Catre Tur Virtual
Muzeul de la Şosea
Mereu actual din 1906


Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministru al cultelor din acea vreme, îl numește pe Al. Tzigara-Samurcaș director al Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială, care a funcționat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Șosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureștenii. Dar finalizarea construcției va aștepta câteva decenii, având de înfruntat adversitățile vremurilor și ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea și până în prezent, Muzeul de la Șosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoțind și reflectând construcția națională și vicisitudinile sale.

Această istorie începe, într-un fel, înainte de înființarea instituțională a muzeului, curând după apariția Principatelor Unite. În această perioadă de început al construcției naționale, Țăranul devine deja o referință simbolică centrală a identității noastre iar cultura țărănească începe să-i intereseze tot mai mult pe orășeni. Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenței produselor străine (la modă și, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza dă în 1863 o ordonanță pentru organizarea unor expoziții în care să intre și produse ale industriei casnice țărănești. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposițiunea națională de la Moșii de vite, de flori, de legume, de produse agricole și industriale”. Apar primele colecții private, expoziții naționale și participări ale României la expozițiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu național, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
„Pentru a schița un arbore genealogic trebuie să desemnezi mai întâi niște strămoși” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Național al Țăranului Român. Iar acest strămoș îndepărtat a fost Muzeul Național de Antichități (înființat în 1864 de același Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecțiile MȚR datează din acea perioadă.

Aceste prime încercări muzeale se fac însă fără nicio ordine și fără o viziune muzeografică propriu-zisă, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcaș să se întrebe, retoric: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. Și să se străduiască o viață întreagă pentru a răspunde afirmativ și a realiza acest deziderat al unui „adevărat muzeu național”.

Prima sa formă este aceea a „Muzeului de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială” – denumire pe care Tzigara-Samurcaș o considera „prolixă și inutil de complicată”. Viziunea despre menirea și amenajarea unui asemenea muzeu se decantează în timp, fiind exprimată și prin schimbarea denumirii muzeului în „Muzeul de Etnografie și Artă Națională” iar apoi în „Muzeul de Artă Națională Carol I”. Arta țărănească devenise națională !

Muzeul de la Șosea își va continua periplul istoric și după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mișcării Revoluționare și Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al președintelui Nicolae Ceaușescu. Colecțiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Știrbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănățeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aștepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat după revoluția din 1989. Pe 5 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Pleșu, face un nou act întemeietor numindu-l – și la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înființatului Muzeu al Țăranului Român.
„Începem să facem liste de nume pentru noul muzeu – își aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul său. Cum să-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am păstrat hârtia ! Știu precis că Horia le numerotase și că ajunsesem la vreo douăzeci și ceva de nume. Muzeul Țăranului Român lui i-a scăpat, dar nu-i plăcea. După câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puțin în primii ani, pe mulți i-a enervat. Țăran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ și politic incorect, pretindeau alții. Mai târziu ne-a părut și nouă rău că nu i-am zis Muzeul Țăranului, pur și simplu.” Iar mai departe: „După un an și ceva, încă ne mai luptăm să adăugăm numelui un subtitlu – Muzeu național de arte și tradiții. Renunțăm. Tot răul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevăr, Muzeul Țăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, țăranul așa cum este – declara Bernea –, dar vom înțelege ce s-a întâmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradițional”. Deschis la prefaceri și la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Țăranului Român ține deci să păstreze o ancorare fermă și permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un „muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viața și creația comunităților țărănești din anumite zone și epoci determinate ale țării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradițional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Muzeul Țăranului Român este astfel muzeul unei spiritualități oarecum atemporale, de care inițiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiți și pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală .

Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaștere internațională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea „produselor țăranului român”, prin activitățile sale cu copiii și, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme antropologice, colocvii și seri culturale etc.) Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.
 

A apărut numărul 21/2016 al anuarului de antropologie Martor




A apărut numărul 21/2016 al anuarului de antropologie Martor. Sub titlul „A Place for Hay. Flexibility and Continuity in Hay-Meadow Management”, volumul își propune să adune o colecție de studii originale și un material vizual care prezintă o istorie socio-culturală a pajiștilor semi-naturale și, mai ales, produsul acestora, fânul. Volumul abordează tema dintr-o perspectivă multidisciplinară și cuprinde articole care analizează patrimoniul cultural și biologic al fânului și al fânețelor, diversele roluri și înțelesurile atribuite cunoștințelor tradiționale asociate, rolul politicilor și stimulentelor publice în restructurarea viziunii asupra naturii și a practicilor tradiționale de management al terenurilor, biodiversitatea și producția de fân, fânul ca o componentă a peisajului cultural, precum și modul în care fânul este expus și transformat într-un produs artistic.

Preț: 30 lei (cu TVA)
Revista poate fi cumpărată de la Galeria de Artă Țărănească (gift shop)


 

Contents • Sommaire

A PLACE FOR HAY. FLEXIBILITY AND CONTINUITY IN HAY-MEADOW MANAGEMENT


Anamaria IUGA, Bogdan IANCU and MONICA Stroe
Introduction: A Place for Hay. Flexibility and Continuity in Hay-Meadow Management

I. Historical Insights on Hay
Ion BLĂJAN
Haymaking in the Eighteenth Century
Chantal DHENNIN-LALART
«Regardez si ça germe et si ça pousse !». Le processus de re-«paysannisation» des zones rouges du front occidental après la Grande Guerre

II. Bio-Cultural Diversity of Hay
Cosmin Marius IVAȘCU, Kinga ÖLLERER, László RÁKOSY
The Traditional Perceptions of Hay and Hay-Meadow Management in a Historical Village from Maramureş County, Romania
Tibor HARTEL, Cristina CRAIOVEANU, Kinga-Olga RÉTI
Tree Hay as Source of Economic Resilience in Traditional Social-ecological Systems from Transylvania
Anamaria IUGA
Intangible Hay Heritage in Șurdești
Ioana-Ruxandra FRUNTELATĂ, Cristian MUȘA, Elena DUDĂU
Haylife and Haylore in Starchiojd (Prahova County, Romania): from Present to Past

III. Drivers of Change in Hay Culture
Tommy LENNARTSSON, Anna WESTIN, Anamaria IUGA, Elizabeth JONES, Scott MADRY, Seth MURRAY, Eva GUSTAVSSON
“The Meadow is the Mother of the Field”. Comparing Transformations in Hay Production in Three European Agroecosystems
Bogdan IANCU, Monica STROE
In Search of Eligibility: Common Agricultural Policy and the Reconfiguration of Hay Meadows Management in the Romanian Highlands
Dániel BABAI, Zsolt MOLNÁR
Species-rich Mountain Grasslands Through the Eyes of the Farmer: Flora, Species Composition, and Extensive Grassland Management

IV. HAY ON DISPLAY
Anca-Maria PĂNOIU
“The Actual Hay is the Hay of Some Local Feedback”: Traditions and Transitions of Hay (an interview with Bogdan Iancu, Anamaria Iuga, Cosmin Manolache)
Nicolas TRIBOI
Jardin d'herbes, «En Herbe»
Ernö BARTHA
Nature in the City

V. Field Notes on Hay
Alexandru IORGA
Hay Days in the “Black Forest” – Fieldnotes and Photographs from Caraorman, the Danube Delta

VI. Book Reviews
Ștefan DORONDEL
Disrupted Landscapes. State, Peasants and the Politics of Land in Postsocialist Romania, Berghahn, New York, Oxford, 2016, 252 p. (reviewed by Stelu ȘERBAN)
Dániel BABAI, Ábel MOLNÁR and Zsolt MOLNÁR: „Ahogy gondozza, úgy veszi hasznát”. Hagyományos ökológiai tudás és gazdálkodás Gyimesben. Traditional Ecological Knowledge and Land Use in Gyimes (Eastern Carpathians), Vácrátót, Budapest, 2014, 174 p. (reviewed by Kinga ÖLLERER)
 




 





înapoi la pagina principală
 
inchis