Catre Tur Virtual
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)


Call for Papers: Archives and Politics of Memory in Central and Eastern Europe: from Informal Practices to Formal Methodologies




Organiser: National Museum of Romanian Peasant (Bucharest)
Date: 11-12 October 2018
Partners: MA Visual Studies and Society (National University of Political Studies and Public Administration - Bucharest), MA in Anthropology (National University of Political Studies and Public Administration - Bucharest), The Department of Ancient History, Archaeology and Art History at the University of Bucharest.

This workshop addresses an effervescent phenomenon triggered especially in the last decade by the discovery and/or by the (partial or full) opening up of institutional or / and private archives and collections in Central and Eastern Europe. The phenomenon poses a series of challenges such as: defining the right to ownership of individual memory as archived (and therefore institutionalized) memory; grasping the ambiguities which derive from this situation; finding the appropriate forms of retrieval, processing and archiving (some of the documents and objects being in a poor state of conservation); and advancing an ethics of exploiting such objects and the memories they enshrine.
The event will be open to scholars and to any members of the public interested in the above challenges. The workshop will focus on:
• informal practices developed by non-institutional actors – akin to “forensic investigation” (Brădeanu 2007) – to access a myriad types of archives and collections;
• methodologies for the reception, the interrogation, the processing/making use of and the (re)interpreting of archived objects/documents;
• the role of institutional actors who have shown interest in "vehicles of memory" (Confino 1997) and brought them out of the "biographical shadow" into which they had been consigned as a consequence of invisibility-targeted state politics or as a consequence of so-called historical accidents.

We invite submissions from the fields of Sociology, Anthropology, Ethnology, Political Science, History, Media and Cultural Studies that elaborate on, or are inspired by, the following topics:

1. The overlapping of the opening of archives with the spread of information technology. Over the past 20 years, at least two phenomena came to preeminence in archive dynamics. Here we address archives as “realms of memory” (Nora 1997), and we refer especially to archives in fields of humanities and social sciences. On the one hand, we witnessed the abundance and ready availability of information (text, image, sound, etc.) due to the generalized use of information technology. On the other hand, we noticed the diversification of these “realms of memory” by means of a plethora of ways of archiving information: institutional, private or hybrid, i.e. the archives formed following the dispersal of some institutional collections. Additionally, the advancement of new technology occasioned the transformation of the spoken words of the past, or of the testimonies recorded on magnetic tape, into texts, images, and sound archives.. (Ricoeur 2001)
2. Ownership of archives in post-socialist context. In countries of the ex-socialist bloc, the dynamics of archives articulate with the dynamics of the political changes which marked the fall of the socialist regimes. The change of the regime engendered the process of privatization that is the transition from collective to private property. Thus, recourse to archived memory, besides involving ethical and deontological problems, raises issues of ownership of the archived objects. Concomitantly scientific research was endowed with commodity value and became measurable. As a consequence we witnessed the attribution of a market value to archive use, and equally to the function of archives as repositories of memory.
3. The contamination of the logic of the archives by the logic of the database. Over the past 10-15 years, one can observe a contamination of the logic of the archive (tributary as it is to taxonomies related to the logic of different disciplines - history, ethnography, demography, etc.) by the logic of the database. Archived documents exist in an organic relationship with one another, and their reading is done convergently. On the contrary the database surrenders the logic of association of information to the researcher and involves the existence of diversified criteria in the selection and classification of information. The overlapping of archive and database related methodologies in the storing and re-questioning of information raises methodological issues concerning their use as well as ethical issues regarding access to the archived information.
4. Archives and art. Last but not least, the intersection between art and society has generated a scientific field of its own. This field involves forms of artistic expression which archives have themselves inspired. This has led to a situation in which cultural, political and social meanings of archives has come into the spotlight.
The workshop will include individual interventions and establish working discussion groups. Depending on the number of participants it will take place over one or two days.
Two international guests, distinguished in the field, will join our discussions and will give the keynote lectures (which will also be open to the general public). Individual interventions should not exceed 20 minutes.
Travel and accommodation costs will be the responsibility of participants.
The workshop will be followed by the publication of a volume of proceedings.

Please send your abstract (approx. 250 words) and a short professional bio to bogdan.iancu@politice.ro by May 15th 2018. Confirmation of acceptance, together with the invitation for the full paper preparation and presentation at the workshop will be sent until 15th June 2018. Please note that full papers should not exceed 2500 words / 8 pages in length and should be sent to the organizers by October 5th 2018.




înapoi la pagina principală
 
inchis