Monthly Archive for January, 2011

înscrieri pentru Târgul Mărţişorului

Martisor mic

Mihai Şora – Despre Mircea Vulcănescu, câteva cuvinte

Am spus cândva (sau am scris undeva) că generaţia aceea din 1927, al cărei „şef­“ – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea şi un vârf, mult mai retras şi mult mai puţin productiv decât Eliade, şi că acel vârf al ei a fost Mircea Vulcănescu.

Într-adevăr, el era polul liniştit al disperatei căutări agresive şi sfidătoare care aruncase atunci în arenă, alături de cea a lui Eliade, voci ca acelea ale lui Emil Cioran şi Eugen Ionescu, pentru a nu-i numi decât pe cei mai de frunte dintre ei. Era o generaţie care-şi căuta cu înfrigurare rosturile, mânată, în ultimă instanţă, de ambiţia de a-şi pune pecetea pe mari opere de cultură, apte de a lansa pe orbita universalităţii potenţialul spiritual al acestor locuri mai de pe la margine în care le fusese dat să se nască –, iar cei trei mai adineaori numiţi au şi izbutit în sensul acesta (bineînţeles, doar după ce, odată pentru totdeauna, şi-au lăsat în urmă locul de baştină).

Mircea Vulcanescu

Era Mircea Vulcănescu polul liniştit al acelei febrilităţi în căutare de Sens, pentru bunul motiv că, din capul locului, Sensul acesta îi fusese lui însuşi dăruit fără vreo altă mijlocire: încorporat în el, dar nu limitat la el şi închistat în el; dimpotrivă: conferindu-i, lui, o deschidere infinită spre Înalt şi spre Adânc, precum şi – pe orizontală – spre vasta întindere a tuturor celor ce-i erau semeni. În ambele direcţii (atât pe verticală, cât şi pe orizontală) (şi, spre deosebire de colegii săi de generaţie, autocentraţi, prinşi cum erau cu toţii în propriile lor efervescente căutări), Celălaltul transcendenţei îi era din capul locului la îndemână şi ca deschidere şi disponibilitate, dar şi ca venire în întâmpinare din propriul impuls.

Toată „opera“ lui, atâta câtă este ea (adică mai puţin întinsă decât ar fi putut fi, raportată la „volumul“ de fiinţă şi de informaţie structurată care i-a constituit temeiul), a fost strict „ocazională“: răspuns graţios la diverse solicitări. A ţinut numeroase conferinţe pentru că altcineva decât el simţise nevoia unei clarificări, a făcut admirabile expuneri improvizate pentru a lămuri câte o nedumerire a cuiva sau pentru a întregi o viziune incompletă, a pus întotdeauna ordine (o ordine suplă şi vie) în fulguraţiile incoerente sau doar fragmentare (şi de multe ori tributare momentului) ale unuia sau altuia. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare, pentru că oricând era gata să vină în întâmpinarea oricui îşi simţea vagul ideilor sau limita informaţiilor ca pe o povară greu de suportat. Este de-a dreptul uluitor cât de vastă era cuprinderea a ceea ce ştia până în străfunduri şi cât de precisă era organizarea a ceea ce apuca să comunice, fie că vorbea despre tomism şi augustinism sau despre eros şi logos în gândirea creştină, fie despre arhitectura sonoră a compoziţiilor lui Bach şi despre muzicalitatea catedralelor gotice. Sau despre orice altceva…

Nu este însă cazul să trasăm aici frontierele între care ar putea fi localizată multitudinea de cunoştinţe culese de el direct de la sursă şi temeinic asimilate, într-o tinereţe laborioasă consacrată propriei formări, – lucru pentru care ar fi, desigur, necesare investigaţii amănunţite, imposibil de efectuat în puţinul timp ce-l avem la dispoziţie –, şi, de altfel, nici nu este acesta lucrul cel mai important. Cel mai important lucru (şi care-l singularizează într-un fel în sânul celei mai strălucite generaţii căreia i-a fost dat să-şi înceapă în România cariera universală) este fără îndoială deschiderea spre transcendenţă, uitarea de sine în sensul cel mai bun – ba chiar sublim – al cuvântului, în sfârşit, bucuria luminoasă a împlinirii în chiar limitele bietei noastre condiţii umane – bucurie pe care el o răspândea din belşug de jur împrejuru-i.

Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gândurile, în modul cel mai firesc, spre acest vârf al condiţiei de făptură care este sfinţenia.

Referinţa: fragment din volumul Câteva crochiuri şi evocări, de Mihai Şora, Editura Scrisul Românesc, Craiova, colecţia „Hermes“, 2000, 174 p. in-octavo, ISBN 973-38-0285-9, p. 83-86 (ediţie epuizată).

Miercuri, 19 ianuarie vă aşteptăm la prima conferinţă Mircea Vulcănescu.

Detalii aici:

http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa/conferintele-mircea-vulcanescu-ro.html