Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

British Documentary 2018





În perioada 7 februarie – 14 martie 2018, British Council organizează cea de-a opta ediție a proiectului „British Documentary", găzduită de Cinema Muzeul Ţăranului (Studioul „Horia Bernea”). Opt documentare vor fi prezentate publicului, în fiecare seară de miercuri, începând cu ora 19.00.
Filmele sunt subtitrate în limba română, iar intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.

Documentarele prezentate în această ediție fac parte din colecția celor nominalizate sau premiate la prestigiosul festival de film documentar din Marea Britanie, Grierson „British Documentary Awards”, care promovează și premiază cei mai buni realizatori de documentare din Regatul Unit și din alte țări.

Proiecțiile din cadrul „British Documentary” prezintă teme foarte diverse, pornind de la istorie, film, artă şi ajungând la probleme de factură etică și socială.

Ediția a opta va fi deschisă în data de 7 februarie de documentarul “Mulţumesc pentru ploaie”, ce spune povestea lui Kisilu, un fermier kenyan, pe care îl vedem transformându-se dintr-un simplu tată într-un lider comunitar și, în final, într-un activist pe scena mondială în probleme de ţin de schimbările climatice.

„Versus: Viaţa şi filmele lui Ken Loach” îl aduce în prim-plan pe unul dintre cei mai importanți creatori de film din Marea Britanie și detaliază munca sa de peste 50 de ani atât pe ecran, cât și în afara acestuia. Iar „Atacând diavolul” urmăreşte povestea lui Sir Harold Evans, descris de mulți dintre colegii săi ca cel mai mare ziarist al secolului al XX-lea, cel care a editat Sunday Times într-o perioadă considerată a fi "epoca de aur" a jurnalismului britanic.

Călătoria printre documentare se continuă cu câteva lecții adevărate de supraviețuire alături de „Copiii războiului din Gaza”, urmat de două filme impresionante al căror subiect central este viaţa intimă a femeilor: “În spatele uşilor închise” şi “Deasupra lavoarului”, povestea unui mic salon de coafură din Haifa, Israel, unde femeile din comunităţile arăbeşti și evreiești îşi împărtășesc diferențele și îşi povestesc opiniile despre politică, istorie și iubire.

Seria de documentare se va termina cu două filme de excepție din zona ştiinţei, „În mintea lui Einstein: Enigma spaţiului şi a timpului”, o poveste ce marchează cea de-a 100-a aniversare a celei mai cunoscute lucrări a lui Einstein - Teoria Relativității Generale -, şi “Attenborough şi Dinozaurul gigantic”, o anchetă medico-legală despre ceea ce pare a fi cel mai mare animal terestru cunoscut vreodată.

După deschiderea ediției din București, selecția „British Documentary” va fi difuzată pe parcursul anului 2018 în mai multe localități din România. Programul proiecțiilor și detalii despre filme sunt disponibile pe website-ul și pe pagina de Facebook ale British Council.

British Documentary, ediția VIII, se desfășoară în București în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român.


##



Programul British Documentary, ediția VIII, 7 februarie – 14 martie 2018

• 7 februarie, ora 19.00: Thank you for the rain / Mulţumesc pentru ploaie

• 14 februarie, ora 19.00: Versus: The life and films of Ken Loach / Versus: viaţa şi filmele lui Ken Loach

• 21 februarie, ora 19.00: Attacking the Devil / Atacând diavolul

• 28 februarie, ora 19.00: Children of the Gaza War / Copiii războiului din Gaza

• 7 martie, ora 19.00: Behind Closed Doors / În spatele uşilor închise
 
ora 20.00: Women in sink / Deasupra lavoarului

• 14 martie, ora 19.00: Inside Einstein's Mind: The Enigma of Space and Time / În mintea lui Einstein: enigma spaţiului şi a timpului
ora 20.00: Attenborough and the Giant Dinosaur / Attenborough şi dinozaurul gigantic



 




înapoi la pagina principală
 
inchis