Catre Tur Virtual
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)


Prut. Imagine și teritoriu




Expoziție de fotografie de Matei Bejenaru

Curator: Cristina Stoenescu


03.10 – 27.10.2018
Marți – Duminică: 10:00 – 18:00
Sala Tancred Bănățeanu



Proiectul de fotografie documentară Prut realizat de artistul Matei Bejenaru explorează peisajul rural în diversele sale aspecte topografice, sociale și economice din arealul satelor de-a lungul râului Prut. Cele peste 1500 de negative fotografice realizate în ultimii șapte ani fac parte dintr-o viitoare bancă de imagini, o arhivă vizuală ce urmărește pe termen lung modificările satului românesc din acest teritoriu.

 Expoziția „Prut. Imagine și teritoriu” este o primă prezentare publică a acestor imagini, o primă selecție curatorială și o posibilă citire a aspectelor fotografice, sociale și estetice a imaginilor realizate din 2011 până acum. Expoziția dezvăluie un proiect vizual divers în modurile sale de abordare, unde recunoaștem cu precădere elemente ce se înscriu în tradiția școlii de fotografie umanistă în ceea ce privește lirismul vizual al imaginilor, caracterul lor cotidian și relaționarea artistului cu subiecții din fața camerei de fotografiat. Artistul este apropiat în demersul său documentar „on the road” de Walker Evans, Robert Frank sau mai recent, de Alec Soth. De la cadrele largi care arată siluete umane cufundate în peisajul natural, la detalii arhitecturale, geometrii acaparatoare, construcții vechi și noi, până la portrete ale diferitelor generații de locuitori ai acestor sate, Matei Bejenaru dezvăluie un univers dinamic, contradictoriu, aflat în plină schimbare într-o logică a unui sistem post-comunist, post-tranziție, post-privatizare, post-integrare europeană și neo-capitalist.

Selecția și prezentarea fotografiilor nu urmărește o ordine strict cronologică sau geografică, deși aceste repere există în logica de organizare a băncii de imagini realizate de Matei Bejenaru sub efect cumulativ. Se conturează mai degrabă două teme centrale, la confluența cărora apar sub-teme, caracteristici istorice și spațiale. Acestea sunt: topografia teritoriului și locuirea sa. Termenul de „topografie” este înțeles în acest caz foarte aproape de ceea ce curatorul William Jenkins („New Topographics: Photographs of a Man-altered Landscape”, 1975) concepea ca fiind o descriere detaliată și cât mai exactă a unui anume loc în detaliu. Aceste tipuri de imagini apar în cadrul expoziției ca momente vizuale izolate, suspendate într-un arc narativ ce rămâne la limita cunoașterii apropiate: linii de orizont, limite de hotare, stranietatea prezenței umane unde aceasta nu este imediat vizibilă.
Locuirea teritoriului este redată în principal în fotografii tablou, care ne solicită atenția pentru a „citi” imaginea. Tehnica compozițională, aproape picturală prin alăturarea de forme și culori, ghidează ochiul, oferă indicii de interpretare, fără a încerca însă să redea realități sociale într-o notă nostalgică, arhaică sau romantică.
La intersecția celor două teme, topografie și locuire, descoperim un proces ce se dezvăluie pe sine pe măsură ce își dezvăluie și subiectele redate în imagini. Proiectul Prut vine în continuarea practicilor sociale în artă dezvoltate de Matei Bejenaru pe parcursul carierei sale, dar se suprapune și unui interes fervent în materialitatea mediului fotografic, vizibil și în prezența printurilor de dark-room din expoziție. Artistul lucrează pe film, ca parte din angajamentul său artistic. El este mai puțin un etnograf, așa cum s-ar întreba un Hal Foster (in The Return of the Real. Cambridge: The MIT Press, 1996) și mai mult un observator critic al absenței justiției sociale pentru comunitatea rurală românească ce transpare în mass-media ca fiind unidimensională și retrogradă.


An de an, din 2011, Matei Bejenaru fotografiază case, terenuri agricole, spații comunitare și oameni din județele aliniate râului Prut. În portretele realizate, ochii subiecților se uită spre noi, conștienți de prezența camerei, de privirea artistului și de prezența sa între două lumi.


Co-organizatori:
Asociația Română de Artă Contemporană și Muzeul Național al Țăranului Român
Parteneri:
Make A Point, Centrul de Fotografie Contemporană Iași, Universitatea de Arte „George Enescu” Iași


„Prut.Imagine și Teritoriu” este un proiect expozițional itinerant al Asociației Române de Artă Contemporană (ARAC), ce va fi prezentat pentru prima oară la Galeria Victoria, Iași în prima jumătate a lunii septembrie și la Muzeul Țăranului Român pe durata lunii octombrie 2018. Expoziția va fi însoțită de sesiuni de prezentări al demersului fotografic la spațiul alternativ Make A Point din București, precum și în casele de cultură din comunitățile rurale documentate de Matei Bejenaru.


Matei Bejenaru (n. 1963) este un artist vizual care trăiește şi activează la Iaşi. În proiectele sale, prin fotografie, video-uri, performance-uri şi instalaţii intermediale, analizează felul în care modurile de producţie economică, cunoaşterea tehnologică,mentalităţile şi stilurile de viaţă ale oamenilor s-au schimbat în ţările post-comuniste în ultimele două decenii, cu un interes aparte pentru poetica vizuală și materialitatea mediului fotografic.
Matei Bejenaru este fondatorul și directorul Bienalei de Artă Contemporană Periferic (1997 - 2008). Împreună cu un grup de artiști și profesori înființează Centrul de Fotografie Contemporană din Iași în 2015 și organizează Bienala de Fotografie Contemporană Camera Plus. Predă fotografie și video la Universitatea „George Enescu” din Iași și este invitat în numeroase rezidențe internaționale în calitate de artist și profesor invitat. Matei Bejenaru colaborează cu Galeria Anca Poterașu din București.

 



Proiectul expozițional „Prut.Imagine și Teritoriu” organizat de Asociația Română de Artă Contemporană (ARAC) este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

 


înapoi la pagina principală
 
inchis