Catre Tur Virtual
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)


Calendarul lunii iulie




15 iulie: Ciurica
Alt nume de sărbătoare compus din două nume de sfinţi: Sfinţii Mucenici Chiriac şi Iulita. Cine nu ţine această sărbătoare va fi ciuruit.

16-18 iulie: Sfânta Marina (17 iulie); Circovii de Vară
Există o Sfântă din Antiohia Psidiei, fiică a unui preot aparţinând Legii Vechi. A fost ucisă de sabie în anul 270. O altă Sfântă Marina a trăit în Siria şi a fost ucisă în 450. În fine, o a treia a trăit şi a pătimit în secolul al VI-lea. Sfânta Mucenică Marina sărbătorită de ţăranii români este cea din Antiohia.
Circovii de Vară se mai numesc Circovii Marinei. Şi Circovii sunt periculoşi, şi Sfânta Marina – care, rea şi nestatornică, pedepseşte cu piatră şi bube pe cei ce nu îi ţin ziua.
Când o femeie a copt mălai de ziua Sfintei şi a încercat să-l taie cu cuţitul, a curs sânge. De Sfânta Marina se fac mături de pelin, bune la descântece.
Circovii, despre care ştim atât de puţine, pocesc, cum pocesc Zânele.

20 iulie: Sfântul Ilie (Sântilie)
Ilie a fost fiul lui Sovac, preot al Legii Vechi în Galaad. Pe vremea Regelui Ahab, căsătorit cu o prinţesă feniciană, Isabela, începe o prigoană a credincioşilor din Vechea Lege şi o apropiere de credinţa în Baal. Pentru această faptă Proorocul Ilie îl mustră pe rege cu vorbe aspre şi prevesteşte trei ani şi jumătate de foamete pentru poporul evreu.
Regele încearcă să-l omoare, dar nu reuşeşte. După vremea de foamete, Ilie revine şi dovedeşte poporului care este Dumnezeul cel adevărat. Slujitorii lui Baal sunt ucişi şi foametea încetează. În timpul vieţii, Ilie face minuni. După moarte, este ridicat la cer într-un car de foc. Va reveni pe pământ la Sfârşitul Veacului.
Legenda românească spune că Ilie era om şi lucra la câmp ca toţi oamenii. Era foarte voinic, de aceea Necuratul a pus ochii pe el. Într-o zi, o voce îi porunceşte: mergi acasă şi vezi cu cine doarme nevasta ta în pat! Ilie ia toporul, intră în casă, vede un bărbat şi o femeie care dorm într-un pat şi le taie capul pe loc. Erau părinţii lui… Se urcă Ilie într-o căruţă de foc cu cai de foc şi merge la Dumnezeu să-i spună ce i-a făcut Diavolul. Dumnezeu îi dă un bici să-i săgeteze pe Draci. În vremea aceea Dracii mai stăteau încă în cer. Sfântul Ilie şi-a pus mintea cu ei şi a început să-i oropsească. Îi săgeta cu biciul şi ei cădeau câtă frunză, câtă iarbă. Vine rândul Dracilor să ceară ajutorul lui Dumnezeu, care îi recomandă lui Sântilie s-o lase mai domol. Dracii au rămas care cum a nimerit. Tartorul şi câteva căpetenii au ajuns în fundul pământului şi au făcut Iadul. Unii au rămas prin pomi. Ei sunt cei care dau brânci oamenilor care se urcă în copaci. Alţii atârnă în văzduh, cu capul în jos, şi împiedică sufletele să ajungă în cer. Unii mai amărâţi, tot cu capul în jos atârnaţi, umplu lumea de bale.
În multe legende revine ideea că Sfântul Ilie este prea puternic. Când îi săgetează pe Draci, se cutremură pământul din ţâţâni. Se zice că atunci când Maica Domnului năştea pe Fiul Sfânt, Ilie a trăsnit un Drac şi Fiul s-a speriat. Dumnezeu l-a pedepsit pe Sfânt şi i-a uscat mâna dreaptă. De atunci Ilie este stângaci.
Se mai zice că Sfântul Ilie nu ştie când cade sărbătoarea lui. Dornic să facă un chef, îl întreabă pe Dumnezeu dacă nu i-a venit ziua. Mai este până la ziua ta, îi zice Dumnezeu. Şi tot aşa, până când ziua a trecut… De furie, Sfântul Ilie începe ploile.
Dacă plouă şi tună de Sfântul Ilie, merele şi alunele vor fi viermănoase. Alunul este copacul şarpelui, după cum nucul adăposteşte Zânele.
De Sfântul Ilie femeile dau de pomană mere. Până atunci ele nu gustă nici un măr. Pentru apicultori este o zi importantă, încep să reteze stupii, să ia miere.

21 iulie: Ilie Pălie
Ilie Pălie ar fi fost vizitiul lui Sântilie. Se ţine tot pentru foc. Cui lucrează în această zi îi arde casa. Altfel spus, dacă păzeşti sărbătoarea te păzeşti de foc…

22 iulie: Foca
Îl ţin până şi turcii, după ce au văzut că au ars şapte sate. În Maramureş, ţăranii se opresc din lucru trei zile, pe 20, 21 şi 22 iulie. Altminteri, Sfinţii Ilie, Ilie Pălie şi Foca i-ar pedepsi aspru.





înapoi la pagina principală
 
inchis