Catre Tur Virtual
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)


Cum am ajuns aici ?




Expoziție de pictură și grafică
15 iulie – 2 august 2020, Sala Irina Nicolau



Muzeul Național al Țăranului Român găzduiește, la Sala Irina Nicolau, în perioada 15 iulie – 2 august 2020, expoziția de grafică și pictură Cum am ajuns aici?, a arhitectului și artistului plastic Vladimir Păun-Vrapciu.

Expoziția este inspirată și este arhitectural construită în jurul ideii și a întrebării „Cum am ajuns de la 10 îngrădiri raționale la milioane de îngrădiri iraționale?”. O spune autorul expoziției:

Prin această expoziție încerc, ca arhitect și artist plastic, să purced împreună cu publicul iubitor de artă contemporană într-o analiză lăuntrică a spiritului uman, prin care să găsim răspunsuri și rezolvări la problemele actuale din existența noastră.

Să începem cu cele 10 îngrădiri raționale scrise în piatră de Moise, pe Muntele Sfânt, sau de către Buddha, la momentul înfăptuirii minunii de pe marginea râului Nairaajana, sau poate de către Confucius, în lupta sa pentru moralitatea spiritului uman... și apoi să analizăm restul îngrădirilor apărute ulterior în perioada contemporană. Să încercăm să găsim răspuns împreuna și la întrebările pe care eu mi le-am pus în ultimele luni pe fondul pandemiei. Cum am ajuns ca viața noastră să se schimbe în totalitate în câteva luni?

Cum este posibil să nu asculți de medici specialiști și să declari că nu există nicio îngrijorare referitoare la virus?

Este revoltător să constați că spiritul uman și-a pierdut rațiunea și nu a evoluat. Cum au ajuns unele națiuni să își fure una alteia echipamentele de protecție împotriva pandemiei?

Cum au ajuns oameni care își permit să conducă mașini de zeci de mii de dolari, să stea la cozi de câteva ore pentru o cutie cu alimente?

Cum am ajuns să constatăm că în unele țări dezvoltate și care ar trebui să fie exemplu pentru țările în curs de dezvoltare, pe fondul unei revolte spiritual umane, să ajungem, în acest secol, să vedem indivizi care provoacă haos în numele unei nedreptăți și distrug munca semenilor?

Nu avem nicio scuză: în mod special, ultima generație a avut tot confortul necesar unei vieți plină de bunăstare, pe sacrificiile și munca generațiilor trecute. Globalizarea își urmează cursul.

Cum putem face mai bun spiritul uman? Evoluția lui, în aceste cazuri, este un eșec al sistemelor și al bugetelor mici acordate educației, culturii și sănătății de statele lumii dezvoltate și în curs de dezvoltare. Pe viitor, trebuie să investim mai mult în educație, artă și sănătate, pentru a nu mai fi luați prin surprindere de orice eveniment de forță majoră.

Nu voi face referiri la stilul artistic în care se integrează expoziția, la tehnica în care sunt realizate aceste lucrări prezentate; pentru aceasta, las aceste elemente artistice și tehnice să fie prezentate și traduse estetic și tehnic, pentru publicul privitor, de persoane calificate în a le dezbate: doamna Doina Mândru, critic de artă, și domnul lector universitar Ion Anghel, curatorul expoziției). Pe aceasta cale, doresc să le mulțumesc pentru colaborarea minunată și plină de energie creatoare pe care am avut-o de a lungul timpului.

Am sa închei aceasta prezentare a expoziției de grafică și pictură cu un citat din Jean Baptiste Camille Corot:

„Daca pictura este o nebunie, ea este o dulce nebunie, pe care oamenii ar trebui nu numai să o ierte, dar chiar s-o caute. Îmi privesc chipul și îmi cântăresc sănătatea. Amândouă poartă semnele grijilor, ale ambițiilor și remușcărilor care contorsionează fizionomia fiecăruia din noi. Iată de ce ar trebui să iubim arta. Ea procură acelora care vor să-și echilibreze viața, calmul, împlinirea morală și chiar sănătatea.’’


Preț bilet:

Adulţi - 8 lei
Pensionari - 4 lei
Studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor beneficiază de reducere 75% pentru bilete de vizitare a muzeului - 2 lei
Elevii au intarea liberă.



 




 




înapoi la pagina principală
 
inchis