Catre Tur Virtual
Ethnophonie este, la începutul anilor 90, numele unei colecţii de casete consacrate muzicilor de tradiţie orală din România. Înainte de a sucomba, strivită de dificultăţi financiare (1996), colecţia îşi câştigă în România o serie de tineri simpatizanţi. Ea este remarcată, în mod neaşteptat, de o revistă franceză de mare prestigiu: Trad Musique.

În 2000 colecţia reînvie, gravată pe CD-uri însoţite de ample broşuri bilingve (engleză-franceză, apoi română-engleză). Realizatorii ei sunt decişi să facă imposibilul pentru a prelungi colecţia pe termen indefinit, la acelaşi nivel calitativ. După cel de-al şaptelea disc autorii înţeleg că, chibzuindu-şi micile subvenţii şi venituri, au şanse să izbutească, chiar în contextul prăbuşirii dramatice a industriei mondiale a discului.

Prin 2002 apar primele ecouri favorabile consistente, majoritatea provenind din Occident: Elveţia, Franţa, Marea Britanie, Austria, Suedia, Germania, Polonia. În 2004, unul din discurile colecţiei – Muzică ţigănească din Transilvania – este nominalizat pentru Premiul criticii germane a discului (Preis der Deutschen Schallplattenkritik). Revista Song Lines publică, sub o semnătură celebră, recenzii măgulitoare pentru discurile 005-010 – cel mai apreciat din ele fiind Muzică veche din Moldova de Sus. Revista Cahiers de musique traditionnelle consemnează şi ea câteva preţioase elogii pe marginea seriei. Posturi de radio străine difuzează, ocazional sau cu regularitate, piese din colecţia Ethnophonie. În universităţile americane, austriece şi franceze, discurile sunt folosite pentru ilustrarea unor cursuri referitoare la muzicile Europei de răsărit. Producători de filme recurg la muzica colecţiei pentru ilustrarea operelor lor documentare sau artistice. Broşuri şi pliante turistice le recomandă vizitatorilor să-şi achiziţioneze din România întreaga colecţie Ethnophonie.

La finele anului 2004 Academia Charles Cross examinează întreaga colecţie – care numără pe atunci 10 CD-uri – , după care o propune pentru premiul Coup de coeur, la categoria Musiques traditionnelles. Premiul este proclamat la Arles, în 16 iulie 2005.

Începând din 2002, realizatorii se hotărăsc să-şi denumească Ethnophonie toate gesturile pe care le comit: cercetările de teren aprofundate în diferite regiuni ale ţării, concertele, animaţiile muzicale, conferinţele, cărţile şi broşurile etnomuzicologice. Gestul lor este justificat de faptul că toate urmăresc popularizarea muzicii de tradiţie orală şi impunerea sa ca o alternativă genuină de calitate pentru muzica folclorică oficială, susţinută în continuare în România de majoritatea instituţiilor culturale de stat, de medii, de oamenii politici şi de bogătaşii de plastic ai tranziţiei.

Ethnophonie va participa la festivităţile legate de centenarul muzeului lansându-şi ultima producţie: Aromânii din Andon Poci, Albania. Cântări şi povestiri, CD însoţit de o amplă şi ambiţioasă broşură (în limbile română, aromână, engleză, greacă şi albaneză).

www.ethnophonie.ro

Scrisori de pe front




Nu știm în care altă zi din calendar am fi serbat acum ziua României dacă, în urmă cu 100 de ani, în august 1916, Regatul României nu ar fi intrat în Marele Război de partea Antantei, cu condiția (conform tratatului politic încheiat cu numai câteva zile înainte cu alianța formată din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus) ca, la finalul războiului, să-i fie recunoscut dreptul unirii cu Transilvania, Crișana, Maramureșul, Bucovina și Banatul. Momentul s-a dovedit neprielnic, armata română insuficient pregătită și, într-un timp destul de scurt, sudul țării a fost ocupat de forțele Puterilor Centrale, iar haosul și pierderile pricinuite, umane și materiale, au fost enorme. Cu tot dezastrul de neimaginat care a urmat și în ciuda faptului că a fost înfrântă, soarta sau bunul Dumnezeu a decis în favoarea ei. La finalul războiului, România învinsă a devenit România Mare în urma unui șir de alipiri ale regiunilor locuite de români.

Pornind de la provocarea de-a afla cum au rezistat oamenii, și mai ales soldații, acestei imense încercări a Primului Război Mondial, Muzeul Țăranului Român a lansat în decembrie 2015 proiectul intitulat „Scrisori de pe front”. Ca prim pas, am lansat către public o invitație, în speranța că mulți vor fi seduși de această temă și vor căuta în propria „ladă din pod”, în vechile hârtii de familie, mărturii din perioada Primului Război Mondial: scrisori, jurnale, note de front, fotografii. Pasul doi este acela de-a le reuni și edita într-un volum-martor, care să recupereze memoria acelor timpuri, să redea într-un mod cât mai complet, mai sincer și mai puțin cosmetizat imaginea și spiritul vremii. Puține lucruri pot fi mai oneste și mai edificatoare în privința unui război decât rândurile scrise atunci, la cald, în plină vâltoare a focului și a nebuniei care cuprinsese întregul continent european. Șuieratul gloanțelor și al obuzelor, spaimele, privațiunile din tranșee, izolarea de familie, contactul direct cu moartea și cu suferințele din jur, dorul după cei dragi, speranțele se diluează cumva, inevitabil, în paginile de istorie, eseistică sau în literatură. Doar atunci, la timpul cel mai prezent, dimensiunea vieții de pe front are o veridicitate absolută și o limpezime maximă. Tocmai de aceea, a reuni la 100 de ani de la intrarea României în război o parte din însemnările acelea vechi ne oferă o imagine mai autentică, nefiltrată, a trăirilor pline de omenesc, altfel decât au reușit să o facă relatările, propaganda sau istoria oficială.

Imediat după lansarea acelei invitații, ne-am temut că, la 100 de ani distanță de la Marele Război, prea puțini mai sunt aceia care dețin pagini din epistolele ori jurnalele vechilor combatanți. Dar unii oameni au răspuns cu entuziasm invitației și, ca urmare, s-a strâns un material documentar din ce în ce mai consistent, astfel încât să devină clară imaginea vremurilor de atunci, prin intermediul scrisorilor, cărților poștale și al jurnalelor de front ale românilor din Regat, dar și ale românilor, maghiarilor și germanilor din Transilvania, sau al fotografiilor și al relatărilor prizonierilor de război. În plus, de-a lungul unui an de căutări, am găsit documente de mare preț nu numai în cuferele ori sertarele de birou ale unor familii, ci și în dosarele unor instituții precum Serviciul Istoric al Armatei și Direcția din Cluj a Arhivelor Statului (la Cluj a existat un important centru al cenzurii militare austro-ungare, loc în care erau citite și deseori confiscate scrisorile trimise de soldați celor de acasă) sau în rafturile unor colecționari (și aici l-aș numi în primul rând pe Daniel Mladin).

De la primele cărți poștale care mi-au ajuns în mâini, am înțeles că a primi o scrisoare în timpuri de război era poate cea mai mare bucurie posibilă și pentru cei de pe front și pentru cei rămași acasă. Dacă ar trebui să rezum conținutul acestor pagini, aș spune că dorul și dragostea pentru cei apropiați, suferințele și lipsurile de tot felul erau copleșitor de prezente. La fel, mesajele acelea vorbesc deseori despre grija pentru familia și gospodăria rămase de izbeliște sau mai rău, ajunse sub ocupație ostilă, dau sfaturi pentru cei rămași acasă sau vești despre victorii, înfrângeri, greșeli tactice și retrageri nesfârșite.
Le mulțumim tuturor celor care ne ajută la punerea pe roate și împlinirea proiectului „Scrisori de pe front”.

Volumul-martor va fi publicat în 2017 și va fi dedicat acelor oameni prinși în focul luptelor, luați de-a valma de istoria mare, răpiți cumva din istoriile mici, ale fiecăruia. Merită să ne amintim de ei acum, după 100 de ani.


Inițiatoarea și coordonatoarea proiectului: Mirela Florian.










 



 


înapoi la pagina principală
 
inchis