite „în şarpe“ şi „în colţuri“. Partea fruntarelor între stâlpi e scobită, aducându-se puţin a boltă. Tot boltite sunt şi cele două încheieturi laterale.
Deasupra fruntarului de sus apar capetele grinzilor, pe cari e aşezată „cosoroaba “ sau cornişea. Şi aceasta are crestături în colţuri.
Nici intrarea în casă nu e obişnuită. Are o formă mai bogată, mai răsărită. În faţa celor 4 trepte e o portiţă. Şi acestea, întocmai ca şi poarta cea mare, are stâlpii sau „ştenapii“, braţele şi fruntarul încrestate şi înflorate. Poarta şi păretele scării e un grătar. Îmbrăcămintea porţei, ca şi a uşilor are la mijloc un „ochi“ cu o floare lucrată cu „paznicul“ sau compasul.
Casa e acoperită cu şindrilă, care se închee printr-o muche de „ciocârlani“; iar în ambele colţuri ale acoperişului se înalţă „ţapii“. Sala muzeului e, din fericire, destul de înaltă pentru a fi permis reconstruirea întreagă, chiar şi a acoperişului casei din Ceauru.
Astfel locuinţa lui Mogoş e întocmai refăcută în muzeu. Rămâne să i se completeze mobilierul şi mai ales podoaba tindei, pentru a o înveli şi a-i da aparenţa unei case locuite încă.
Întreprinderea, îndrăzneaţă în sine, de a se instala într-o sală de Muzeu o casă întreagă, poate să nu găsească aprobarea tuturor. Am crezut-o însă destul de întemeiată pentru a o aduce la îndeplinire. Alţii să spună dacă am reuşit pe deplin.
Am asigurat cel puţin unul din cele mai caracteristice tipuri ale locuinţei munteanului nostru. Şi cu asemenea opere ne putem mândri. Deşi nu cunosc încă o altă casă, care să poată sta ca frumuseţe alături de a lui Mogoş, totuşi am mai întâlnit multe altele demne de admiraţie. O dovadă evidentă – şi nu e singura – a simţului artistic firesc, pe care-l are poporul nostru. Căci după cum mi-a mărturisit moşul Antonie, el nu a făcut casa sa după vreun izvod, ci numai “după închipuirea “ lui. Adesea se trezea din somn – îmi spunea meşterul Mogoş – gândindu-se la casa ce ridica, la florile cu care era s-o înfrumuseţeze. El nu era un simplu copist, ci un artist creator în adevăratul înţeles al cuvântului. Truda creaţiunei l-a muncit şi pe el, ca şi pe cel mai ilustru artist. Sculpturile lui sunt rudimentare, naive, nu însă lipsite de originalitate.
Tehnica şi tipul sunt neapărat comune. Opera lui Mogoş are însă ştampila personalităţei sale. Ca atare cred că merită să figureze într-un Muzeu, tot atât de bine ca şi pânzele cutărui pictor eşit din Academiile streine.
Cu atât mai mult, cu cât casa aceasta este nu numai un document artistic dar şi social. Chiar aceia cari nu se pot înălţa până la aprecierea estetică a lucrării lui Mogoş, nu vor putea totuşi să-i nege însemnătatea ei socială. Ţăranul, care singur îşi clădeşte un asemenea cămin, este incontestabil înzestrat cu însuşiri cari merită, cel puţin, consideraţiunea noastră.
Şi în ziua de azi, mai mult decât ori când, am crezut necesar să pun în vedere tuturor o aşa de frumoasă pildă a însuşirilor înalte ale ţăranului român.
Astfel numai Muzeul de artă naţională îşi împlineşte menirea socială ce o are.

--------------------------------
ARTA ÎN ROMÂNIA - STUDII CRITICE de Al. Tzigara-Samurcaş, Ed.Minerva, 1909




înapoi la pagina principală
 
inchis