Catre Tur Virtual
Muzeul  Ţăranului Român, Muzeu Naţional de Arte şi Tradiţii, deţine cea mai bogată colecţie de obiecte ţărăneşti din România. Cele aproape 90.000 de piese aflate în patrimoniul său sunt tot atâţia martori care pot ajuta pe contemporanii noştri să înţeleagă cultura satului. Acest veritabil tezaur de interes naţional şi internaţional este depozitat şi conservat după riguroase criterii ştiinţifice şi beneficiază, încă de la constituirea colecţiei, de cataloage sistematice şi de un complex de fişiere realizat ulterior. Raţiuni practice, dar şi legi consacrate de depozitare şi conservare au condus la împărţirea patrimoniului în mai multe colecţii: ceramică, port, textile, obiecte din lemn, religioase, obiceiuri etc. El s-a constituit începând cu anul 1906 şi continuă să crească permanent prin cercetările de teren desfăşurate în toate provinciile româneşti, urmate de achiziţii masive vizând cvasi-totalitatea artelor tradiţionale între care ceramica, lemnul şi textilele au fost cel mai bogat reprezentate.
Colecţia de ceramică cuprinde circa 18.000 de piese reprezentative pentru producţia celor aproape 200 centre de olărit din România. Alături de acestea se află si inventarul complet al unor ateliere de olar din Hunedoara şi Vâlcea, datând din secolul trecut şi care ajută la conturarea unei reprezentări complexe a acestui meşteşug.
Deţinem piese de excepţie din centrele: Horezu, Oboga, Vama, Pisc, Curtea de Argeş, Leheceni, Lăpuş, Biniş, Bârsa, Corund, Glogova, Marginea, Rădăuţi, Noul Român, Drăuşeni, Făgăraş. Cea mai veche piesă de ceramică datată poartă inscripţia 1746. Colecţia de port numără aproape 20.000 de piese de costum din toate provinciile româneşti, începând cu prima jumătate a secolului al XIX lea, un fond valoros pentru cercetarea croiului, a materialelor folosite, a decorului, a cromaticii, a funcţiilor, reprezentative pentru toate provinciile ţării, din secolele XIX şi XX. Personalităţi precum Sabina Cantacuzino, Elisa I. Brătianu, Regina Maria sau colecţionari ca Dimitrie Comşa şi Octavian Roguski au donat în secolul trecut muzeului obiecte remarcabile, adevărate opere de artă ţărănească.
Cele aproape 10.000 de piese care alcătuiesc colecţia de ţesături pentru interior, confecţionate din in, cânepă, bumbac, borangic sunt elementele de bază cu care ţăranul a alcătuit arhitectura interioară a casei. Fondul a fost constituit pe de o parte la iniţiativa lui Al. Tzigara Samurcaş (1577 obiecte), iar pe de altă parte, în urma unor ample cercetări de teren organizate sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, când au fost achiziţionate peste 3.400 piese. Astfel de la 5.000 câte erau înregistrate în anul 1991, numărul lor a ajuns acum la aproape 10.000.
Ţesăturile din lână, peste 7.000 la număr, datând în marea lor majoritate de la începutul secolului al XIX-lea sunt de o mare diversitate zonală şi funcţională: scoarţe, velinţe, lăicere, păretare, grindare, cergi, cioltare de şa etc.
Aproape 8000 de piese formează patrimoniul colecţiei Lemn, mobilier şi feronerie selecţionate după criteriul reprezentativităţii, al multiculturalităţii, al vechimii, unicităţii şi al valorii artistice. La acest număr considerabil de piese s a ajuns şi prin donaţiile importante făcute de personalităţi şi instituţii: membri ai familiilor Brătianu, Kalinderu, Tătărăscu, Ministerul Domeniilor, Poşta Română, Institutul Român de Relaţii cu Străinătatea etc. Donaţii importante provin şi de la asociaţiile „Furnica” şi „Domniţa Maria” care aveau ca obiect de activitate promovarea tradiţiei. Contribuţii la îmbogăţirea colecţiilor muzeului au avut şi intelectualii satelor, cum ar fi învăţători ca Simeon Albu din Petrila (Hunedoara)şi Ion Bota din Cetea (Alba) sau preoţi ca Dumitru Popovici din Fărcaşa (Bacău). Panait Panaitescu a donat cavalul lui badea Cârţan, la care acesta a cântat la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1900. Achiziţii extrem de importante sunt şi casa şi poarta lucrate de Antonie Mogoş din Ceauru (Oltenia), aduse de Alexandru Tzigara-Samurcaş în 1907, expuse în incinta muzeului ca dovezi ale măiestriei şi ingeniozităţii ţăranului român.
Obiectele realizate în tehnica dulgherească - hambarul, lada de zestre, patul, dulapul, dulapul-masă totalizează 130 de piese din toate zonele etnografice. Multe dintre acestea au intrat în patrimoniul muzeului prin donaţiile unor mari colecţionari ca Dimitrie Comşa sau Maria şi Nicolae Zahacinschi. Colecţia mai cuprinde unelte tradiţionale, elemente de arhitectură, piese de mobilier (lăzi de zestre, blidare, dulapuri, colţare), instrumentar pastoral şi pentru industria casnică textilă.
Icoanele pe sticlă şi pe lemn, izvoadele pentru icoane, xilogravurile, veşmintele preoţeşti, vasele şi alte obiecte cu destinaţii liturgice, troiţele şi crucile alcătuiesc colecţia Religioase al cărei număr cuprinde aproape 4.000 de piese.

Floriile






Sâmbăta dinainte de Florii este dedicată morţilor. Femeile fac plăcinte şi le dau de pomană. Nu torc ca să nu se îmbăleze morţii care aşteaptă la poarta Raiului să vină clipa când pot reveni pe pământ.
Despre Lazăr vorbesc trei tipuri de legende care conturează trei personaje diferite. Le voi rezuma.

Erau cândva doi fraţi, unul bogat şi unul sărac. Săracul, pe lângă sărăcie, mai avea şi corpul acoperit de bube. Nevastă-sa nu mai putea să rabde. Nici fratele său. Într-o bună zi, fratele cel bogat se însoară şi nu-l cheamă la nuntă . necăjit, Lazăr se duce la casa lui şi se aşază pe o grămadă de gunoi, mai la o parte. Câinii bogatului îi aduc rămăşiţele de la masă şi îi ling bubele. Bogatul nu acceptă să împartă cu fratele lui nici dragostea câinilor, aşa că îi leagă. La încheierea nunţii, lăutarii vin să îi cânte şi lui Lazăr ceva. El îi plăteşte cu coji de pe bube. Cojile se prefac în galbeni.
De bucurie, lăutarii merg să cânte şi nevesti-sii. Aflând minunea, ea se îmbracă frumos, găteşte mâncare şi merge la grămada de gunoi. Soţii se ceartă. Ea îl anunţă că îl părăseşte, a găsit unul mai bun. Lazăr îi dă un sfat: înainte de despărţire, când va porni din ogradă cu noul mire, să-şi facă semnul crucii în cele patru vânturi. Nevasta uită de sfat şi caii de la trăsură încep o goană nepământească. Femeia îşi aduce aminte şi îşi face crucea. Se pomeneşte în câmp. Mirele fusese însuşi Dracu.
Până să se întoarcă ea, Lazăr a murit. Fratele lui vine să-l vadă înainte de moarte. Lazăr îl învaţă să se pocăiască. Trufaş, acesta zice că n-are teamă de moarte. Cum a murit Lazăr, din cer au coborât doi stâlpi de ceară pe care au venit doi îngeri să-i ia sufletul. La moartea fratelui bogat au venit să-i ia sufletul dracii. Din Iad, unde se afla, acesta cere ajutorul lui Lazăr care îl refuză.

Al doilea tip de legende se referă la fratele Mariei şi al Martei, Lazăr cel înviat de Iisus. Textul, în versuri, are o origine cărturărescă. În final se spune că Lazăr cel înviat şi-a terminat zilele printre pământeni fără să mai râdă niciodată, trăind numai cu gândul la Rai.

Al treilea tip de legende circulă sub forma unui cântec pe care un grup de fetiţe îl cântă în această zi din casă în casă. Una este îmbrăcată în mireasă, cu voal alb, beteală şi flori pe cap. Celelalte sunt în haine de toată ziua. Mireasa se numeşte Lăzăriţă. Ea tace şi merge când înainte, când înapoi. Celelalte îl bocesc pe Lazăr, fratele lor şi soţul miresei, care a murit din dor de plăcinte.

Lazăr şi plăcintele
Lazăr cere mamei să-i facă plăcinte, dar aceasta toarce şi nu-i face. Ţipând şi tăvălindu-se pe jos în jurul ei, Lazăr se înţeapă în fusul pe care mama îl scapă din mână. Moare. Vin surorile şi îl îngroapă:
La umbra nucului
În calea voinicului
În ardeiul sârbilor
În piperul grecilor
În pamblica fetelor.

Acest gen de text, fiind atestat şi la Bucureşti, are fragmente împrumutate din alte câteva cântece. Într-o variantă, de pildă, după moartea lui Lazăr ni se vorbeşte şi de moartea unei fete:
De la Belu, mai la vale
S-auzi un zgomot mare
De boieri şi de cocoane
C-a murit o fată mare,
Fată mare, logodită
Cu toată zestrea gătită...


Floriile

În duminica de Florii, oamenii au voie să mănânce peşte. Merg la biserică ducând flori şi se întorc ducând mâţişori de salcie. Ating cu salcia copiii, vitele din gospodărie şi o pun la icoană: peste an ea capătă tot felul de întrebuinţări. Tot acum sunt fierte buruienile care vor fi folosite la vopsirea ouălor. Cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Sunt locuri unde în această zi oamenii nu se spală pe cap, de teamă să nu albească (încărunţească) la fel ca pomii aflaţi în floare. În alte părţi se spală pe cap tocmai în această zi, dar cu apă în care au fiert busuioc şi fire de la canafii unui prapor care a fost purtat la o înmormântare de fată mare. Ca să fie de folos părului, să-l facă să strălucească de sănătate, apa trebuie vărsată la rădăcina unui păr.

Irina Nicolau - "Ghidul sărbătorilor românești" (Humanitas, 1998)




înapoi la pagina principală
 
inchis