Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numeşte pe Al. Tzigara-Samurcaş director al Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, care a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureştenii. Dar finalizarea construcţiei va aştepta câteva decenii, având de înfruntat adversităţile vremurilor şi ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea şi până în prezent, Muzeul de la Şosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoţind şi reflectând construcţia naţională şi vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înfiinţarea instituţională a muzeului, curând după apariţia Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcţiei naţionale, Ţăranul devine deja o referinţă simbolică centrală a identităţii noastre iar cultura ţărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orăşeni. Pentru a da un impuls “industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenţei produselor străine (la modă şi, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanţă pentru organizarea unor expoziţii în care să intre şi produse ale industriei casnice ţărăneşti. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, “exposiţiunea naţională de la Moşii de vite, de flori, de legume, de produse agricole şi industriale”.  Apar primele colecţii private, expoziţii naţionale şi participări ale României la expoziţiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu naţional, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
“Pentru a schiţa un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi nişte strămoşi” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Iar acest strămoş îndepărtat a fost Muzeul Naţional de Antichităţi (înfiinţat în 1864 de acelaşi Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, “o secţiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecţia locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecţiile MŢR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine şi fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaş să se întrebe, retoric: “Suntem vrednici de un muzeu naţional?”. Şi să se străduiască o viaţă întreagă pentru a răspunde afrimativ şi a realiza acest deziderat al unui “adevărat muzeu naţional”.

Prima sa formă este aceea a “Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaş o considera “prolixă şi inutil de complicată”. Viziunea despre menirea şi amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată şi prin schimbarea denumirii muzeului în “Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională” iar apoi în “Muzeul de Artă Naţională Carol I”. Arta ţărănească devenise naţională !

Muzeul de la Şosea îşi va continua periplul istoric şi după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a “armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Colecţiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Ştirbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aştepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluţia din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleşu, face un nou act întemeietor numindu-l – şi la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înfiinţatului Muzeu al Ţăranului Român.
„Incepem să facem liste de nume pentru noul muzeu – îşi aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Ştiu precis că Horia le numerotase şi că ajunsesem la vreo douăzeci şi ceva de nume. Muzeul Ţăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puţin în primii ani, pe mulţi i-a enervat. Ţăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ şi politic incorect, pretindeau alţii. Mai târziu ne-a părut şi nouă rău că nu i-am zis Muzeul Ţăranului, pur şi simplu.” Iar mai departe: „După un an şi ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu naţional de arte şi tradiţii. Renunţăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Ţăranului Român nu este un “muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvîntului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, ţăranul aşa cum este – declara Bernea –, dar vom înţelege ce s-a întîmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradiţional”. Deschis la prefaceri şi la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Ţăranului Român ţine deci să păstreze o ancorare fermă şi permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un “muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viaţa şi creaţia comunităţilor ţărăneşti din anumite zone şi epoci determinate ale ţării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea “omul tradiţional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă ţăranul”. Muzeul Ţăranului Român este astfel muzeul unei spiritualităţi oarecum atemporale, de care iniţiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiţi şi pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaştere internaţională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale vechi dar şi recente, prin târgurile sale deja tradiţionale şi promovarea “produselor ţăranului român”, prin activităţile sale cu copiii şi, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi seri culturale etc.) Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.

Al. Tzigara-Samurcaş - Scrieri despre arta românească




Suntem vrednici de un muzeu naţional?

În noi totul e spoială, totul e lustru fără bază
EMINESCU: Epigonii


Azi, când lumea e preocupată de îndreptarea stării economice a ţărănimii, s-ar părea, poate, că nu e nimerit să ne mai gândim şi la muzeele noastre. Totuşi, cred dimpotrivă că acum tocmai îşi are rostul ei şi chestiunea aceasta, fiind în foarte strânsă legătură cu reformele sociale ce se plănuiesc. Căci, dacă într-adevăr una din cauzele revoltei din primăvara trecută este prăpastia ce s-a dovedit că desparte clasele noastre sociale, atunci nu numai prin reforme agrare se va îndrepta răul. Pe lângă uşurarea traiului ţăranului, trebuie să ne îngrijim şi de educaţia lui morală. Şi într-acest sens e încă foarte mult de făcut, faţă de puţinul realizat. Pământ i s-a mai dat ţăranului şi în alte dăţi; cum i s-a mai asigurat imaşul vitelor sale şi i se vor mai înlesni şi alte avantaje de ordin material. E momentul să ne întrebăm însă, ce s-a făcut în trecut şi ce se plănuieşte în prezent pentru ridicarea moralităţii sale? Căci instrucţia singură – o experienţă dureroasă ne-a dovedit-o – nu satisface şi mai ales nu îmblânzeşte îndestul sufletul ţăranului. Ştiinţa de carte este incontestabil absolut necesară tuturor, nu mai încape îndoială. Ea singură însă nu e de ajuns pentru a da educaţia sau cultura în înţelesul adevărat al cuvântului. Pe lângă spirit trebuie îngrijit şi sufletul. Întrucât cel ce va şti să citească şi să scrie nu se va simţi legat de pământul patriei sale şi prin alte legături sufleteşti, nu ne vom putea bizui pe statornicia sentimentelor sale. Neavând nimic sfânt în cugetul său, ţăranul, fie el chiar absolvent al şcolii primare, într-un moment de orbire va da uitării şi patria şi pe frate şi chiar avutul său propriu. Se va simţi străin într-o ţară indiferentă, cât timp printr-o educaţie serioasă nu i se va fi lămurit rostul său pe acest petic de pământ şi nu i se va fi insuflat o adevărată iubire pentru ogorul şi neamul său. Asemenea sentimente trebuie deci redeşteptate în sufletul său. Respectul tradiţiei este incontestabil unul din elementele cele mai puternice pentru educarea morală a popoarelor. La ţăranul nostru tradiţia religiei strămoşeşti împlinea în parte acest rol în educaţia sentimentală. Cu slăbirea credinţei, ţăranul de azi şi-a pierdut însă multe din însuşirile sufleteşti ale părinţilor săi. De vom putea pe baza credinţei să reînviem şi celelalte sentimente bune ale poporului român de odinioară, nu e loc de cercetat aici. Voi insista numai asupra unui singur factor, de care va trebui să se ţină seamă în îndrumarea viitoare a maselor. Şi anume asupra educaţiei artistice a poporului, care trebuie să capete un loc de seamă în programul nostru cultural. Arta, considerată nu ca o cerinţă a luxului, ci ca o îndeletnicire productivă şi recreativă în acelaşi timp, dovedeşte întotdeauna o bună stare sufletească precum şi prosperarea materială a unui popor. Şi, dacă luptăm pe cale de reforme economice să redăm ţăranului un trai mai omenos şi mai îmbelşugat, trebuie neapărat să-i uşurăm şi reluarea ocupaţiilor artistice ale strămoşilor săi. Căci un belşug mai mare şi o artă mai frumoasă a avut ţăranul nostru din generaţiile trecute. Dovezile indiscutabile ni le produc tocmai rămăşiţele artistice ce mai găsim.

Frumoasele şi numeroasele mănăstiri şi biserici presărate pe întregul pământ românesc ne mărturisesc credinţa, sentimentul de patrie şi totodată şi simţul artistic al voievozilor şi boierilor; iar sculpturile şi ţesăturile naţionale ne dau dovadă a artei şi a bogăţiei plugarului de odinioară. Căci desigur că nu-l trage inima să-şi înflorească poarta şi tinda casei, sau să-şi împodobească pereţii căminului cu velinţe alese şi scumpe pe cel ce n-are un ceaun de mămăligă. Cultivarea artei merge paralel cu prosperitatea materială. Să redobândim pe aceasta din urmă şi în mod firesc va renaşte şi cea dintâi. Cu siguranţă că atunci când ţăranul nu va mai duce grija zilei de mâine şi nu va mai fi aşa de greu apăsat de condiţiile muncii sale, atunci va reînvia în chip firesc şi poezia şi arta populară, acum date uitării. Oricare ar fi însă soarta reformelor sociale plănuite, şi deci implicit şi a viitorului artei noastre populare, o misiune avem de împlinit. Trebuie neapărat să salvăm rămăşiţele ce se mai pot găsi din arta de odinioară. Fie chiar numai ca document al unor vremi mai bune şi al unor însuşiri sufleteşti mai înalte, pe care le-a avut, şi desigur că le mai are încă, poporul român. Prin asemenea probe, mai mult decât prin vorbe, vom putea dovedi gradul nostru de cultură. Astfel numai am putea înfiera pe răuvoitorii care, judecându-ne după un moment de cumplită rătăcire, s-au grăbit să ne trateze de „semisălbatici“, contestându-ne dreptul de naţie civilizată. Datoria de a culege aceste testimonii ale trecutului trebuie să o împlinim, chiar dacă printr-o orbire momentană nu am fi cu toţii convinşi de însemnătatea lor artistică sau culturală. Să ne ferim de blestemul generaţiilor viitoare, care nu ne-ar ierta greşeala de a nu fi salvat la timp asemenea rămăşiţe. Căci nepăsarea de azi nu se va mai putea îndrepta mâine: obiectele dispărute sau distruse nu se mai regăsesc. Ele sunt pierdute pe vecie şi cu ele dispar atâtea titluri ale omeniei noastre.

E vreme, cred, ca, după încercările ruşinoase prin care am trecut, să ne desmeticim puţin şi, reculegându-ne, să căutăm să îndreptăm greşelile comise. Acum, ori niciodată, mai este vreme să înfiinţăm acel muzeu naţional, în care să se oglindească în mod demn trecutul artistic şi cultural al poporului românesc. Mândria naţională nu ar trebui să ne îngăduie să rămânem, mai ales în această privinţă, într-o vădită inferioritate faţă chiar şi de vecinii noştri mai tineri şi mai puţini la număr decât cele douăsprezece milioane de români. Chiar fraţii noştri de peste Carpaţi, cu toate greutăţile ce-i strâng, au reuşit să ne întreacă. Sibiul, Clujul şi Cernăuţii, de pildă, au muzeele lor cu mult încă înainte de Capitala Regatului Român. Aci, cu toate acestea, ar trebui să se înalţe acest adevărat templu al românismului. Prin porturile şi obiectele lor uzuale să se vadă cel puţin reunite la un loc ramurile răzleţe ale românilor de prin Macedonia, Bosnia, Serbia, Ungaria, Moravia, Bucovina şi Basarabia. Alături de variatele costume ale judeţelor din ţară, această adunare, fie chiar numai de veştminte, ar putea totuşi să ne lase să întrezărim puterea ce am reprezenta, de s-ar realiza vreodată întrunirea numeroaselor populaţii româneşti, azi atât de împrăştiate. Dar nu pentru evocarea unor asemenea utopii, ci în vederea unor scopuri cu mult mai practice şi imediate ar trebui înfiinţat acest muzeu. El ar fi casa de educaţie a sentimentelor naţionale şi în acelaşi timp depozitul izvoadelor artei pământene. Prin el ar învăţa generaţiile tinere să aprecieze şi să iubească trecutul; prin el ar afla gospodarul de la ţară mijloacele atât de simple şi totuşi atât de apreciabile prin care bătrânii ştiau să-şi îmblânzească traiul şi să-şi desfete ochiul; prin el, în sfârşit, s-ar face educaţia artistică a întregului popor. Săteanul va fi mândru văzând considerarea deosebită ce se dă produsului mâinilor sale, iar târgoveţul va fi uimit descoperind asemenea însuşiri fratelui său de la ţară. Măgulirea primului şi mulţumirea celuilalt ar contribui desigur la apropierea lor şi poate chiar la iubirea reciprocă. În afară de asemenea consideraţii de ordin moral, să se ia în seamă mai ales însă avantajele economice ce ar rezulta din renaşterea industriilor naţionale pe urma modelelor din muzeu.

Toate aceste argumente, pe scurt numai enunţate aci, vor fi oare în stare să ne deştepte din amorţeala în care ne perpetuăm? Şi, în momentul în care ne încumetăm să prefacem starea economică a ţăranului, fi-vom în stare să realizăm cel puţin această mică operă din domeniul preocupărilor culturale? Dacă nu din sentimentul de datorie faţă de contemporanii noştri, cel puţin din respect faţă de trecutul nostru, ar trebui să ne executăm. Cauza neexistenţei unui muzeu românesc, aşa cum ni s-ar cuveni, nu este, după cum s-ar putea crede, numai lipsa de fonduri. În realitate s-au cheltuit sume cu mult mai mari decât ar fi trebuit chiar, ca să putem fi cel puţin la nivelul vecinilor noştri. Am arătat altădată risipa ce s-a făcut cu banii destinaţi Muzeului de antichităţi şi cum în cele din urmă, cu toate creditele de milioane acordate, tot cu nimic ne-am ales. Din fericire însă nu tot aşa s-a procedat cu Muzeul de zoologie. Acesta, deşi venit cu mult în urma celui de antichităţi, a ştiut să profite mai bine de împrejurări. Azi îl vedem răsfăţându-se în marele şi luminosul local de la şosea, anume construit într-acest scop. Sumele modeste prevăzute la început au fost cu mult depăşite în urmă. Cu mulţumire am constatat că noile credite nu i s-au refuzat. S-au dat şi se mai dau sume însemnate şi pentru completa instalare a acestei instituţii, cum de astfel se şi cuvine. Căci statul e dator să facă asemenea sacrificii pentru institutele sale. Cu atât mai mult, cu cât era neapărat necesar ca în capitala Regatului român să se afle şi un Muzeu de zoologie. Nimeni nu va avea nimic de obiectat în contra lui. Iar acum când acest muzeu există, şi e dotat cu toate cele necesare, nu ar trebui oare să ne ocupăm puţin şi de Muzeul de etnologie şi artă naţională, năpustit într-un colţ al desfiinţatei Monetării a statului? Până când oare dobitoacele să se bucure de o mai mare favoare decât oamenii? Oare lupii, urşii, şerpii şi toate celelalte lighioane de pe la noi, sau chiar din alte continente, ne sunt mai scumpe decât produsele artistice ale strămoşilor şi fraţilor noştri din ţară sau de peste hotare? Oare după varietăţile peştilor sau lipitorilor din apele noastre, sau balenelor şi focelor aduse de pe aiurea, se poate căpăta mai lesne o imagine a culturii româneşti, decât după o strană a lui Petre Rareş, o tâmplă a Cantacuzineştilor sau o troiţă ridicată de bătrânul Burduşel în memoria fiului său mort în războiul independenţei noastre? Şi apoi, oare, atât pentru vizitatorul indigen cât şi pentru cel străin, este de mai mare interes, de pildă, cuibul berzei din Muzeul de zoologie, decât casa cu sculpturile ei unice, a meşterului gorjan Antonie Mogoş, instalată în Muzeul etnografic? Cuiburile de berze cred că sunt aceleaşi peste tot şi bine cunoscute chiar de copii, fără deosebire de naţionalitate; pe când o casă cu stâlpii la fel cu ai lui Mogoş nu se mai întâlneşte nicăieri pe-ntinsul pământului. Şi de aceea socot că atât pământeanul cât şi străinul va trage mai mare folos din vizitarea muzeului de artă naţională decât a celui de zoologie universală1. Iar în mintea ţăranului mai ales, căci de el trebuie să ne îngrijim în primul rând, se vor naşte, sunt sigur, mai curând idei de ordin moral sau patriotic din contemplarea unei icoane străbune sau a portretului ctitoricesc al lui Tudor Vladimirescu, de pildă, decât în faţa tigrului sfâşiindu-şi prada. Necesitatea unui muzeu de artă şi etnografie românească se impune deci mai ales atunci când avem chiar unul de zoologie. Căci şi foloasele ce se pot trage pe urma celui dintâi sunt incomparabil mai mari decât cele ce ne poate da cel de al doilea. Şi e sigur o nespusă ruşine că ne lipseşte încă un muzeu naţional când avem un muzeu zoologic aşa de splendid şi costisitor instalat. Cu atât mai mult cu cât un asemenea muzeu, fie el oricât de însemnat din punct de vedere ştiinţific – după cum de altfel se pare că este al nostru – nu compensează lipsa unui muzeu naţional. Însemnătatea celui zoologic se datoreşte în bună parte caracterului său universal.

Un muzeu de etnografie şi artă românească însă, oricum ar fi el înjghebat, va avea totdeauna un caracter propriu, o originalitate a sa, prin natura colecţiilor chiar. În nici un caz el nu poate suferi comparaţia cu alte instituţii străine decât întrucât priveşte instalarea; căci din punct de vedere al conţinutului el este fără termen de asemănare, fiind unic în felul său. De aceea numai un asemenea muzeu poate da nota caracteristică a poporului nostru, arătând gradul său de cultură. După importanţa tezaurelor artistice şi culturale, iar nu după speţele de dobitoace, ni se fixează locul ce ni se cuvine în rândul naţiilor civilizate. Oricât de vădită e dar superioritatea şi necesitatea unui asemenea muzeu, şi oricât de regretabilă e lipsa lui, totuşi să ne bucurăm că avem cel puţin un muzeu zoologic. Căci cu atât mai multă înlesnire vom putea deci consacra pe viitor toată atenţia, precum şi mai ales toate resursele disponibile pentru muzeul artistic. Faţă de cel zoologic nu mai avem îndatoriri noi. Li s-a făcut animalelor onoarea unei clădiri precum şi a unei splendide instalări; e vremea să aducem aceeaşi atenţie, dacă nu aceleaşi omagii, şi semenilor noştri. Şi trebuie chiar să ne grăbim cât mai mult. Animalele mai pot aştepta. Chiar de nu sunt încă reprezentate în colecţii absolut toate speciile diferitelor familii, nu e o lipsă ireparabilă: ele se reproduc îndeajuns şi fără intervenţia sau grija noastră. Nu tot astfel e însă cu obiectele de artă. Acestea dispar pe zi ce merge. Şi e o crimă să mai întârziem cât de puţin cu colecţionarea lor. O mare şi importantă parte e chiar pierdută. Să salvăm dar cât mai curând ce ne-a mai rămas. Pericolul e iminent ca în puţină vreme, chiar de am voi, să nu mai putem alcătui un asemenea muzeu. Obiectele dispar nu numai prin distrugerea timpului sau a nepriceperii posesorilor lor, dar şi prin colecţionarea străinilor. Ei au agenţi numeroşi care cutreieră ţara şi cumpără tot ce e mai important. Şi dacă nu vom lua măsurile necesare, în curând ne vom trezi în foarte umilitoarea situaţie de a fi nevoiţi să ne ducem la Sofia sau la Budapesta să vedem în muzeele de acolo obiectele româneşti ce n-am fost capabili să reţinem în ţara noastră. Nu pentru întâia dată atrag atenţia asupra pericolului ce ne ameninţă. Dacă mai tărăgănim, vom îndura şi această ruşine. Vecinii vor veni să vadă la noi lupii din Bărăgan, iar noi vom admira în muzeele lor odoarele poporului român. Va fi rezultatul îndărătniciei şi indolenţei noastre. Şi cu drept cuvânt vom merita blestemele urmaşilor noştri. Realizarea Muzeului naţional dorit este cu atât mai lesnicioasă, cu cât un început există chiar. În octombrie s-a împlinit un an de la înfiinţarea oficială, pe cale bugetară, a Muzeului de etnografie şi artă naţională de la Şosea. Ce s-a realizat în acest timp dovedesc cele patru săli

[…]. Lăsând altora aprecierea lucrării, relevez numai existenţa acestor săli, care sunt o dovadă materială şi prin urmare apreciabilă pentru fiecare. Convins că lucrarea nu e terminată şi nici perfectă, adaug numai că în timpul dat şi cu mijloacele foarte reduse de care am dispus, cu greu s-ar fi putut face mai mult. E totuşi un început, un fel de program de muzeu, după care se poate vedea cam ce ar trebui să fie opera completă. Pentru ca muzeul naţional să ia avântul şi proporţiile ce i se cuvin şi pentru ca să realizăm o instituţie în genul celor similare de la alte popoare civilizate, ar trebuie: 1. Să se despartă definitiv cele două instituţii, care se confundă încă. Anume, să se lase în sarcina „Muzeului de antichităţi“ numai antichităţile; iar celui nou creat întreaga artă pământeană. Primul ar cuprinde preistoria, epoca greco-romană, cu bogatul material epigrafic, precum şi numismatica veche. „Muzeul de artă naţională“ ar cuprinde întreaga artă a poporului român, de la cele mai simple produse ale ţăranului până la costumele voievozilor noştri precum şi întreaga artă a mănăstirilor şi bisericilor din ţară. O secţiune aparte ar forma aceea a reproducerilor în gips după sculpturile şi pisaniile principalelor noastre monumente. Asemenea separare se impune şi nu ar constitui decât intrarea în legalitate. S-a putut tolera amestecul straniu din vechiul nostru muzeu, cât timp nu a existat un altul; acum însă trebuie curmată o aşa ciudată stare. De altfel, tot printr-o asemenea sciziune, s-a creat şi actualul muzeu de zoologie, care era înainte alipit pe lângă cel de geologie. Muzeul de antichităţi, mult prea strâmtorat în actualul local, nu ar putea decât să profite în toate privinţele de separarea propusă. Nu o dată am cerut oficial ca să mi se remită obiectele româneşti ce se pierd cu totul în vecinătatea copleşitoare a pietrelor romane. Un raport al meu a fost chiar aprobat, fără însă ca de fapt să se fi realizat predarea obiectelor. Până când însă averea naţională va fi considerată ca posesiune particulară a unui vremelnic director, care se obstinează a nu ceda obiectele ce nu-i aparţin? 2. Pentru completarea colecţiilor acestui muzeu naţional şi salvarea cât mai grabnică a rămăşiţelor artei româneşti, ar trebui să se acorde fondurile necesare. Mai ales în primii ani ai funcţionării instituţiei. În această privinţă însă Muzeul de artă naţională se prezintă în cele mai ruşinoase condiţii […].

Deşi gata instalat din mai, nu poate fi deschis publicului. Nu a mea va fi vina, dacă muzeul de toţi dorit nu se va întemeia. Am arătat cred destul pericolul ce ne ameninţă. Mărturisesc că, în afară de reaua voinţă a unora, am întâmpinat şi mult sprijin din partea multora. D-l ministru al cultelor, în primul rând, convingându-se de imposibilitatea de a face ceva cu un buget aşa de redus, a binevoit să-mi adauge din fondurile extraordinare încă un servitor pe lângă singurul ce mi se lăsase. Tot prin credite mi-a fost posibil să salvez splendida casă de lemn a lui Mogoş ce era destinată a fi dărâmată şi care azi e una din podoabele muzeului. Pentru bugetul anului viitor d-l administrator al Casei şcoalelor – proprio motu – mi-a asigurat o subvenţie de vreo 2 mii lei. Aceeaşi sumă mi s-a promis şi de la Casa bisericii. Amândorura le exprim aci recunoştinţa mea. E mult, neapărat, ce au binevoit a face, faţă mai ales de nimicul existent. În tot cazul însă nu e suficient. Se pare că imperioase alte cerinţi nu permit sporirea bugetelor muzeelor, chiar când arta naţională e în joc. Ar fi oare prea îndrăzneaţă cererea, tocmai în anul în care ne preocupăm atâta de îndreptarea soartei ţăranului şi deci şi a artei lui, ca bugetul muzeului de artă naţională să fie cel puţin egal cu acel al Muzeului zoologic? 3. Pentru ca noul muzeu să se înfăţişeze în mod demn, ar trebui să aibă şi un local propriu, potrivit cerinţelor cu totul speciale ale muzeografiei moderne. Planurile ce într-acest scop am alcătuit împreună cu d-l arhitect N. Ghika-Budeşti nu au însă sorţii de a fi realizate. Avem doară un splendid muzeu de zoologie. Ce ne mai trebuie şi unul pentru arta naţională! Soarta muzeului artistic este, se vede, tare compromisă. Dacă statul nu se va decide a face datoria ce-i incumbă, nu mai rămâne decât o singură nădejde: intervenţia particulară. Aceasta s-a şi arătat destul de eficace în protecţia noului muzeu. Dacă nu cu bani oficiali, să încercăm prin subscripţie publică să întemeiem această instituţie cu aşa de înaltă menire naţională. Într-acest scop propun fondarea unei societăţi, un fel de Epitropie a muzeului, la care sper că vor adera toţi cei cu adevărate sentimente patriotice. Astfel numai vom putea dovedi dacă suntem sau nu vrednici de un muzeu naţional.

„Viaţa românească“
ianuarie 1908

1 Cu atât mai mult, cu cât nici nu este în legătură cu vreun institut care să dea rezultate practice, folositoare vreunei ramuri a activităţii naţionale. Asemenea institute, cum e de pildă cel nou plănuit de geologie, au precădere faţă de toate celelalte. Pentru acestea nu ni se vor putea reproşa cheltuielile, fie ele oricât de mari. Ele sunt necesităţi imperioase.

---------------------------
Al. Tzigara-Samurcaş, Muzeografie românească, Bucureşti, 1936
 




înapoi la pagina principală
 
inchis