Catre Tur Virtual
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)


Noaptea Europeană a Muzeelor la Muzeul Național al Țăranului Român 2018




La Muzeul Național al Țăranului Român, de Noaptea Europeană a Muzeelor, sâmbătă, 19 mai 2018, vă așteptăm să vizitați expoziția temporară AȘA VĂZUT-A ZAHARIA, să ascultați povești etnologice rostite de Șerban Anghelescu, să vedeți multe filme documentare și să vă bucurați de muzica interpretată de Taraful lui Șandorică din Soporu de Câmpie. Intrarea este liberă.
Anul acesta expoziția permanentă va fi închisă deoarece clădirea monument istoric din Șoseaua Kiseleff se află încă în șantier.


Program:


Regimul nocturn în viața țărănească - Povești etnologice cu Șerban Anghelescu, la Clubul Țăranului, între orele 18.00 – 19.00
Etnologul Șerban Anghelescu va vorbi publicului despre semnificațiile nopții în religie și literatură, despre nopțile țărănești de la sărbătorile importante și despre intrarea în noapte în baladele Miorița și Meșterul Manole.

Expoziția temporară AȘA VĂZUT-A ZAHARIA. Improvizații într-o lume captivă, în Sala Foaier, de la orele 18.00 la 00.00
Recent descoperită în podul unei case abandonate, la 200 km de Chișinău, arhiva fotografică a lui Zaharia Cușnir ne oferă astăzi șansa rară de a privi viața rurală din Basarabia de după război într-o manieră care ocolește realitatea îngrădirilor dictate de propaganda și discursul oficiale ale epocii. Expoziția este rezultatul unui exercițiu curatorial și de cercetare interdisciplinar și prezintă – în premieră în România – o selecție inedită din cele peste 4000 de clișee salvate, aflate în prezent în proces de conservare, digitizare și documentare.

Proiecții de film Muzeul invizibil #4, în Sala Tancred Bănățeanu, de la orele 18.00 la 01.00
Recunoașterea câștigată de Muzeul Țăranului Român se datorează nu doar patrimoniului pe care îl deține, ci mai ales viziunii artistice a fondatorului său, Horia Bernea. Singurul muzeu de autor din România și unul din puținele muzee din țară al cărui patrimoniu este re-vizitat și re-interpretat în proiectele de cercetare și artistice ale specialiștilor săi, poate fi considerat în același timp și un muzeu auto-reflexiv.
La ediția din 2018 a Nopții Europene a Muzeelor, una din propunerile adresate vizitatorilor o constituie o serie de proiecții video cu filmări care documentează fragmentar începuturile MȚR, cu proiectele de cercetare și de acțiune culturală din anii ’90 și 2000.
Filmele și montajele incluse în program au fost transpuse în format digital de pe suport VHS în anii 2017 și 2018. Evenimentul Muzeul [in]vizibil #4 continuă seria explorărilor muzeale inițiate în anul 2017 prin care ne propunem valorificarea Arhivei de imagine și a colecțiilor MȚR.

Proiecție spațiu 1
Moș Gligor – un dogar din Țara Moților | 1991 | 02’49’’
Megleniți în Cerna | 1991 | 06’43’’
Muzeul misionar „Crăciun în căruță” – Calea Victoriei | 1991 | 03’57’’
Muzeul misionar „Primenire” – Institutul de istorie a artei | 1992 | 03’06’’
Muzeul misionar „Primenire” – Muzeul de la Șosea | 1992 | 06’43’’
Muzeul misionar „Icoane” – Azilul de bătrâni Străulești | 1992 | 05’04’’
Iza la București | 1992 | 07’35’’
Napoleon de la Gratia | 2003 | 16’14’’
Tonel și Vieru – despre rostul cântării | 1996 | 20’
Filon | 1995 | 10’
Roiuri | 1996 | 11’
Ciuma |1997 | 9’
Măricuța și Ion | 1999 | 23’
Vieți înlemnite | 1999 | 19’

Proiecție spațiu 2
Despre artă | dialog între Horia Bernea, Paul Neagu și Mihai Sârbulescu | 01h 47’
Istoria Muzeului Țăranului Român, incluzând avatarurile sale interbelice, a avut ca fondatori un istoric de artă și un pictor: Alexandru Tzigara-Samurcaș și Horia Bernea. Pentru realizarea unor proiecte muzeografice non-conformiste care au făcut din Muzeul de la Șosea un loc emblematic, importanța mediului în care cei doi întemeietori și-au probat calitățile de profesioniști ai teoriei și practicii artistice este incontestabilă. Tocmai de aceea profilul cu totul special pe care MȚR l-a dobândit în decursul anilor nu este unul întâmplător, iar o călătorie în teritoriul artei prin filtrul pictorului Horia Bernea și al interlocutorilor săi este nu doar un martor valoros al unei epoci, ci și un spectacol incitant.
„Ar fi interesant de văzut la un moment dat avangarda pe cursă lungă, cum s-a făcut în general în istoria artei, pentru că niciodată nu s-a validat ceva cum se validează acuma. În doi ani a devenit fenomenal, faimos, peste doi ani e uitat, acum trei ani nu era nimeni. E ceva care arată efectiv o stare de marasm. Dacă aș vedea pe unul care a pictat numai două peisagii și un iconostas, să știi că nu mă convinge. E mult mai important să vezi traseul pe care a evoluat. Asta validează. La o analiză stilistică se poate vedea că în momentul în care eu pictez o grădină, n-o pictez ca Monet, se vede că au mai trecut o sută de ani. Traseul ăsta devine un lucru viu în momentul în care ai la ce să te raportezi. Ce e efort, e făcut de la aia la aia, de la aia la aia. Traseul se validează din aproape în aproape. Este foarte important să vezi traseul. Traseul este un efort lung, mă rog, poate e de cinci ani... Van Gogh, în fond, a cam terminat-o cu treaba în vreo șapte ani. Să mergi cu rucsacul... Alții spun că avangarda e ceva... arunc-o la gunoi! Ei, nu-i așa. Eu consider că avangarda a existat de foarte mult timp, mult înainte de a se conceptualiza și instituționaliza ideea de avangardă. Avangarda ar însemna non-conformism, dar nu în sensul cu orice preț. Icoana bizantină e strigătoare la cer pe lângă pictura paleo-creștină.” (Horia Bernea | extras din filmul Despre artă)
Filmul Despre artă, realizat de Marius Caraman în 1992 și digitizat în 2018 este proiectat în premieră.

Animație muzicală cu Taraful lui Șandorică din Soporu de Câmpie, în curtea interioară, între orele 19.00 – 22.00
Șandorică provine dintr-o veche familie de ceterași – așa cum își numesc transilvănenii lăutarii – din Soporu de Câmpie, sat în județul Cluj. Șandor Ciurcui, tătăl acestuia, era vestit în întreaga regiune a Câmpiei Transilvaniei dar Alexandru Ciurcui – așa cum este trecut Șandorică în buletin – a reușit să-l depășească, afișând de la o vârstă fragedă o dezarmantă virtuozitate.
A concertat în anii ’90 pe importante scene occidentale, iar muzica lui figurează pe CD-uri editate în Franța. După ce a rătăcit o bucată de vreme prin țară străină, Șandorică s-a reîntors de câțiva ani în satul natal reafirmându-se ca unul dintre cei mai buni ceterași ai Transilvaniei.

Proiecții de filme documentare etno/antropologice marca Culese din Balkani, la Cinema Muzeul Țăranului, între orele 22.00 – 01.00
- Ionaș visează că plouă, Regia: Dragoș Hanciu / 26 minute + Q&A în prezența echipei
Ionaș este un bătrân țăran român care își petrece nopțile de vară într-o rulotă, păzindu-și lanul de porumb împotriva mistreților înfometați ce vin la recoltele lui. În timpul meditației sale nocturne și tacite, Ionaș trebuie să rămână treaz pentru că, altfel, știe că nu ar putea supraveghea nimic în afară de visele sale. Înfruntând o luptă mai puternică decât el, Ionaș, deși ar putea câștiga bătălia împotriva mistreților, își dă seama repede că un lucru nu poate fi de fapt înfruntat: timpul.
- Oamenii patrimoniului / 5 episoade / 30 minute
Despre cei ce salvează patrimoniul cultural. Inițiative autentice, motivație și oportunități de implicare. Fii parte din povestea lor!
- Materie și gest / Pro Patrimonio - Batem fierul la conac / 43 minute
- Ultimul căldărar, Regia: Elena Stancu & Cosmin Bumbuț / 60 minute
Căldărarii sunt un clan aparte în rândul romilor. Mai demult, meseria le oferea mijloace de trai și un anumit statut social. În ultimii ani, vasele lor de aramă nu prea mai au căutare, așa că sunt nevoiți să găsească alte căi ca să poată trăi. Țările occidentale sunt o variantă, dar nici acolo nu-i așteaptă câini cu covrigi în coadă. Cu ajutorul unor imagini de excepție, ce poartă amprenta artistului-fotograf și bazându-se pe o documentare de tipul jurnalismului de calitate, echipa Bumbuț-Stancu își face debutul în documentar cu povestea complexă a unei comunități deja marginalizate, în pericol de a-și pierde identitatea ocupațională.


Parteneri ai evenimentului: Rețeaua Națională a Muzeelor din România - RNMR, Asociația pentru Fotografie Documentară A-DOF din Chișinău, Vânătoarea de Comori Arhitecturale, Questo App


 




 




înapoi la pagina principală
 
inchis