To Virtual Tour
Lucrare colectivă, adesea anonimă, bisericile de lemn sunt o reflectare a condiţiilor socio-economice şi istorice, o convingătoare demonstraţie de continuitate a unei vieţi spirituale de veche tradiţie. Ele sunt documente de certă autenticitate nu numai prin elementele înfăţişării lor, ce reflectă unitatea poporului român, ci şi prin rolul pe care l-au împlinit în viaţa românilor transilvăneni: tribună naţională, şcoală, aşezământ de cultură şi artă, realităţi al căror sens se împleteşte armonios cu atributul lor de ctitorie a obştii.

Cu alte cuvinte, bisericile de lemn reprezintă o realitate definitorie pentru geografia spirituală a poporului român de pretutindeni.

Bisericile de lemn oglindesc fără echivoc unitatea românească, argumentând pe deplin afirmaţia marelui istoric Nicolae Iorga: "creaţiunea multilaterală a poporului nostru este aceeaşi peste toate provinciile" ele fiind în acelaşi timp o mărturie convingătoare "că românii s-au aflat pretutindeni acasă în marele spaţiu carpatic şi că din nefericire chiar şi în vremurile moderne, procesul de răşluire a posesiunilor strămoşeşti şi de deznaţionalizare s-a săvârşit în dauna poporului nostru".

Dintre aspectele istorice pentru care biserica de lemn se instituie în martor ocular îl subliniem pe acela privind procesul etnic intervenit în aşezările transilvănene în condiţiile istorice date. Sărăciţi, lipsiţi de drepturi şi de posibilitatea întreţinerii unei şcoli proprii, în urma unei îndelungate rezistenţe, au fost fie deznaţionalizaţi, fie alungaţi de pe glia străbună.

Pentru românii din satele de pe Mureş, Arieş şi Târnave bisericile de lemn sunt martori ai consecinţelor grave ale acţiunilor de deznaţionalizare la care au fost supuşi, însoţite adesea şi de persecuţii religioase. De aceea ei vedeau în lăcaşurile religioase de lemn şi însemne ale speranţei de eliberare naţională.

Privind situaţia sub acest aspect, putem înţelege remarcabila valoare a bisericilor de pe Mureş: de la Porumbeni, în al cărui lemn se păstrează slova secolului al XVI-lea, a aceleia de la Văleni (fosta Oaia), ridicată în 1695 - 1696, sub protopopul Toader "cu îndemnarea şi toată cheltuiala satului", a aceleia de la Păcureni sau a aceleia de la Valea (fostă Iobăgeni), ridicată din temelie "de cinstiţii săteni, în locul celei risipite", a aceleia de la Sântandrei - Miercurea Nirajului.

Bisericile de lemn au adus, din adâncul istoriei, sisteme constructive, tipuri de plan, modele decorative, elemente care le-au conferit atributul de documente ale plămădirii, ale existenţei şi dăinuirii poporului român, ale spiritului său creator.

Fiind creaţie ţărănească, au multe trăsături comune cu casa tradiţională: dimensiuni apropiate de cele ale casei, sunt construite din aceeaşi materie primă (lemnul), în aceleaşi tehnici (de tipul "blokbau" sau "în cununi"). În ceea ce priveşte planul de construcţie, bisericile de lemn (ca şi a bisericile de zid) cuprinde: pronaosul, naosul şi altarul, dispuse pe axul longitudinal al construcţiei la care, în unele cazuri, se adaugă pridvorul sau prispa (aşa cum se întâlneşte mai ales în Transilvania şi uneori şi în Oltenia, Muntenia sau Moldova). Aceste monumente au o unitate arhitectonică remarcabilă în care ştiinţa folosirii spaţiului se manifestă în linii şi volume ce exprimă forţă şi graţie, îndrăzneală, dar şi echilibru, măsură.

Decorul bisericilor de lemn este şi el asemănător cu acela al caselor ţărăneşti (începând cu masivele tălpi de lemn ale căror căpătâie sunt fasonate adesea în forma unui cap de cal stilizat şi până la căpătâiele căpriorilor ce susţin streaşina acoperişului surprindem desfăşurarea aceluiaşi sistem ornamental). Astfel, alături de motivele liniare şi compoziţiile geometrice (romburi, cercuri, rozete) întâlnim motive vegetale (flori, vrejul, arbori) realizate prin crestare sau pictate în policromie. Decorul legat de simbolistica religioasă, aproape totdeauna pictural (chipuri de sfinţi, îngeri, scene din Ciclul Christologic etc.) realizat de ţăranii - zugravi se supune aceloraşi legi ale echilibrului şi măsurii.

Unele aspecte legate de tehnica de execuţie sau desfăşurarea iconografică sunt impuse de formele speciale ale arhitecturii în lemn şi de modul de preparare a acestui material spre a servi ca suport unei "podoabe trainice". Registrele picturale cuprind în general tâmpla şi icoanele, altarul, bolţile sau tablourile ctitorilor. Ca tehnică de execuţie întâlnim frecvent tempera, aplicată direct pe lemn, tempera pe pânză, tempera pe lemnul gletuit sau chiar fresca pe lemnul acoperit cu strat de tencuială.

Ansamblurile de pictură din bisericile de lemn din Arad (Groşii Noi, Juliţa şi Troaş) şi Hunedoara (Lunca Moţilor şi Bejan) care fac obiectul acestei prezentări, datând din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea sunt o elocventă dovadă a măiestriei meşterilor zugravi - ţărani.

Deşi la origine ansamblul iconografic al acestor biserici a fost destul de bogat, astăzi mai păstrează doar scene din Ciclul Cristologic - Cina, Judecata şi Batjocorirea Mântuitorului, Drumul spre Golgota, Purtarea Crucii, Răstignirea şi Plângerea Mântuitorului.

De asemenea se păstrează în câteva medalioane momente din Geneză, chipul Mariei cu Pruncul sau Maria Orantă încadrată de arhangheli şi cete îngereşti, chipuri de prooroci şi muceniţe, în decor de arcade, arhanghelii Mihail şi Gavril înconjuraţi de cete îngereşti.

Din punct de vedere stilistic, pictura acestor biserici reprezintă o sinteză între bizantin şi gotic (treptat componenta gotică va deveni mai palidă iar cea bizantină se va accentua pe fundalul noilor condiţii de evoluţie a societăţii româneşti din Transilvania, capabilă să întreţină relaţii active cu Ţările Române, unde dezvoltarea artelor beneficia de aportul substanţial al experienţelor bizantine).

Mica "rezervaţie arhitectonică" alcătuită din bisericile de lemn din Groşii Noi, Juliţa şi Troaş (Arad) şi Lunca Moţilor (Hunedoara), aflată din anul 1991 sub protecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român, face parte dintr-un plan mai amplu al muzeului iniţiat în scopul refacerii legăturii cu pământul şi cu instituţiile satului tradiţional.

FENOMENUL CUCUTENI ÎN CULTURILE NEOLITICE DIN SPAŢIUL GEOGRAFIC LOCUIT DE ROMÂNI




Lansare de carte de prof. univ. dr. Radu Adrian
2 noiembrie 2019. ora 12, Sala Acvariu
Muzeul Național al Țăranului Român


 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă sâmbătă, 2 noiembrie 2019, de la ora 12, la Sala Acvariu, la lansarea volumului Fenomenul Cucuteni în culturile neolitice din spaţiul geografic locuit de români, de prof. univ. dr. Radu Adrian. Intrarea este liberă.

Ornamentele cucuteniene sunt nonfigurative și reprezintă, fără îndoială, simboluri ale credinței sau mesaje dependente de mituri. Imaginile zoomorfe sau antropomorfe apar foarte rar. Însă toate reprezintă idei care se cereau respectate și erau afișate pe pereții vaselor de ceramică pentru a fi cunoscute în casa fiecărui pământean. Forma și ornamentarea vaselor din acea perioadă ilustrează atât nivelul înalt al educației estetice la care ajunsese populația, cât și credința unitară. În întinderea uriașă a teritoriului în care s-a dezvoltat cultura Cucuteni, imaginile de pe vase îndeplineau rolul de mass-media pentru păstrarea religiei, pentru dezvoltarea unitară a gândirii, ca și pentru respectarea unor norme și legi socio-umane.

Astăzi, au rămas, de la cucutenieni, câteva sute de mii de vase și statuete din ceramică. Toate sunt răspândite și fac onoare muzeelor din România, Moldova, Ucraina, Polonia și Bulgaria.

Românii sunt și urmașii daco-geților, despre care tot Herodot scria că sunt cei mai viteji și drepți dintre traci. Ei le poartă ADN-ul în sânge, căci de milenii trăiesc doar din rodnicia pământului, nu poartă războaie de agresiune, iubesc pacea și sunt înțelegători și ospitalieri cu veneticii. Dar au luptat împotriva cotropitorilor și și-au dat viața pentru pământul lor. Parțial, ceramica veche și-a păstrat tradiția în spațiul românesc. Multe dintre motivele decorative de pe ii, fote, baticuri, marame, catrințe, ilice, zăbune, covoare și păretare, pleacă de la ornamentele vechi de pe ceramica de Cucuteni. Iar arta lemnului crestat, cu geometrismul ei sofisticat, a rămas nealterată de-a lungul istoriei și o găsim pe toate piesele utilitare din gospodăria omului de la țară. Ornamente dăltuite apar pe uluca gardului, trec pe stâlpul prispei, pe streașină, pe lada de zestre, leagănul pruncului, masa și spătarul scaunului, stelajul veselei, plosca de apă, căucul, furca de tors, cuierul pentru haine, linguri și polonice de lemn, ciutura fântânii, și chiar pe fluierul, tiparul cașului și bâta ciobanului. Tot timpul, românii au avut și și-au păstrat, pentru sufletul lor, un folclor autentic și unic, de mare profunzime. S-au conservat în istorie, moștenindu-l din neoliticul zonei dintre Nistru și Tisa, și încă trăiesc înconjurați de obiectele artizanale făcute cu mâna lor, își iubesc strămoșii, îi pomenesc în ritualuri, le păstrează limba și se închină la icoanele vechi. În nordul țării, în Oaș, pământenii își rezumă foarte scurt trecutul și viitorul, spunând: Om fo, ș-om fi!

 

 




back to main page
 
closed