Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

AȘA VĂZUT-A ZAHARIA. Improvizații într-o lume captivă




Expoziție de fotografie
21 martie – 20 mai 2018, Sala Foaier




Ambasada Republicii Moldova în România și Muzeul Național al Țăranului Român vă invită miercuri, 21 martie 2018, ora 18.30, la Sala Foaier, la vernisajul expoziției de fotografie AȘA VĂZUT-A ZAHARIA. Improvizații într-o lume captivă.


Recent descoperită în podul unei case abandonate, la 200 km de Chișinău, arhiva fotografică a lui Zaharia Cușnir ne oferă astăzi șansa rară de a privi viața rurală din Basarabia de după război într-o manieră care ocolește realitatea îngrădirilor dictate de propaganda și discursul oficiale ale epocii. Expoziția este rezultatul unui exercițiu curatorial și de cercetare interdisciplinar și prezintă – în premieră în România – o selecție inedită din cele peste 4000 de clișee salvate, aflate în prezent în proces de conservare, digitizare și documentare.

La 27 martie 1918, Unirea Basarabiei cu Regatul României a confirmat printr-un act politic o comunitate de limbă și cultură, fiind succedată după două decenii de anexarea Basarabiei de către URSS. Asemenea oricărei schimbări politice majore, acest moment de ruptură a lăsat spații albe în istoria oficială și traume în memoria colectivă. Dincolo de interpretările propuse de istoricii asupra acelor momente frământate și a perioadelor în care Basarabia și România au avut evoluții separate, avem la îndemână micro-istoriile, care nuanțează și dau relief vieții sociale de la est de Prut. O astfel de micro-istorie – de data aceasta vizuală – este și cea a lui Zaharia Cușnir și a satelor pe care el le-a fotografiat în anii ’50-’60.

Fotograful-țăran școlit în adolescență la Iași eșuează în încercarea de a se împotrivi intrării în colhoz, fiind închis o vreme, pentru a se refugia mai apoi în fotografie. Cu o arie de cuprindere limitată la câteva sate, Zaharia Cușnir este un etnograf inocent care înregistrează episoadele sărbătorii și ale copilăriei, scene casnice sau de convivialitate, însă fără a se opri la ceea ce poate face oricine deține un aparat foto. Observația sa aparent tăcută este surprinzătoare prin dinamica multora dintre cadre, parcă impregnate de o stare de film. Îndrăzneala de a construi imaginea prin compoziții, straturi și relații între personaje și aparatul foto pare neverosimilă pentru acea perioadă, într-un sat aflat la marginea URSS, și cu atât mai mult pentru un sătean de rând – fierar, zidar, lucrător în colhoz –, a cărui viață a însoțit istoria Basarabiei de la apartenența la Imperiul Țarist până la căderea blocului socialist. Se poate spune fără nicio ezitare că Zaharia Cușnir este noua descoperire din familia inocenților, alături de Costică Acsinte și Vivian Maier.

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Foaier, până pe 20 mai 2018, de marți până duminică, între orele 10 și 18. Intrarea este liberă.


Echipa curatorială: Nicolae Pojoga (lector superior, Catedra Multimedia a Academiei de Muzică, Teatru și Arte plastice din Chișinău), Cosmin Manolache, Iris Șerban și Mara Mărăcinescu (Muzeul Național al Țăranului Român din București)

Cu sprijinul: Ambasada Republicii Moldova în România

Parteneri: Editura Cartier, Arbor, Carpe diem, Asociația pentru Fotografie Documentară A-DOF din Chișinău.


 



 




înapoi la pagina principală
 
inchis