Catre Tur Virtual
RIRI

Irina Nicolau, etnolog şi scriitoare (sic), co-organizator, alături de Horia Bernea, al Muzeului Ţăranului Român, coordonatoare a 6 volume de memorie orală, autoare a 8 cărţi de etnologie alternativă, creatoare de cărţi-obiect, haine şi bijuterii, iubitoare de obiecte Kitsch, de prieteni şi de joacă.

Într-o zi, era prin omienouăsuteoptzecişiceva, am primit o scrisoare de la Irina. Reuşise să plece la Atena, în vizită la mătuşa ei. E obligatoriu să menţionez că primise mai întîi un răspuns oficial şi negativ de la Paşapoarte şi că fusese nevoită să ceară audienţă la Miliţie, în speranţa că le va schimba hotărîrea. S-a pregătit îndelung, şi-a tras părul spre spate cu o cordeluţă albă, l-a adunat într-un ghemotoc pe ceafă, s-a îmbrăcat cu o bluză albastră cu guleraş alb şi cu o fustă dreaptă, nu s-a fardat deloc, şi-a scos din degete inelele ei celebre şi a avut grijă să arate tîmp şi ponosit. Nu mai ştiu ce i-a spus ofiţerului sau ce-o fi fost el, dar a reuşit să obţină în final paşaportul. Şi iată, revin, îmi trimisese o scrisoare! Un plic elegant, cu miros de lipici occidental, pe care l-am deschis respectuos cu coupe-papier-ul, ca să găsesc înăuntru o bucată de hîrtie igienică pe care scria cu tuş maro EXACT AŞA MĂ SIMT EU AICI. RIRI

Mult mai tîrziu, în 2000, amîndouă am făcut împreună cu o prietenă mai tînără un album despre icoanele de la Sibiel. Datorită machetei imaginate de Irina, a rezultat un obiect cu adevărat frumos. Doar că, pentru că fusese greşit legat, era de ajuns să răsfoieşti volumul, ca să se desfacă în file multicolore. De cîte ori a dăruit cîte un exemplar, Irina a scris pe pagina de gardă A SE CITI DE PREFERINŢĂ ÎNCHIS. RIRI

Ce învăţăm noi din aceste două întămplări? Păi, în primul rînd, că Irina Nicolau se simţea RIRI; în al doilea rînd, că avea un dar al scrierii esenţiale, cu cuvinte simple, scurt şi foarte cuprinzător; în al treilea, că îi plăcea să lucreze laolaltă cu prietenii. Şi, în general, că ştia să transforme neplăcerile sau greşelile, în acidente hazoase şi memorabile.

Din păcate, cărţile ei au ieşit de cele mai multe ori în tiraje minuscule, aşadar au fost citite în principal de către prieteni (Irina dăruia tot ceea ce primea ca drepturi de autor şi apoi cumpăra ca să poată dărui în continuare) şi apoi citite de cei care le împrumutau de la prietenii prietenilor. Prietenia generoasă, plutind în jurul ei ca un abur, a condus la un fenomen care s-a manifestat abia după ce Irina a plecat dintre noi: pe urmele ei s-a construit o comunitate sui generis de oameni foarte diferiţi, care se simt şi astăzi apropiaţi unul de celălalt doar în virtutea sentimentelor pe care le-a semănat ea în fiecare; unii abia apucaseră să o descopere, alţii o cunoscuseră demult şi se îndepărtaseră din te miri ce motive; unii, foarte tineri, s-au format profesional sub aripa ei, alţii au adoptat-o (sau au fost adoptaţi?) ca rudă apropiată.

Ioana Popescu

Scrisori de pe front




Nu știm în care altă zi din calendar am fi serbat acum ziua României dacă, în urmă cu 100 de ani, în august 1916, Regatul României nu ar fi intrat în Marele Război de partea Antantei, cu condiția (conform tratatului politic încheiat cu numai câteva zile înainte cu alianța formată din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus) ca, la finalul războiului, să-i fie recunoscut dreptul unirii cu Transilvania, Crișana, Maramureșul, Bucovina și Banatul. Momentul s-a dovedit neprielnic, armata română insuficient pregătită și, într-un timp destul de scurt, sudul țării a fost ocupat de forțele Puterilor Centrale, iar haosul și pierderile pricinuite, umane și materiale, au fost enorme. Cu tot dezastrul de neimaginat care a urmat și în ciuda faptului că a fost înfrântă, soarta sau bunul Dumnezeu a decis în favoarea ei. La finalul războiului, România învinsă a devenit România Mare în urma unui șir de alipiri ale regiunilor locuite de români.

Pornind de la provocarea de-a afla cum au rezistat oamenii, și mai ales soldații, acestei imense încercări a Primului Război Mondial, Muzeul Țăranului Român a lansat în decembrie 2015 proiectul intitulat „Scrisori de pe front”. Ca prim pas, am lansat către public o invitație, în speranța că mulți vor fi seduși de această temă și vor căuta în propria „ladă din pod”, în vechile hârtii de familie, mărturii din perioada Primului Război Mondial: scrisori, jurnale, note de front, fotografii. Pasul doi este acela de-a le reuni și edita într-un volum-martor, care să recupereze memoria acelor timpuri, să redea într-un mod cât mai complet, mai sincer și mai puțin cosmetizat imaginea și spiritul vremii. Puține lucruri pot fi mai oneste și mai edificatoare în privința unui război decât rândurile scrise atunci, la cald, în plină vâltoare a focului și a nebuniei care cuprinsese întregul continent european. Șuieratul gloanțelor și al obuzelor, spaimele, privațiunile din tranșee, izolarea de familie, contactul direct cu moartea și cu suferințele din jur, dorul după cei dragi, speranțele se diluează cumva, inevitabil, în paginile de istorie, eseistică sau în literatură. Doar atunci, la timpul cel mai prezent, dimensiunea vieții de pe front are o veridicitate absolută și o limpezime maximă. Tocmai de aceea, a reuni la 100 de ani de la intrarea României în război o parte din însemnările acelea vechi ne oferă o imagine mai autentică, nefiltrată, a trăirilor pline de omenesc, altfel decât au reușit să o facă relatările, propaganda sau istoria oficială.

Imediat după lansarea acelei invitații, ne-am temut că, la 100 de ani distanță de la Marele Război, prea puțini mai sunt aceia care dețin pagini din epistolele ori jurnalele vechilor combatanți. Dar unii oameni au răspuns cu entuziasm invitației și, ca urmare, s-a strâns un material documentar din ce în ce mai consistent, astfel încât să devină clară imaginea vremurilor de atunci, prin intermediul scrisorilor, cărților poștale și al jurnalelor de front ale românilor din Regat, dar și ale românilor, maghiarilor și germanilor din Transilvania, sau al fotografiilor și al relatărilor prizonierilor de război. În plus, de-a lungul unui an de căutări, am găsit documente de mare preț nu numai în cuferele ori sertarele de birou ale unor familii, ci și în dosarele unor instituții precum Serviciul Istoric al Armatei și Direcția din Cluj a Arhivelor Statului (la Cluj a existat un important centru al cenzurii militare austro-ungare, loc în care erau citite și deseori confiscate scrisorile trimise de soldați celor de acasă) sau în rafturile unor colecționari (și aici l-aș numi în primul rând pe Daniel Mladin).

De la primele cărți poștale care mi-au ajuns în mâini, am înțeles că a primi o scrisoare în timpuri de război era poate cea mai mare bucurie posibilă și pentru cei de pe front și pentru cei rămași acasă. Dacă ar trebui să rezum conținutul acestor pagini, aș spune că dorul și dragostea pentru cei apropiați, suferințele și lipsurile de tot felul erau copleșitor de prezente. La fel, mesajele acelea vorbesc deseori despre grija pentru familia și gospodăria rămase de izbeliște sau mai rău, ajunse sub ocupație ostilă, dau sfaturi pentru cei rămași acasă sau vești despre victorii, înfrângeri, greșeli tactice și retrageri nesfârșite.
Le mulțumim tuturor celor care ne ajută la punerea pe roate și împlinirea proiectului „Scrisori de pe front”.

Volumul-martor va fi publicat în 2017 și va fi dedicat acelor oameni prinși în focul luptelor, luați de-a valma de istoria mare, răpiți cumva din istoriile mici, ale fiecăruia. Merită să ne amintim de ei acum, după 100 de ani.


Inițiatoarea și coordonatoarea proiectului: Mirela Florian.










 



 


înapoi la pagina principală
 
inchis