Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

Call for Papers: Archives and Politics of Memory in Central and Eastern Europe: from Informal Practices to Formal Methodologies




Organiser: National Museum of Romanian Peasant (Bucharest)
Date: 11-12 October 2018
Partners: MA Visual Studies and Society (National University of Political Studies and Public Administration - Bucharest), MA in Anthropology (National University of Political Studies and Public Administration - Bucharest), The Department of Ancient History, Archaeology and Art History at the University of Bucharest.

This workshop addresses an effervescent phenomenon triggered especially in the last decade by the discovery and/or by the (partial or full) opening up of institutional or / and private archives and collections in Central and Eastern Europe. The phenomenon poses a series of challenges such as: defining the right to ownership of individual memory as archived (and therefore institutionalized) memory; grasping the ambiguities which derive from this situation; finding the appropriate forms of retrieval, processing and archiving (some of the documents and objects being in a poor state of conservation); and advancing an ethics of exploiting such objects and the memories they enshrine.
The event will be open to scholars and to any members of the public interested in the above challenges. The workshop will focus on:
• informal practices developed by non-institutional actors – akin to “forensic investigation” (Brădeanu 2007) – to access a myriad types of archives and collections;
• methodologies for the reception, the interrogation, the processing/making use of and the (re)interpreting of archived objects/documents;
• the role of institutional actors who have shown interest in "vehicles of memory" (Confino 1997) and brought them out of the "biographical shadow" into which they had been consigned as a consequence of invisibility-targeted state politics or as a consequence of so-called historical accidents.

We invite submissions from the fields of Sociology, Anthropology, Ethnology, Political Science, History, Media and Cultural Studies that elaborate on, or are inspired by, the following topics:

1. The overlapping of the opening of archives with the spread of information technology. Over the past 20 years, at least two phenomena came to preeminence in archive dynamics. Here we address archives as “realms of memory” (Nora 1997), and we refer especially to archives in fields of humanities and social sciences. On the one hand, we witnessed the abundance and ready availability of information (text, image, sound, etc.) due to the generalized use of information technology. On the other hand, we noticed the diversification of these “realms of memory” by means of a plethora of ways of archiving information: institutional, private or hybrid, i.e. the archives formed following the dispersal of some institutional collections. Additionally, the advancement of new technology occasioned the transformation of the spoken words of the past, or of the testimonies recorded on magnetic tape, into texts, images, and sound archives.. (Ricoeur 2001)
2. Ownership of archives in post-socialist context. In countries of the ex-socialist bloc, the dynamics of archives articulate with the dynamics of the political changes which marked the fall of the socialist regimes. The change of the regime engendered the process of privatization that is the transition from collective to private property. Thus, recourse to archived memory, besides involving ethical and deontological problems, raises issues of ownership of the archived objects. Concomitantly scientific research was endowed with commodity value and became measurable. As a consequence we witnessed the attribution of a market value to archive use, and equally to the function of archives as repositories of memory.
3. The contamination of the logic of the archives by the logic of the database. Over the past 10-15 years, one can observe a contamination of the logic of the archive (tributary as it is to taxonomies related to the logic of different disciplines - history, ethnography, demography, etc.) by the logic of the database. Archived documents exist in an organic relationship with one another, and their reading is done convergently. On the contrary the database surrenders the logic of association of information to the researcher and involves the existence of diversified criteria in the selection and classification of information. The overlapping of archive and database related methodologies in the storing and re-questioning of information raises methodological issues concerning their use as well as ethical issues regarding access to the archived information.
4. Archives and art. Last but not least, the intersection between art and society has generated a scientific field of its own. This field involves forms of artistic expression which archives have themselves inspired. This has led to a situation in which cultural, political and social meanings of archives has come into the spotlight.
The workshop will include individual interventions and establish working discussion groups. Depending on the number of participants it will take place over one or two days.
Two international guests, distinguished in the field, will join our discussions and will give the keynote lectures (which will also be open to the general public). Individual interventions should not exceed 20 minutes.
Travel and accommodation costs will be the responsibility of participants.
The workshop will be followed by the publication of a volume of proceedings.

Please send your abstract (approx. 250 words) and a short professional bio to bogdan.iancu@politice.ro by May 31st 2018. Confirmation of acceptance, together with the invitation for the full paper preparation and presentation at the workshop will be sent until 15th June 2018. Please note that full papers should not exceed 2500 words / 8 pages in length and should be sent to the organizers by October 5th 2018.





înapoi la pagina principală
 
inchis