Catre Tur Virtual
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)


Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești




26 aprilie – 25 iunie 2017, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă în data de 26 aprilie 2017 de la ora 18:00 la vernisajul expoziției Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești, organizată în Sala Tancred Bănățeanu, str. Monetăriei nr. 3, și deschisă în perioada 26 aprilie – 25 iunie 2017Intrarea este liberă


În ultimii trei ani între Muzeul Țăranului Român și Geoparcul Ținutul Buzăului s-a înfiripat o relație specială, mijlocită de câțiva specialiști geologi dornici să afle pe lângă povestea pământului spusă de pietre, și povestea oamenilor, așa cum se întrețese ea în istorisirile despre viețile lor ori ale înaintașilor, dar și prin poveștile locurilor în care trăiesc. Ea a fost posibilă printr-un proiect ambițios menit să propulseze zona în rândul siturilor protejate de tip geoparc.

Geoparcul Ținutul Buzăului, situat în zona de nord a județului Buzău, adună 18 comune aflate la intersecția drumurilor vechi care leagă Muntenia, Moldova și Transilvania. Vulcanii noroioși, focul viu, munții de sare, zăcămintele de chihlimbar, tufuri vulcanice, lângă care ne simțim transpuși cu mii de ani în urmă, fosile ori resturi de stânci nisipoase rămase de pe vremea când aici era o mare străveche transformă spațiul pretutindeni, oferind priveliști parcă din alt tărâm.

Buzoienii cunosc și mai păstrează vechile înțelesuri ale fiecărui loc, așa cum le-au aflat de la strămoșii lor. Știu izvoarele bune de băut, ca și izvoarele sărate cele mai potrivite pentru murături. Știu să caute chihlimbarul, pe care îl foloseau pentru a-și ghici soarta. Cunosc plantele bune de leac, ce se culeg în răstimpuri bine știute. Știu rostul ridicării de case pentru tot felul de locatari: case bătrânești din piatră, lemn sau paiantă, case țărănești cu prispe generoase și primitoare, conace boierești spectaculoase, dar și căsuțe de pomană, date de sufletul celor răposați, căsuțe care adăpostesc crucile de pomenire a morților, întâlnite la răscruci, în fața gospodăriilor ori pe câmp. Cunosc locurile rele pe care e bine să le ocolească, mai ales pe înserat sau dimineața, la mijitul zorilor. Și își amintesc povești care prefac locurile din preajma satelor în tărâmuri de basm, populate de balauri, căpcăuni sau uriași.

Expoziția închipuie într-o manieră contemporană priveliștile, rosturile și poveștile din Ținutul Buzăului, cu ajutorul lucrurilor mai vechi sau mai noi făcute de mâini dibace, lucruri folosite în viața de zi cu zi sau la prilejuri de sărbătoare. Cele mai vechi provin din colecțiile muzeului nostru, însă cele mai multe piese au fost adunate cu dăruire și împrumutate nouă de colecționarii Ciprian Chiriac, Andrei Drăgnescu, Rica Leu și Amelia Papazissu. Câteva obiecte provin chiar din expunerea Muzeul Timpul Omului din comuna Mînzălești – punct muzeal la facerea căruia a participat și o echipă de la Muzeul Național al Țăranului Român. Toate acestea sunt rodul meșteșugului, talentului și pasiunii meșterilor țesători, olari, pietrari, fierari ori tâmplari din Ținutul Buzăului.

Câțiva dintre aceștia vor aduce ceva din specificul meseriei și dragostea lor de frumos și la București, pentru publicul expoziției noastre. Invitați la muzeu, vor susține câteva ateliere pentru cei ce vor să afle poveștile spuse de mâinile lor harnice, dar și amintirile depănate despre cei de la care, cu pasiune, au deprins meșteșugul țesutului, ori șlefuirea chihlimbarului. 

Astfel, pe 11 mai vă invităm de la ora 18:00 la o întâlnire cu Alexandru Andrășanu de la Universitatea din București, care ne va povesti despre Geoparcurile Internaționale UNESCO, despre calitățile ce îndreptățesc Ținutul Buzăului să aspire la acest statut și despre șansa acestuia de a deveni sit UNESCO.

Pe 13 mai, de la ora 11.30, vă invităm să aflăm, de la Amelia Papazissu, povestea meșteșugului țesutului la gherghef, cu fire din păr de capră, o poveste pe care țesătoarea înzestrată o predă mai departe tinerelor generații nu doar din sat, Valea Părului, comuna Beceni, ci și din Buzău.   

În 24 mai, la ora 18:30, în Studioul Horia Bernea, va avea loc proiecția documentarului Focul (35’), realizat de Digi World. Inspirat de focurile vii din Lopătari, fenomen natural spectaculos și des întâlnit în zonă, filmul este dedicat pasiunilor de o viață ale oamenilor de aici, avându-l ca personaj principal pe fierarul Titi Stan, de 85 de ani din Bozioru, care știe să facă o căruță întreagă, de la A la Z, în micul său atelier. După vizionare, producătorii filmului vor fi prezenți în sală, la dispoziția publicului pentru discuții și întrebări.

Pe 25 mai, de la ora 18:00, la Clubul Țăranului, în cadrul Conferințelor de la Șosea, Anamaria Iuga va vorbi despre Peisajul povestit. Întâmplări din Ținutul Buzăului.

Pe 10 iunie, la ora 16:30, Ciprian Chiriac din Colți va dezvălui pentru cei interesați secretele șlefuirii chihlimbarului, un meșteșug pe care l-a deprins de la bunicul său.

În aceeași zi, la ora 18:30, în Studiul Horia Bernea, vă invităm la proiecția filmului documentar Lemnul (38’), realizat de Digi World. Filmul este dedicat unei materii care încă rânduiește viața oamenilor de la naștere și până la moarte, îi adăpostește, îi hrănește și îi inspiră, dar mai ales îi apropie de Dumnezeu, prin bisericile de lemn din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, capodopere de arhitectură și de spiritualitate.

Partenerii expoziției: Geoparcul Ținutul Buzăului, DigiWorld.

Documentarea pe care se fundamentează expoziția a fost efectuată în cadrul proiectului Cercetare aplicată pentru dezvoltare sustenabilă și creștere economică urmând principiile geoconservării: în sprijinul inițiativei Geoparcul UNESCO Ținutul Buzăului (GeoSust), finanțat prin EEA Grants și Ministerul Educației Naționale. Proiectul a fost coordonat de Institutul de Geodinamică „Sabba Ștefănescu” (Academia Română).

 




Geoparcurile UNESCO. Teritoriul și poveștile lui
Atelier cu Alexandru Andrășanu

11 mai 2017, ora 18, sala Tancred Bănățeanu

 



Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 11 mai 2017, ora 18, la sala Tancred Bănățeanu, la Geoparcurile UNESCO. Teritoriul și poveștile lui. Atelier cu Alexandru Andrășanu. Evenimentul este organizat în cadrul expoziției Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești. Intrarea este liberă.

Pământul șlefuiește comunitățile umane, iar oamenii schimbă fața Pământului. De la această interacțiune continuă dintre om și materie s-au născut obiecte, meșteșuguri, legende și nume ce definesc specificul fiecărei comunități. Geoparcul este un mijloc de a pătrunde în tărâmul fabulos al legăturilor nevăzute şi pline de simboluri dintre spaţiul fizic, natural şi cel spiritual, uman, pe care locuitorii l-au construit generaţie după generaţie.

Atelierul din 11 mai 2017, susținut de Alexandru Andrășanu, de la Universitatea din București, Facultatea de Geologie, vă propune o călătorie în timp, în istoria vulcanilor, a dinozaurilor, a chihlimbarului, a sării, dar și o incursiune în viața și tradițiile localnicilor din Țara Hațegului și din Ținutul Buzăului. Este o poveste despre felul în care imbinarea științelor cu arta, educația și interpretarea patrimoniului a născut un nou concept de dezvoltare, o rețea globală de teritorii unice și un nou program UNESCO.


Fotografie: Ioan Seghedi
 




 

Ateliere de țesut cu Amelia Papazissu
13 mai 2017, sala Tancred Bănățeanu

 


Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă sâmbătă, 13 mai 2017, la sala Tancred Bănățeanu, la Ateliere de țesut cu Amelia Papazissu.

Cele două ateliere vor avea loc la orele 11:30 și 14:00. Intrarea este liberă. 

Eveniment organizat în cadrul expoziției Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești.

De mai bine de patruzeci de ani, Amelia Papazissu din satul Valea Părului (comuna Beceni) țese fire din păr de capră la gherghef, izvodind carpete, trăistuțe și păretare colorate în culori naturale: alb, gri și brun. Zona Buzăului a devenit renumită pentru acest meșteșug, dar puține femei mai știu să îl practice. Chiar și pregătirea părului de capră este din ce în ce mai puțin cunoscută, cel mai dificil fiind torsul unui fir atât de gros și mai aspru ca firul din lână de oaie. 
Amelia Papazissu este una dintre femeile cu mâini dibace care încă practică acest meșteșug, pe care îl transmite mai departe copiilor și tinerilor din sat, dar și din orașul Buzău. Pentru dăruirea cu care transmite cunoștințele sale a primit, în 2013, din partea Ministerului Culturii, titlul onorific de „Tezaur Uman Viu”, o inițiativă UNESCO.

În cadrul atelierelor, Amelia Papazissu ne va iniția în secretele meșteșugului, istorisindu-ne, totodată, cum a deprins meșteșugul, și cum îl transmite mai departe tinerilor. 

Pentru înscrieri, apelați la: Anamaria Iuga, email: anaiuga@gmail.com; tel. 021 / 317 96 61 – tasta 5.

Locuri limitate la maxim 15 participanți pentru fiecare atelier.

 






DEMONSTRAȚIE A MEȘTEȘUGULUI ȘLEFUITUL CHIHLIMBARULUI ȘI PROIECȚIE DE FILM
Sâmbătă, 10 iunie 2017


 

Demonstrație a meșteșugului șlefuitului chihlimbarului cu Ciprian Chiriac, ora 16:30, sala Tancred Bănățeanu

„Piatra soarelui”, așa cum e numit chihlimbarul în localitatea Colți (județul Buzău), are secretele sale: nu oricine poate să o găsească și nu oricine știe să o prelucreze. Pe 10 iunie, la ora 16:30, Ciprian Chiriac, din Colți, ne povestește despre cum se găsește chihlimbarul, care sunt semnele potrivite pentru a-l găsi; ne arată și ne spune câteva din secretele meșteșugului șlefuitului chihlimbarului, deprinse de la bunicul său, dar ne spune și credințele locale despre piatra care se crede că îi protejează pe cei ai casei.

 

 



 


Proiecție de film documentar Lemnul, realizat de Digi World, , ora 18:30, la Cinema Muzeul Țăranului-Studioul Horia Bernea


În aceeași zi, la ora 18:30, în Cinema Muzeul Țăranului-Studiul Horia Bernea, vă invităm la proiecția filmului documentar Lemnul (38’), realizat de Digi World. Filmul este dedicat unei materii care încă rânduiește viața oamenilor de la naștere și până la moarte, îi adăpostește, îi hrănește și îi inspiră, dar mai ales îi apropie de Dumnezeu, prin bisericile de lemn din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, capodopere de arhitectură și de spiritualitate. 

 








 



Evenimente organizate în cadrul expoziției Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești.

 

Fotografii de Răzvan-Gabriel Popa.


 

Biografie sentimentală a comunei Bisoca
Atelier cu studenții de la Universitatea din București

24 iunie 2017, ora 16:00, Sala Tancred Bănățeanu


 

În urmă cu doi ani, între 15 şi 23 august 2015, 10 studenţi ai specializării Etnologie de la Universitatea din Bucureşti au realizat o cercetare în județul Buzău, în localitatea Bisoca şi satele aparţinătoare acesteia.

Temele în jurul cărora s-au coagulat discuţiile şi interviurile cu locuitorii aşezării au fost ordonate pe axa temporală şi pe cea spaţială. Astfel, locuirea, istoria caselor şi a familiilor (şi poveştile acestora) s-au corelat cu datele etnografice şi sociologice privitoare la ocupaţiile fundamentale, dar şi la cele auxiliare, la pendulările între sat şi oraş, la migraţia internă în alte zone ale ţării şi la alternative profesionale actuale. Un alt pol al discuţiei l-a constituit repartizarea muncilor şi a rolurilor sociale şi ceremoniale între bărbaţi şi femei, armonizării relaţiilor de gen la vârsta nubilă acordându-i-se o atenţie deosebită. În fine, am încercat să aflăm o „biografie sentimentală” a comunei Bisoca alcătuită, ca într-un joc de caleidoscop, din relatări, consemnări şi poveşti de viaţă împletite fie cu istoria oficială, fie cu cea a familiei şi comunităţii.

În 24 iunie 2017, studenții și profesorul coordonator, Conf. univ. dr. Narcisa Știucă, vă propun să aflați modul în care toate materiale rezultate în urma cercetărilor efectuate pot să se constituie ca o baza documentară a unui studiu de evaluare a patrimoniului tradiţional şi a potenţialului cultural local.
 








 




înapoi la pagina principală
 
inchis