To Virtual Tour
HORIA BERNEA

One of the greatest contemporary Romanian painters, whose exhibitions inside and outside the country remained permanent landmarks in the field. From 1990 to his death in 2000 he was director of the Romanian Peasant Museum. He established an original style in European ethnomuseography which he liked to call nascent or flickering museology.
I learned from him that you must not hurry or get stubborn when you want to accomplish a project. You first have to think about it really well, to see if your initial idea is correct. Nobody saw better than he did. Then you should consult with others, preferably with those whom you know to have different opinions. Then you try to take into account all these remarks, arguing against those you reject and including those that can enrich the project. Then you wait, germinate, preparing the illumination. For Horia Bernea, illumination meant the conviction that the idea was convergent with the faith – freely chosen to be the Christian faith. Only then, the project could start the adventure of the mise-en-oeuvre. Only then, could the miracle of the formation of the team happen. I haven’t yet met anyone so capable of constructing little punctual families with people, all too human, to transform their weaknesses in creativity, their complexes in personal style, their frustrations in a new enthusiasm, their preferences in wish for collective accomplishment.
He was not afraid to shock, to irritate, to incite. He contaminated us with courage by asking difficult questions – what do you see here? What do you think about this? What do you understand? Why don’t you like it? – or by simply inviting us to contradict him. It wasn’t and it is still not easy. But nothing that we do at the museum under his wing is easy.

Ioana Popescu

Avantaje spirituale ale unui artist din est

Horia Bernea




De mai mult de 40 de ani, arta românească urmează un drum aparent straniu, în efortul ei de a rezista şi a supravieţui. Voi încerca să fixez cîteva repere, cîteva momente esenţiale ale acestei perioade. (Exclud din analiza mea extrem de sumară perioada artei "realist-socialiste", încercînd să iau în considerare doar acea parte a artiştilor ce au conservat curăţenia gestului de "a face artă", gratuitatea şi profunzimea actului lor. Trebuie să adaug că pentru a face aceste observaţii şi a le putea verifica a trebuit să ai şansa de a realiza mai multe bilanţuri Est-Vest, posibilitatea unei cunoaşteri integratoare.)

În primul rînd, avem modesta "renaştere" din anii 1965-1970, cînd România reuşea să reapară în lume, încercînd să reducă un decalaj ce se datora unei izolări aproape totale, să sincronizeze din nou ritmul său la mişcarea novatoare de prin alte părţi ale lumii. Deschiderea permisă de putere a fost scurtă, imediat urmată de un soi de regrupare, de retragere din partea artiştilor, care, cu toate că era forţată, nu a fost mai puţin fecundă, pentru că ea antrena o reevaluare a surselor proprii, îmbogăţită de contactul rapid, dar real şi angajat, cu experimentul şi avangarda. În acel moment, consecinţele sufocării staliniste erau deja puţin şterse. O vindecare profundă şi eficace s-a produs în anii '60, în cadrul operei a numeroşi artişti, tineri şi mai în vîrstă, atît de solidă încît valurile de "revoluţii culturale" ce s-au abătut după 1971 asupra României nu au mai putut reuşi nici să distrugă, nici să compromită adevăratul sens al actului artistic. Influenţa şi agresivitatea acestei "revoluţii continue" l-au plasat pe artist într-o situaţie-limită ce l-a obligat, pentru a se salva, la o verticalitate, la o selecţie a valorilor şi la o netă detaşare în faţa ridicolului, în faţa unei arte în permanentă sărăcire, epurare şi vidare de sens. Agresiunea ideologică a declanşat o nevoie urgentă de regăsire a fiinţei tale profunde, de căutare, cu maximă seriozitate, a unui teren solid, unde să-ţi plasezi eforturile, inaccesibil vicisitudinilor politicii şi opresiunii. Acest efort i-a condus pe unii dintre noi spre marea tradiţie, spre căutarea constantelor fundamentale ale spiritului uman, singurele ce puteau oferi raţiuni valabile şi curajul necesar pentru a-ţi continua lucrul. Privaţi de mijloace materiale, am fost "obligaţi" să ne mulţumim cu cele spirituale, uneori fără nici un merit din partea noastră. A rezultat o exigentă selecţie a caracterelor; au rezistat doar cei ce erau în stare să ducă mai departe lupta: o luptă în care satisfacţiile erau absente, unde eroismul nu era deloc evident şi unde învingătorul oprimant părea cunoscut pentru eternitate. Tactica acestei lupte cerea echilibru şi măsură în acţiunile cele mai îndrăzneţe, strategia sa – recuperarea valorilor inalterabile – o continuă repunere în discuţie, o reconsideratre (conştientă sau nu) a ideii de curaj, o forţă şi o atitudine morală de un caracter aparte. Supravieţuind doar prin tensiunea acestui angajament, arta ultimilor 20 de ani a cîştigat în toate realizările sale majore un "clasicism", o ordine şi un aplomb guvernate de o severă măsură interioară. Intens mobilizaţi pentru rezistenţă, noi descoperim într-o manieră paradoxală că adevărata forţă şi adevărata noutate rezidă în normalitate, în respiraţia naturală, în organicitatea lucrurilor care ne înconjoară; că în faţa caracterului abstract al unei puteri politice, ce vrea să guverneze fluxul vieţii adevărate prin scheme ideologice, cel mai bun răspuns poate fi formulat fixîndu-se atenţia pe ordinea misterioasă – şi prin asta inalterabilă – a lumii, vitalizate prin spirit. Natura lasă să transpară că lucrurile au o cauză finală, că ceva este în dosul tuturor formelor trecătoare.

Noi am devenit astfel "imuni la revoluţie", nu insensibili la avangardă; o imunitate care constituie probabil cea mai interesantă experienţă spirituală pe care o putem oferi celorlalţi. Această imunitate se revelează (culmea!) ca o veritabilă atitudine de "avangardă", dată fiind starea lumii în acest moment: pentru că această imunitate se opune devastării sistemelor de valori – consecinţă inerentă, obligatorie, a oricăror revoluţii, marcînd o întoarcere decisă către reperele spirituale, către sacralitatea ce susţine lumea (în cazul României, cele două aripi cu care se poate "zbura" în ortodoxie, Sfînta Revelaţie din Biblie şi Sfînta Tradiţie a Bisericii). Obligaţi să asistăm neputincioşi la devastarea morală şi fizică din jur, "avangarda" în sensul ei "tradiţional" a trebuit să-şi schimbe direcţia, metodele şi scopul. Într-un context agresiv, unde se încearcă cu ură şi metodă desfigurarea noastră, raţiunea de a exista a artei rămîne aceea de a ne ajuta să supravieţuim spiritual, de a viza dincolo de ea, pentru a ne ajuta să credem în cele ce nu se văd… O avangardă à rebours… Într-o lume de nebuni şi ticăloşiţi, cel mai curajos şi nonconformist gest este de a te păstra "om normal".
Există, în orice caz, un pericol în care sîntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde.

Acest proces este mai lent în Vest, dar atacurile sînt mai insidioase; acest pericol ameninţă lumea noastră în totalitate, într-un mod brutal şi definitiv. Avem, poate, din nou, un avantaj, pentru că, în faţa unei urgenţe atît de net afirmate, fiecare artist trebuie să răspundă într-o manieră tranşantă, chiar dacă diferit; vreau să spun, fiecare artist trebuie să răspundă în faţa unei instanţe superioare în vîrtejul dezumanizant şi arbitrar al istoriei. Fiecare artist trebuie să ia vocaţia sa ca pe un dar de la Dumnezeu, adică în chip de "povară" şi obligaţie de a o fructifica. Un astfel de artist are misiunea unui gardian, conservator al unui tezaur spiritual, sursă de identitate pentru el şi ceilalţi. El trebuie în acelaşi timp să păstreze şi să comunice (mărturisească). El trebuie să-i ajute şi să-i incite pe ceilalţi să comunice cu propriile lor rădăcini – un rol care este esenţialmente legat, pentru noi, de tradiţia ortodoxă. Acceptatea acestei misiuni, angajarea fiinţei sale profunde în acest scop, dă artistului adevărata sa investitură; în faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mîntuit lumea, el trebuie "să salveze".

Acestea sînt cîteva puncte de vedere ale unui om ce vrea să trăiască arta direct, ceea ce implică un efort neîntrerupt de înţelegere a exigenţelor acestei activităţi. Accentele, chiar atmosfera generală a textului, pot în consecinţă să fie profund subiective. Au totuşi un grad de generalitate mare pentru toţi cei pentru care supravieţuirea, din punct de vedere spiritual, este o problemă capitală.


Horia Bernea
Septembrie 1990
In Revista Rost, nr. 35, ianuarie 2006
 




Back to main page
 
closed