Monthly Archive for April, 2014

STRĂINII DINTRE NOI. DIVERSITATEA CULTURALĂ ÎN SOCIETĂȚI MULTICULTURALE – UN EXEMPLU NORVEGIAN

În cadrul unei vizite recente a unei echipe MNȚR la Oslo, la Norsk Folkemuseum (viitor potențial partner într-un proiect axat pe divesitate culturală în cadrul patrimoniului european), o temă de discuție a ieșit pregnant în evidență. În societăți (tot mai) multiculturale, ce ne facem cu străinii și noii veniți? În ce raport există ei cu majoritatea și cum ar putea fi specificul lor valorificat – inclusiv în muzee – în așa fel încât să nu fie aceștia “exotizați”, ci din contră, integrați firesc în societate? Sau mai mult, cât de noi mai sunt cei noi veniți și cum ajung ei, fără să observăm, să nu mai însemne ei, ci noi…?

Nu vom încerca un răspuns exhaustiv și nici aplicat realităților românești. Totuși, exemplul norvegian oferă capete  de fir demne de urmat.

IMIGRAREA ÎN NORVEGIA

Imigrarea în Norvegia este atât continuitate cât și schimbare. Continuitate, pe de o parte, pentru că migrația peste granițele tradiționale reprezintă un factor istoric în dezvoltarea societății norvegiene, care a influențat structuri societale, modele și tipuri de așezare, moduri de viață, expresii lingvistice și estetice. Schimbare, pe de altă parte, pentru că toate formele de imigrare presupun provocări, atât pentru cei care se ajustează noilor medii sociale și naturale, cât și pentru populația nativă, care e nevoită astfel să răspundă la ceea ce este nou și străin ei.

Vorbind despre imigrare, tindem să privim lucrurile în contextul modern, a ceea ce cadrele prezentului desemnează drept nou și străin. Pe la 1600, în cazul Norvegiei, ar fi fost vorba de finlandezi (the Finns), stabiliți de-a lungul liniilor de graniță cu Suedia; la 1700 erau meșteșugarii comercianți din centrul Europei, stabiliți în zonele urbane, iar după 1850, evreii cărora până atunci le era interzis să pătrundă în regat. În același timp, exista deja o imigrație constantă a celor ce constituiau elitele sociale, economice și politice ale vremii (persoane cu statut, competențe profesionale și poziție economică solidă). Unele grupuri au simțit că au dobândit identitate norvegiană în câteva generații. Altele s-au legat mai puternic de propria identitate, la asta adăugându-se și contextul în care erau priviți de majoritate ca outsideri. În 1999, când Norvegia a ratificat convenția Consiliului Europei în legătură cu protecția minorităților naționale, 5 grupuri de pe teritoriul țării au fost considerate ca atare: Kven-ii vorbitori de finlandeză din nord, Finlandezii din zonele păduroase (the forest Finns), călătorii, populația Roma și evreii. Modul de aborare și documentare a acestora de către muzeele norvegiene.

După al doilea război mondial, elementele străine și noi păreau a fi reprezentate în special de imigranții din estul Europei, cu toate că procentul cel mai mare al celor imigrați era de fapt constituit din persoane venite din vestul Europei. Refugiați veniți din Ungaria în anii 1956-57 au format primul val al emigranților de după război. Acest grup era format în mare parte din tineri bărbați apți, dintre care mulți s-au căsătorit cu norvegiene. Un nou grup de imigranți căutători de servicii au venit în Norvegia în ultima parte anilor 1960, din țări precum Maroc, Pakistan și Turcia, numărul acestora crescând rapid până la un punct final, în 1975. Aceste deplasări au marcat începutul a ceea ce astăzi denumim societatea norvegiană multiculturală, fiind , în același timp, continuarea unui proces care s-a petrecut de-a lungul a sute de ani.

Câteva caracteristici ale imigrației de după 1970: în primul rând, mulți oameni duc acum o viață transnațională care implică un contact continuu cu familiile și prietenii din celelalte țări și vizite în locurile de unde provin părinții lor. Reuniunile de familie și căsătoriile transnaționale creează legături între țări, fie ele mai apropiate sau mai îndepărtate de Norvegia, în sens cultural, geografic și istoric; în al doilea rând, totalul populației imigrante a crescut constant și rapid. În 1865 oamenii născuți în alte locuri alcătuiau 1,25% din populația totală de 1,7 milioane. În 1910, procentul a crescut la 2,34. În 1970, a scăzut la 1.95. Astăzi a ajuns la aproape  10%. În această perioadă, noi grupuri de emigranți și refugiați au ajuns în țară, în parte din cauza condițiilor politice și războiului din țara lor, în parte pentru a răspunde nevoilor societății norvegiene pentru muncă și expertiză profesională, în parte și prin căsătoriile peste granițe.

SPRE UN NOU ÎNȚELES AL CONCEPTULUI DE “NORVEGIAN”

Alături de creșterea rapidă a populației etnice majoritare, dezbateri despre multiculturalism, identitate națională, integrare și despre politici de imigrare au apărut tot mai mult în Norvegia, devenind, ca în alte țări europene, o chestiune politică centrală încă de la finele războiului rece. Succesul norvegian de a-și fi menținut standardele ridicate de bunăstare, securitatea și gradul de salarizare – chiar în mijlocul furtunii din alte regiuni europene – a contribuit, în viziunea unora, la creșterea unei viziuni de tip xenofobic. Noțiunea că “noi, norvegienii reprezentăm o insulă de stabilitate și prosperitate într-o mare frământată” a fost considerată un motiv pentru a închide granițele și a restricționa fluxul de imigranți. În istoria de după război a Norvegiei, în special după regimul Partidului Muncii (la putere din 2005), incluziunea și valorile asociate cu egalitatea au fost văzute drept concepte spre care societatea să țintească. Guvernul și-a făcut un scop din a încuraja participarea locuitorilor Norvegiei la piața muncii, iar complexul de legi și practici a făcut ca discriminarea în piața muncii să fie ilegală. În ceea ce privește integrarea socială, termenul de multiculturalism a reprezentat mult timp segregare și toleranță greșit direcționată. În detrimentul termenului de multicultural, se folosește mai des cel de divers, ca de exemplu, pentru a descrie compoziția populației din Oslo, unde 29,6% este de altă origine decât norvegiană nativă. La nivel mare, unele politici multiculturale se observă, spre exemplu în serviciile de sănătate (unde femei aparținând religiei islamice pot alege să fie examinate de către doctori femei), precum și în închisori sau spitale (unde există o opțiune pentru tipul de alimentație specific musulmanilor). Partea cealaltă a monedei “egalitariene” a fost interpretată nu de puține ori drept asimilare. În norvegiană, “likhet” e un termen care desemnează în același timp și “egalitate” și “similitudine” – cu alte cuvinte, nu există o distincție terminlogică între drepturi egale și similitudine culturală… Astfel că, a cere “egalitate” este o inițiativă lăudabilă și chiar susținută în Norvegia, pe când a reclama dreptul la diferență este un demers greu de digerat ideologic. În linii mari, acesta este în parte rezultat indirect al istoriei naționalismului norvegian; în același timp, un rezultat al construcției bunăstării statului pe baza principiilor de muncă, unde egalitatea a fost dintotdeauna asociată cu omogenitatea culturală…

Muzeele norvegiene tratează, la rândul lor, problema “celorlalți” pe teritoriu norvegian. Sutele de ani de imigrare în Norvegia constituie o parte naturală din conceptul Norsk Folkemuseum, muzeul vizitat, care își propune să arate cum trăiau oamenii din Norvegia la intersecția dintre condițiile naturale, circumstanțele sociale și schimbările culturale. Se găsesc urme ale acestor procese de emigrare în tipuri de agricultură, artă tradițională, tradiții de construcție și tipuri de așezări. De asemenea, imigranții au influențat gusturile și practicile grupurilor de elite. Au constituit în același timp părți cheie din clasele de jos, în așa fel încât astăzi s-a ajuns la o reexaminare a ceea ce înseamnă să fii norvegian.

                Norsk Folkemuseum este centrat pe a arăta diversitatea societății, așa cum apare ea de-a lungul istoriei și cum s-a dezvoltat până azi. Muzeul în aer liber expune multe exemple ale imigrației în Norvegia, atât a celor pe care  considerați încă îi drept străini și noi, cât și a celor văzuți ca o parte esențială a societății norvegiene. Odată cu schimbarea graduală a conceputului despre ceea ce înseamnă să fii norvegian, conceptul asupra întregii societății norvegiene se schimbă și el.

Articolul este rezultat al vizitei MNȚR la Oslo, Norvegia, în perioada 19.03.2014- 1.04.2014, realizată în cadrul Fondurilor pentru Relații Bilaterale, Programul PA17/RO13, Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european, finanțat prin Mecanismul Financiar EEA 2009-2014

 

Referințe bibliografice:

Norsk Folkemuseum – The Open-Air Museum (catalogul expoziției din aer liber), volum colectiv, editat de Norsk Folkemuseum, 2011;

Immigration and national identity in Norway, Thomas Hylland Eriksen, University of Oslo, martie 2013, Transatlantic Council of Immigration

 

 

ARTICOL PUBLICAT ÎN DATA DE 16.04.2014 PE BLOGUL MUZEULUI ȚĂRANULUI ROMÂN

http://muzeultaranuluiroman.ro/blog/

 

 

 

O FANTEZIE: PRIMUL MUZEU ÎN AER LIBER DIN EUROPA

O IDEE REGALĂ

Norsk Folkemuseum a fost fondat în 1898 de către Hans Jacob Aall, cu scopul de a arăta “cum trăiau strămoșii noștri și cum făceau față naturii aspre și condițiilor dure, cum își lucrau terenurile, cum valorificau locurile de pescuit, cum făceau comerț și ce meșteșuguri practicau, cum se îmbrăcau și cum își creșteau copiii, cum s-a format cultura lor de-a lungul anilor, cum gândeau și în ce credeau”, toate acestea pentru ca “oamenii simpli ai națiunii să înțeleagă viața noastră națională și evoluția culturală, dobândind un sentiment de solidaritate”.  Din spusele fondatorului său, 2 trăsături specifice conturează ceea ce a vrut să fie și este până azi muzeul. Pe de o parte – un muzeu variat, integrator, care îmbină ariile etnograficului cu cele ale etnologicului, cu istoria culturală. Pe de altă parte, fragmentul citat trimite la contextul vremii și programul strâns legat de viziunea naționalistă a fondatorului său – muzeul apărând în perioada formării statului norvegian și având deci o accentuată componentă legată de reflectarea a ceea ce în vremea respectivă era considerat a fi specificul național. 

Ideea primei colecții muzeale în aer liber din lume se năștea în 1881, în curtea regală a Regelui Oscar al II-lea. Planurile originale ale Colecției Regelui prevedeau 8/10 clădiri destinate să arate evoluția tipurilor de construcție ale caselor tradiționale norvegiene din Evul Mediu până atunci. Colecțiile fuseseră stabilite la reședința lui Oscar al II-lea, rege al Suediei și Norvegiei, la Bygdøy și trebuiau să ilustreze interesul profund  al acestuia pentru Norvegia, astfel întărind legăturile dintre monarhie și națiune. Doar 5 dintre clădiri au ajuns să fie realizate, înainte ca regele să-și piardă interesul din cauza cheltuielilor pe care le implicau… Mai târziu, la 1890, Hans Jacob Aall, un burghez înstărit care lucra la colecțiile muzelui de Artă și Design din Trondheim, cu viziune și cu mai puțin interes pentru aspectele materiale, a expus un prim model al unui presupus muzeu în aer liber la Târgul Internațional de la Paris. “O fantezie” – scria un ziar norvegian al vremii. Dar această fantezie s-a dovedit la scurt timp a fi foarte concretă.

După câțiva ani de ședere într-o clădire izolată în vechiul oraș Kristiania (Oslo), muzeul a fost mutat la 1898 în Bygdøy. Astfel că, la 1901 se stabilea într-o nouă locuință prima expoziție vastă de istorie culturală a țării, noile expoziții urmând a fi deschise anul viitor. Treptat, colecțiile au început să se îmbogățească, prin expoziții de tipul “Costume naționale” (1903), urmate de “Instrumente muzicale”, “Hote vechi din fier”, “Bănci și scaune din Norvegia”. Muzeul în aer liber începea să se contureze. La 1907 s-au încorporat muzeului și colecțiile regale, primele colecții în aer liber. La 1915 se crea “Orașul vechi”, ca un refugiu pentru “vechile case urbane lipsite de mijloace”. Colecțiile au fost mai întâi arătate în clădiri temporare, în 1914 deschizându-se prima clădire cu expoziție permanentă: “Colecția Urbană”, replică a unor clădiri de oraș din sec. al XVI-lea.  Pe la 1919, clădirea expunea o cavalcadă de stiluri de la 1600 până la 1800, din toate categoriile sociale, atât din mediul rural cât și urban, conținând atât mobilă importată cât și manufacturată tradițional. Interioarele de case aparținând clasei de mijloc din ultima parte a anilor 1800 erau atât de nepopulare la 1914, încât expoziția a fost poreclită “Cabinetul ororilor”! Cultura norvegiană era abordată, după cum se vede, dintr-o perspectivă holistă, care includea atât oameni de la baza societății cât și din clasele înalte. Toate acestea au rezultat într-un centru muzeal complex, dezvoltat în paralel pe două direcții: spații largi interioare pentru expoziții sistematice, depozite create de jur împrejur, de forma unui pătrat, toate înconjurate de muzeul în aer liber cu cele 2 secțiuni: la țară și orașul vechi. În 1930 se construiesc noi clădiri, în 1935 se deschid colecțiile bisericești, colecțiile fiind completate definitiv în 1938 cu sporite obiecte de artă țărănească, obiecte meșteșugite, instrumente muzicale, jucării și alte “vechi bunuri norvegiene”, fiind prezentat tot atunci și un vast plan de gospodării-fermă.

În epoca de după războaie, Norvegia a trecut printr-un proces de modernizare, în ceea ce se transformase în epoca inginerului, economistului și a social-democratului. Se manifesta tot mai puțin interes pentru tradiție și societatea rurală veche. La 1950, muzeul își concentra eforturile pe colectarea de povești de viață de la lucrători și îngrijitori de ferme. Multe dintre colecții au fost extinse în această perioadă. Din anii 90, accentul în muzeu s-a pus pe managementul colecțiilor, cercetare și expoziții anuale semnificative. S-a trecut, ca în multe muzee nord-vestic europene de la acea vreme, la digitalizarea colecțiilor. De atunci, muzeul se reînnoiește continuu și așa cum își doresc cei care îl compun, va “continua să fie o platformă pentru prezentarea vieții de zi cu zi și a mentalităților”.

                CABINETUL DE CURIOZITĂȚI

Revenind la muzeul în aer liber, propriu-zis, acesta reprezintă unitatea cea mai cuprinzătoare dintre cele ce alcătuiesc complexul muzeal Norsk Folkemuseum. Obiectivul lui este să comunice cunoștințe despre trecut, oferind acces la diverse contexte istorice, de asemenea, își propune să crească conștiința asupra faptului că trecutul este fundamental diferit față de prezent.

Tipul de mobilare interioară și de expunere a primelor clădiri din muzeul în aer liber reflectau două concepte muzeografice diferite: “cabinetul de curiozități” și “scena istorică”. Printre clădiri, prima ridicată în 1881 în cadrul Colecțiilor Regelui Oscar al II-lea, incorporată de muzeu și vizitabilă încă, dorea să fie  un obiect de studiu către “toți cei care doresc să fie introduși în arta de construcție națională sau viața de fermă din alte timpuri”. Cu toate acestea, interiorul nu oferea o imagine realistă asupra unei locuințe de tipul unei ferme vechi. Fiind supraornamentată cu decorațiuni de tot felul, arăta mai de grabă ca o expunere voită a unui cabinet de curiozități!. Tot așa, alte câteva interioare păreau cabinete de prinți renascentiști  în care erau expuse alături: rarități, specimene naturale stranii, artefacte străine exotice, obiecte de artă înaltă – toate unele lângă altele!

La început de 1900, în pas cu trend-ul repoziționării muzeelor din aer liber dinspre “colecții de antichități și curiozități”, spre instituții cu profil științific, interioarele muzeului din Oslo devin din ce în ce mai realiste, cu toate că în paralel, încă se plănuiau construcții desemnate să reprezinte un trecut antic. Respingând toate aceste scenografii, Hans Aall insista în schimb asupra interioarelor “curate” (curățite de teatralitatea vremii). Intenția lui nu era aceea de a crea iluzia întoarcerii în trecut. Cum scria el însuși la un moment dat la 1920, niciodată nu încercase să creeze iluzii,  căci “cu cât mai mult încearcă cineva să facă asta într-un muzeu, cu atât mai mult publicul va mirosi artificialul“. Viziunea lui era că e mult mai bine să arăți interioare relativ nerealiste și ceva mai sărace, aproape un fel de “cabine/încăperi izolate din case vechi. Asta va iuți întotdeauna imaginația, lăsându-ne pe noi să ne creem propria imagine asupra vieții care fusese odată trăită aici“. “La țară” prezintă interioare văzute ca atemporale, impersonale. Ținta a fost aceea de a accentua variațiile regionale într-o perioadă pre-modernă aparent nemișcată. Interioarele din “orașul vechi”, în schimb, prezintă în același timp și istoria și schimbările de stil, precum și oameni reali. Același principiu guverna și în expozițiile din interior. Partea rurală a expoziției (“la țară”) e organizată după criteriul spațiului, pe când partea urbană, după cel al timpului.

În a doua parte a secolului al XX-lea, multe muzee în aer liber  s-au orientat spre decorarea interioarelor în așa fel încât să pară cât de realist posibil. Cererile pentru “autenticitate” erau din ce în ce mai mari. În această perioadă, interioarele stilizate create după conceptul fondatorului rămân neschimbate. Începând cu secolul următor, muzeul se dedică unei reînnoiri masive a expunerii din aer liber. La baza acțiunilor a stat principiul că istoria poate fi prezentată în multiple, diferite feluri, chiar și într-un muzeu în aer liber. Istoria de mai bine de un secol a muzeelor în aer liber a experimentat tehnici și metode diverse pentru a incorpora și a prezenta interioarele locuințelor, de la cele teatrale la cele stilizate “științific”, până la cele “realiste”. Comună tuturor acestor perspective este viziunea conform căreia fiecare este cea potrivită și nici o alta. Astăzi, această afirmație e supusă reflecției și discuției la Norsk Folkemuseum. Principiul urmat azi este acela cum că: ideea sau povestea devin centrale, pe când “metodele de expunere ajută în ilustrarea ideii și clarifică povestea”. Clădirile din muzeul în aer liber din Oslo diferă de la construcții integrate, unde până la fiecare mic detaliu, totul este conform cu istoria, obiecte autentice fiind expuse – până la spații, chiar arene dinamice și active unde experiența interactivă are mai multă greutate decât obiectele separate și autenticitatea lor. Astfel, o clădire va fi mobilată în așa fel încât să susțină diversele povești – unele vor expune în detaliu interioare vechi, autentice, minuțioase, iar spațiul  pentru vizitat fiind limitat, altele vor fi primitoare și vor putea acomoda chiar activități cu public.

Discuția la care ne poartă, în ultimă instanță, exemplul muzeului norvegian, azi considerat primul de tipul său din Europa și chiar din lume, este una ce inevitabil se întoarce la rosturile și fundamentele muzeelor, atingând  chestiuni universale și actuale în același timp, pentru orice epocă: în cel fel o expunere va reda “realitatea” și a cui va fi acea “realitate”; iar pentru discuțiile recente – în ce fel se                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                         poate echilibra în muzeu condiția pasivă și activă a vizitatorului – până unde și cât poate experimenta acesta cu spațiul pus la dispoziție, cum să i se faciliteze o experiență culturală în muzeu și nu doar una informațională, neutră. “Un accent pe prezentare mai degrabă decât pe conservare poate elibera un muzeu de sub tirania cerințelor reconstrucțiilor istorice și a realismului și pot lăsa câteodată loc unor metode cu efect surprinzător“…

____________________

Azi, Norsk Folkemuseum (www.norskfolkemuseum.no) este cel mai amplu muzeu de istorie culturală al Norvegiei. Este resposabil cu colectarea, conservarea și expunerea modului și condițiilor de viață din Norvegia, din ultimii 500 de ani. Deține colecții vaste de locuințe, obiecte, fotografii. Misiunea acestuia este de a promova cunoaștere și toleranță prin diversitatea istorică și culturală.

 

Articolul este rezultat al vizitei MNȚR la Oslo, Norvegia, în perioada 19.03.2014- 1.04.2014, realizată în cadrul Fondurilor pentru Relații Bilaterale, Programul PA17/RO13, Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european, finanțat prin Mecanismul Financiar EEA 2009-2014

 

Referințe:

Norsk Folkemuseum – The Open-Air Museum (catalogul expoziției din aer liber), volum colectiv, editat de Norsk Folkemuseum, 2011;

“Freedom loving Northerners: Norwegian independence as narrated in three national museums”, Lill Eilertsen, University of Oslo, articol susținut în cadrul conferinței Great Narratives of the Past. Traditions and Revisions in National Museums Conference proceedings from EuNaMus, European National Museums: Identity Politics, the Uses of the Past and the European Citizen, Paris, 29 iunie – 1 iulie & 25-26 noiembrie 2011.

OSCAR II’S COLLECTION, articol pe site-ul www.norskfolkemuseum.no (http://www.norskfolkemuseum.no/en/Exhibits/The-Open-Air-Museum/Oscar-IIs-Collection/)

 

 

Târgul de Florii la Muzeul Național al Țăranului Român 11 – 13 aprilie 2014

Ouă încondeiate, icoane, obiecte din lemn, ceramică, țesături, jucării, instrumente muzicale, podoabe, mobilier pictat și alte obiecte frumos meșteșugite vor putea fi tocmite și târguite de vineri, 11 aprilie, până duminică, 13 aprilie, la Muzeul Național al Țăranului Român.

 

Olari, fierari, cioplitori, lingurari, cojocari, pielari, rudari, iconari, dar și încondeietoare, țesătoare, cusătorese, împletitoare, din toate zonele țării, se vor aduna în curtea Muzeului de la Șosea, la Târgul de Florii.

 

Sunt prezenți pentru prima dată la târgul de la oraș, cu ouă încondeiate, meșterii suceveni: Elena Torac și Irinel Parasca. Din Basarabia vin meșterii Natalia Cangea, cu împletituri, Ruslan Scutelnic, cu ceramică și Ludmila Girlovan, cu lucruri cusute cu mărgele.

 

Puteți târgui de-ale gurii: cozonaci, cofeturi din Teleorman, turtă dulce de Harghita, kürtös kalács, mere din Maramureș, halviță, miere de albine și lăptișor de matcă, polen și propolis, ierburi de leac, pălincă de Bihor și dulceață.

 

Prin târg: demonstrații de încondeiat ouă și muzici tradiționale.

 

Duminică, 13 aprilie, de la 10.30 la 11.30 și de la 12.00 la 13.00, la Atelierul de Creativitate, BluParty și Irina Latiș organizează Cosițe Urbane – atelier de împletit cosițe de păr, dedicat mamelor și fiicelor. Costul unui atelier este de 25 de lei pentru o pereche, mamă și fiică.

 

 

Târgul de Florii este deschis de vineri, 11 aprilie până duminică, 13 aprilie 2014, între orele 10:00 și 18:00, la Muzeul Național al Țăranului Român.

 

Preț bilet: 4 lei, 2 lei (elevi, studenți, pensionari).

 

 

Moșii de Florii, Lazărul

„Sâmbăta dinainte de Florii este dedicată morților. Femeile fac plăcinte și le dau de pomană. Nu torc ca să nu se îmbăleze morții care așteaptă la poarta Raiului să vină clipa când pot reveni pe pământ…” (Ghidul sărbătorilor românești, de Irina Nicolau)

 

Sărbătoarea Floriilor

„În duminica de Florii, oamenii au voie să mănânce pește. Merg la biserică ducând flori și se întorc ducând mâțișori de salcie. Ating cu salcia copiii, vitele din gospodărie și o pun la icoană: peste an ea capătă tot felul de întrebuințări. Tot acum sunt fierte buruienile care vor fi folosite la vopsirea ouălor. Cum este vremea de Florii, așa va fi și de Paște. Sunt locuri unde în această zi oamenii nu se spală pe cap, de teamă să nu albească (încărunțească) la fel ca pomii aflați în floare. În alte părți se spală pe cap tocmai în această zi, dar cu apă în care au fiert busuioc și fire de la canafii unui prapor care a fost purtat la o înmormântare de fată mare. Ca să fie de folos părului, să-l facă să strălucească de sănătate, apa trebuie vărsată la rădăcina unui păr”. (Ghidul sărbătorilor românești, de Irina Nicolau)

 

afis_Targul de Florii