Catre Tur Virtual
HORIA BERNEA

Unul dintre cei mai mari pictori români contemporani, ale cărui expoziţii în ţară şi în străinătate au rămas ca repere permanent actuale în domeniu. Din 1990 până la moartea sa în 2000 a fost director al Muzeului Ţăranului Român. A fondat un stil aparte în etnomuzeografia europeană, pe care îi plăcea să îl numească muzeologie născândă, pâlpâitoare.

De la el am învăţat că nu trebuie să te grăbeşti sau să te încăpăţânezi atunci când vrei să pui în operă un proiect. Mai întâi te gândeşti bine, să vezi dacă ideea iniţială e corectă. Nimeni nu ştia mai bine ca el să vadă. Apoi te sfătuieşti cu alţii, de preferinţă cu cei despre care ştii că au păreri diferite de ale tale. Apoi încerci să ţii cont de toate remarcile, argumentând dacă le respingi, sau înglobându-le în proiect, dacă crezi că îl pot îmbogăţi. Apoi aştepţi, adică gestezi, pregătind iluminarea. Pentru Horia Bernea, iluminarea însemna convingerea că ideea era convergentă cu credinţa - asumat şi liber creştină. Abia atunci, proiectul putea începe aventura punerii în operă. Şi abia atunci se petrecea minunea coagulării echipei. Încă nu am cunoscut pe altcineva atât de capabil să construiască mici familii punctuale cu oameni care nu sunt decât oameni, şi să le transforme slăbiciunile în creativitate, complexele - în stil personal, frustrările - într-un nou entuziasm şi veleităţile - în dorinţă de afirmare colectivă.

Nu se temea să şocheze, să irite, să incite. Ne-a contaminat de îndrăzneală, adresându-ne întrebări dificile - ce vezi aici? ce crezi despre asta? ce înţelegi? de ce nu-ţi place? – sau invitându-ne să-l contrazicem. Nu a fost şi nu e uşor. Dar nimic din ce facem la muzeu sub aripa lui nu e uşor.

Ioana Popescu

Ethnophonie CD 24




Ethnophonie CD 24
Glasuri și cetere din Oaș
Voices and Fiddles of Oaș


Discul este rodul unor intense cercetări de teren întreprinse de trei etnomuzicologi: Bernard Lortat-Jacob, Jacques Bouët și Speranța Rădulescu. (Cei trei sunt de altfel autorii unei cărți cu același titlu publicate în 2002 la Paris.) El își propune să discearnă evoluţia din ultimii peste 40 de ani (1969–2013) a unei muzici locale singulare — cea a Ţării Oaşului —, o muzică ce se execută vocal fără amplificare şi este acompaniată la vioară. Cântul vocal şi cel
violonistic şi asocierea dintre ele se află, s-ar putea spune, în inima muzicii oşeneşti. În jurul relaţiei dintre cele două s-a construit de-a lungul timpului un sound particular, absolut unic în România. Înrădăcinată în spaţiul ei de origine, muzica este vie și astăzi, în pofida prefacerilor pe care le-a cunoscut Ţara Oaşului după evenimentele din 1989 şi în pofida transformărilor economice şi sociale rapide provocate de o puternică emigraţie către Europa de Vest.

Durata totală: 73:49
Broșura: 32 de pagini, cu text de prezentare în română și engleză
Apărut: 2014; înregistrări realizate în anii 1969–2013





înapoi la pagina principală
 
inchis