Catre Tur Virtual

Cladirea Muzeul Naţional al Ţăranului Român este amplasată în Piaţa Victoriei din Bucureşti, alături de Muzeul de Ştiinţe Naturale "Grigore Antipa" şi de Muzeul de Geologie. Cel numit cu întocmirea proiectului şi conducerea lucrarilor va fi arhitectul N. Ghika-Budeşti, strălucit reprezentant al şcolii autohtone de arhitectură care, potrivit opţiunii muzeologice a etnografului şi directorului Alexandru Tzigara-Samurcaş, trebuia să înalţe "un palat al artei pământene", dispus sub forma incintelor de tip monastic.

După 29 de ani, la capătul unor nesfârşite întreruperi, se va finaliza, în 1941, luând înfăţişarea actualului monument de arhitectură, sediul Muzeului Ţăranului Român.

Ilustrare a stilului neoromânesc inspirat din fondul arhitectural tradiţional, cu deosebire cel brâncovenesc, lucrarea se remarcă prin expresivitatea ansamblului compoziţiei completată cu utilizarea ponderată a elementelor decorative florale şi zoomorfe. Zidăria aparentă de caramidă roşie, marile ferestre reunite sub arcade, coloanele logiei, balustrada, elementele traforate, eleganta siluetă a turnului central cu imaginea foişorului amintind de clopotniţele vechilor mânastiri ş.a. conferă cladirii somptuozitatea masurată a unui adevarat palat al artei.

In anii '60, clădirii i se adaugă un corp central de birouri şi săli conexe, construit însă, prin nesocotirea totală a datelor stilistice de bază ale concepţiei lui N. Ghika-Budeşti. Noua construcţie, amplasată lăturalnic, în spatele monumentalului edificiu, se individualizează, de asemenea, printr-un mozaic de proportţi, realizat în spiritul perioadei cvasi-proletcultiste a totalitarismului comunist.

Ethnophonie CD 24




Ethnophonie CD 24
Glasuri și cetere din Oaș
Voices and Fiddles of Oaș


Discul este rodul unor intense cercetări de teren întreprinse de trei etnomuzicologi: Bernard Lortat-Jacob, Jacques Bouët și Speranța Rădulescu. (Cei trei sunt de altfel autorii unei cărți cu același titlu publicate în 2002 la Paris.) El își propune să discearnă evoluţia din ultimii peste 40 de ani (1969–2013) a unei muzici locale singulare — cea a Ţării Oaşului —, o muzică ce se execută vocal fără amplificare şi este acompaniată la vioară. Cântul vocal şi cel
violonistic şi asocierea dintre ele se află, s-ar putea spune, în inima muzicii oşeneşti. În jurul relaţiei dintre cele două s-a construit de-a lungul timpului un sound particular, absolut unic în România. Înrădăcinată în spaţiul ei de origine, muzica este vie și astăzi, în pofida prefacerilor pe care le-a cunoscut Ţara Oaşului după evenimentele din 1989 şi în pofida transformărilor economice şi sociale rapide provocate de o puternică emigraţie către Europa de Vest.

Durata totală: 73:49
Broșura: 32 de pagini, cu text de prezentare în română și engleză
Apărut: 2014; înregistrări realizate în anii 1969–2013





înapoi la pagina principală
 
inchis