Catre Tur Virtual
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)


Avantaje spirituale ale unui artist din est

Horia Bernea




De mai mult de 40 de ani, arta românească urmează un drum aparent straniu, în efortul ei de a rezista şi a supravieţui. Voi încerca să fixez cîteva repere, cîteva momente esenţiale ale acestei perioade. (Exclud din analiza mea extrem de sumară perioada artei "realist-socialiste", încercînd să iau în considerare doar acea parte a artiştilor ce au conservat curăţenia gestului de "a face artă", gratuitatea şi profunzimea actului lor. Trebuie să adaug că pentru a face aceste observaţii şi a le putea verifica a trebuit să ai şansa de a realiza mai multe bilanţuri Est-Vest, posibilitatea unei cunoaşteri integratoare.)

În primul rînd, avem modesta "renaştere" din anii 1965-1970, cînd România reuşea să reapară în lume, încercînd să reducă un decalaj ce se datora unei izolări aproape totale, să sincronizeze din nou ritmul său la mişcarea novatoare de prin alte părţi ale lumii. Deschiderea permisă de putere a fost scurtă, imediat urmată de un soi de regrupare, de retragere din partea artiştilor, care, cu toate că era forţată, nu a fost mai puţin fecundă, pentru că ea antrena o reevaluare a surselor proprii, îmbogăţită de contactul rapid, dar real şi angajat, cu experimentul şi avangarda. În acel moment, consecinţele sufocării staliniste erau deja puţin şterse. O vindecare profundă şi eficace s-a produs în anii '60, în cadrul operei a numeroşi artişti, tineri şi mai în vîrstă, atît de solidă încît valurile de "revoluţii culturale" ce s-au abătut după 1971 asupra României nu au mai putut reuşi nici să distrugă, nici să compromită adevăratul sens al actului artistic. Influenţa şi agresivitatea acestei "revoluţii continue" l-au plasat pe artist într-o situaţie-limită ce l-a obligat, pentru a se salva, la o verticalitate, la o selecţie a valorilor şi la o netă detaşare în faţa ridicolului, în faţa unei arte în permanentă sărăcire, epurare şi vidare de sens. Agresiunea ideologică a declanşat o nevoie urgentă de regăsire a fiinţei tale profunde, de căutare, cu maximă seriozitate, a unui teren solid, unde să-ţi plasezi eforturile, inaccesibil vicisitudinilor politicii şi opresiunii. Acest efort i-a condus pe unii dintre noi spre marea tradiţie, spre căutarea constantelor fundamentale ale spiritului uman, singurele ce puteau oferi raţiuni valabile şi curajul necesar pentru a-ţi continua lucrul. Privaţi de mijloace materiale, am fost "obligaţi" să ne mulţumim cu cele spirituale, uneori fără nici un merit din partea noastră. A rezultat o exigentă selecţie a caracterelor; au rezistat doar cei ce erau în stare să ducă mai departe lupta: o luptă în care satisfacţiile erau absente, unde eroismul nu era deloc evident şi unde învingătorul oprimant părea cunoscut pentru eternitate. Tactica acestei lupte cerea echilibru şi măsură în acţiunile cele mai îndrăzneţe, strategia sa – recuperarea valorilor inalterabile – o continuă repunere în discuţie, o reconsideratre (conştientă sau nu) a ideii de curaj, o forţă şi o atitudine morală de un caracter aparte. Supravieţuind doar prin tensiunea acestui angajament, arta ultimilor 20 de ani a cîştigat în toate realizările sale majore un "clasicism", o ordine şi un aplomb guvernate de o severă măsură interioară. Intens mobilizaţi pentru rezistenţă, noi descoperim într-o manieră paradoxală că adevărata forţă şi adevărata noutate rezidă în normalitate, în respiraţia naturală, în organicitatea lucrurilor care ne înconjoară; că în faţa caracterului abstract al unei puteri politice, ce vrea să guverneze fluxul vieţii adevărate prin scheme ideologice, cel mai bun răspuns poate fi formulat fixîndu-se atenţia pe ordinea misterioasă – şi prin asta inalterabilă – a lumii, vitalizate prin spirit. Natura lasă să transpară că lucrurile au o cauză finală, că ceva este în dosul tuturor formelor trecătoare.

Noi am devenit astfel "imuni la revoluţie", nu insensibili la avangardă; o imunitate care constituie probabil cea mai interesantă experienţă spirituală pe care o putem oferi celorlalţi. Această imunitate se revelează (culmea!) ca o veritabilă atitudine de "avangardă", dată fiind starea lumii în acest moment: pentru că această imunitate se opune devastării sistemelor de valori – consecinţă inerentă, obligatorie, a oricăror revoluţii, marcînd o întoarcere decisă către reperele spirituale, către sacralitatea ce susţine lumea (în cazul României, cele două aripi cu care se poate "zbura" în ortodoxie, Sfînta Revelaţie din Biblie şi Sfînta Tradiţie a Bisericii). Obligaţi să asistăm neputincioşi la devastarea morală şi fizică din jur, "avangarda" în sensul ei "tradiţional" a trebuit să-şi schimbe direcţia, metodele şi scopul. Într-un context agresiv, unde se încearcă cu ură şi metodă desfigurarea noastră, raţiunea de a exista a artei rămîne aceea de a ne ajuta să supravieţuim spiritual, de a viza dincolo de ea, pentru a ne ajuta să credem în cele ce nu se văd… O avangardă à rebours… Într-o lume de nebuni şi ticăloşiţi, cel mai curajos şi nonconformist gest este de a te păstra "om normal".
Există, în orice caz, un pericol în care sîntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde.

Acest proces este mai lent în Vest, dar atacurile sînt mai insidioase; acest pericol ameninţă lumea noastră în totalitate, într-un mod brutal şi definitiv. Avem, poate, din nou, un avantaj, pentru că, în faţa unei urgenţe atît de net afirmate, fiecare artist trebuie să răspundă într-o manieră tranşantă, chiar dacă diferit; vreau să spun, fiecare artist trebuie să răspundă în faţa unei instanţe superioare în vîrtejul dezumanizant şi arbitrar al istoriei. Fiecare artist trebuie să ia vocaţia sa ca pe un dar de la Dumnezeu, adică în chip de "povară" şi obligaţie de a o fructifica. Un astfel de artist are misiunea unui gardian, conservator al unui tezaur spiritual, sursă de identitate pentru el şi ceilalţi. El trebuie în acelaşi timp să păstreze şi să comunice (mărturisească). El trebuie să-i ajute şi să-i incite pe ceilalţi să comunice cu propriile lor rădăcini – un rol care este esenţialmente legat, pentru noi, de tradiţia ortodoxă. Acceptatea acestei misiuni, angajarea fiinţei sale profunde în acest scop, dă artistului adevărata sa investitură; în faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mîntuit lumea, el trebuie "să salveze".

Acestea sînt cîteva puncte de vedere ale unui om ce vrea să trăiască arta direct, ceea ce implică un efort neîntrerupt de înţelegere a exigenţelor acestei activităţi. Accentele, chiar atmosfera generală a textului, pot în consecinţă să fie profund subiective. Au totuşi un grad de generalitate mare pentru toţi cei pentru care supravieţuirea, din punct de vedere spiritual, este o problemă capitală.


Horia Bernea
Septembrie 1990
In Revista Rost, nr. 35, ianuarie 2006
 




înapoi la pagina principală
 
inchis