Catre Tur Virtual
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)


Paștele

Irina Nicolau


Joia Mare

Joia Mare din Săptămâna Patimilor este foarte însemnată. Se mai numeşte Joia Neagră sau Joimăriţă. Cine n-a terminat de tors nici că mai toarce. Joimăriţa le pedepseşte pe femeile leneşe, le bate peste degete şi le arde cânepa netoarsă. Pe unele pur şi simplu le fură, le frige şi le mănâncă. Când Joimăriţa nu se manifestă explicit, o fac, pe alocuri, colindătorii: ei controlează torsul, îşi bat joc de leneşi şi chir ard fuioarele netoarse.
Nu se lucrează în această zi. Se face, în schimb, borş. Borşul din Joia Mare ţine tot anul. Cine doarme în această zi va fi leneş şi netrebnic, adică nu vafi bun de treabă, până în anul următor. Fetele fac iar vrăji, ca să fie plăcute băieţilor.
Pentru morţi se fac focuri din vreascuri rupte cu mâna, netăiate. Pe lângă foc se aşează scaune , se pune pâine cu vin, se tămâiază. În această zi morţii se pregătesc să vină pe pământ, aşa că trebuie să fie ajutaţi şi primiţi bine. Pe morminte se varsă apă şi se pun lumânări şi aşchii de lemn aprinse. Copiii umblă prin sat cu toaca şi cântă:
Toacă tocănelele,
Joi, Joimărelele.
Paşte popa vacile
Pe toate ogaşele,
Duminică-i Paştele.
În Joia Mare cade Nunta urzicilor. Din momentul în care înfloresc, urzicile nu mai sunt bune de mâncat. În unele locuri există obiceiul de Strigare peste sat, asemănător celui de la Lăsata Secului. Tinerii se strâng şi, într-o formă ce poate aminti unui orăşean de brigăzile de agitaţie, fac publice greşelile celor păcătoşi.
Iată o mostră de dialog:
- Vai de mine, măi!
- Ce ţi-e ţie, măi?
- Că mă doare capul.....
- Pentru ce te doare capul?
- Pentru că Constantinu Nuţului s-a îmbătat la făgădău (cârciumă) şi...

Vopsitul ouălor

În Joia Mare femeile vopsesc ouăle. Cele roşii se numesc merişoare. Cele cu modele se numesc, de la o zonă la alta, ouă împistrite, încondeiate, scrise, pictate ( pictate cu ceară ), muncite, chinuite. Legendele despre ouăle de Paşte sunt foarte numeroase. Primul ou încondeiat de încercare se numeşte cearcă. Se vopsesc şi ouă negre dar mai rar. Numele motivelor de pe ouă sună familiar: brâul popii, suveica, oala legată, crucea rusească, roata carului, mânecă sucită, floarea Paştelui, brăduţul, cercelul doamnei, lintea, garoafa, frunza nucului, ghiocelul, grâul câmpului, calea rătăcită, fluturul, peştele, păianjenul, laba gâştei, aripioara, berbecele, unghia caprei, urechile iepurelui, creasta cocoşului, laba broaştei, laba racului, laba cârtiţei, inelul ciobanului, cârja, steaua, fluierul ciobanului, pălăria neamţului....În lumea oraşului, care este domeniul unde omul obişnuit ţine cu atâta minuţie socoteala ornamentelor?
Ouăle muncite nu se dau de pomană- nu le primeşte Dumnezeu. Unele sunt pline, deci se pot mânca, altele, goale, se înşiră pe aţă şi se pun la icoană. Scrisul ouălor se plăteşte. Femeile mai pricepute îl fac şi pentru alte case. Se plăteşte pe claie. O claie numără 30 de ouă. Numai oul roşu se duce la câmp; el se păstrează peste an ca să te apere de farmece. Şi Dracu tot de ouăle roşii se interesează. Cică el de două lucruri întreabă: dacă oamenii mai colindă şi dacă mai fac ouă roşii. Când n-or mai face asta, Dracu devine stăpân peste lume.
Există şi o rândului a ciocănitului. Se crede că oamenii care ciocnesc între ei ouă de Paşte se întâlnesc pe lumea cealaltă. Se ciocneşte capul cu capul şi dosul cu dosul. În prima zi de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap. Cel mai mic ( în vârstă, în importanţă ) ţine oul şi cel mare îl ciocneşte: Hristos a înviat!, Adevărat a-nviat!. Se ciocneşte şi pe luate – cine sparge oul are voie să-l ia, iar dacă partenerul refuză să i-l dea, pe lumea cealaltă îl va mânca stricat şi uns cu păcură. După unii ouăle se ciocnesc până la Înăltare. Alţii cred că mai poţi s-o faci de Duminica Mare a Rusaliilor. A observat cineva că spargerea ouălor este un gest violent?

Iuda şi ouăle

Se zice că pământul ar sta sprijinit pe şase furci de ceară. Iuda, adică Necuratul, roade din ele ca să scufunde pământul. După ce roade una, trece la celelalte. Furca roasă se reface imediat. Şi Dracu tot roade şi roade..... De Paşte însă, atunci când vede ouăle roşii ale creştinilor, parcă îşi pierde curajul.

Vinerea Mare

De Vinerea Mare sau Vinerea Seacă, când te scoli, e bine să calci pe un obiect de fier. Pe cel care ţine în această zi în această zi post negru nu-l mai doare capul. În Vinerea Mare nu se seamănă, că n-ar creşte nimic. Cine coase orbeşte. Nu se toarce, nu se ţese, nu se spală. Dacă acreşti borş, vine Necuratul şi se scaldă în el. Tot ce poţi să faci de Vinerea Mare este să frămânţi şi să te speli. Atât!

Pasca

Pasca este coptura Paştelui. Pasca e rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde.Faţa copturii se împodobeşte cu aluat răsucit şi la mijloc se face o cruce. Cojile de la ouăle folosite pentru pască sunt aruncate pe o apă curgătoare.Înainte să pui pasca în cuptor, faci cu lopata pe pereţii cuptorului semnul crucii, spunând:
Cruce-n casă,
Cruce-n piatră
Dumnezeu cu noi la masă,
Maica Precesta pe fereastră.

Povestea pascăi

Umblând Iisus cu Apostolii prin sate şi oraşe, a ajuns şi la casa unui gospodar care i-a primit foarte bine. Mai mult decât atât, le-a pus şi pâine în traistă, să aibă pentru drum.
Ei n-au ştiut însă de pâine. Mergând prin pădure, Apostolii l-au întrebat pe Iisus când ar cădea Paştele. Şi el le-a spus că atunci când vor găsi ei pâine de grâu în traistele lor. Căutând, au găsit. De atunci fac femeile pască.

Învierea şi Duminica Paştelui

În noaptea de sâmbătă, după ce toate pregătirile s-au încheiat, după cântatul cocoşilor de la miezul nopţii, oamenii se primenesc să meargă la biserică. Se spală pe faţă cu apă în care au pus un ou roşu, o monedă de argint şi busuioc. Pun haine noi şi curate. Iau cu ei o pască şi ce mai vrea fiecare şi se duc la biserică. Acasă rămân numai neputincioşi. După ce preotul anunţă Învierea şi le dă lumină, oamenii se îmbrăţişează. Se întorc cu lumânarea aprinsă acasă şi o sting de grindă, desenând acolo, cu fum, semnul crucii.
Se reântorc în zori, când pasca este sfinţită în curtea bisericii. Cei mai mulţi pun sub pască o deseagă în care găseşti: ouă, slănină, brânză, cârnaţi, unt, sare, făină, piper, usturoi, busuioc, tămâie, sineală...( până şi sineală! ) Unele dintre ele devin leacuri peste an. Din anafura de Paşte se pune în sarea vitelor, se dă câinelui să nu turbeze. Dacă un şoarece ar mânca din această anafurăs-ar face liliac.Îmi vine în minte un banc cu un copilaş care a urcat în turla bisericii şi a văzut un liliac. Dă val-vârtej în salon şi strigă: mamă, am vazut în clopotniţă un îngeraş! Hotărât lucru, imaginarul satului şi al oraşului diferă.
Masa pentru Paşte se aşează cu grijă. Morţii mănâncă din pomenile care se fac pentru ei: ouă roşii, colac, caş şi miel.


Irina Nicolau - Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998)




înapoi la pagina principală
 
inchis