Monthly Archive for March, 2009

şi pe Twitter

Începând de azi, Muzeul Ţăranului Român are cont pe Twitter.

http://twitter.com/MuzeulTaranului

Minciuni literare

Institutul Cultural Maghiar, revista Observator cultural, Muzeul Ţăranului Român şi Clubul Ţăranului

 

vă invită joi 2 aprilie 2009, la ora 17.00, în Clubul Ţăranului, la un dialog cultural româno-maghiar pe tema

„MINCIUNI“ LITERARE

 

Kovács Zoltán – redactor şef revista Élet és Irodalom
Csuhai István – redactor Élet és Irodalom
Forgách András – scriitor
Csordás Gábor – director, editura Jelenkor
Koszta Gabriella – traducătoare

şi

Gabriela Adameşteanu

Vasile Ernu

Dan Lungu

Anamaria Sandu

Stelian Tănase

 

„Desigur, avînd cineva inspiraţie, poate minţi şi mistifica pe altul ori în ce zi peste an; dar la zi-ntîi de aprilie este un fel de datorie, pentru cine ţine la tradiţiuni, să minţă şi să mistifice, inspirat ori nu. Oricît s-ar părea de comună arta minţitului, artă pe care o profesează omenirea întreagă cu atîta pasiune – prima artă frumoasă pe care a aprofesat-o speţa noastră – tot, ca orice artă, unii o fac cu mai puţin, alţii cu mai mult talent, cu mai mult sau mai puţin succes. Izvorul ei stă în acea putere nepătrunsă a spiritului pe care o numim imaginaţiune, şi fireşte că oamenii nu sînt deopotrivă înzestraţi cu acea putere.“

Ion Luca CARAGIALE, 1 aprilie (31 martie, 1900 Universul)

 

Vă propunem ca, pornind de la rîndurile lui Caragiale, să discutăm despre ficţiune, mistificare, ziua păcălelilor, „minciună romanescă şi iluzie realistă“, pe scurt despre literatură şi realitate. Întîlnirea va fi moderată de Carmen Muşat.

 

 

Seară de muzici tradiţionale

Marţi, 17 martie, ora 19.30, la Clubul Ţăranului

 

Higheghea cu goarnă din Bihor

 

 

În satele Bălnaca, Bratca, Birtin şi Vadu Crişului din răsăritul Bihorului, muzicanţii mânuiesc un instrument bizar, inexistent în alte ţinuturi ale României: vioara-trompetă, sau „highèghea cu goarnă”. Când şi de unde va fi apărut oare această struţo-cămilă? Să încercăm să presupunem…

În 1902, revista britanică The Strand Magazine prezenta pe larg năstruşnica invenţie a englezului A. Stroh: o vioară fără corp, de căluşul căreia era ataşată o membrană de telefon (= corp vibrator) pusă în legătură cu un pavilion de goarnă (= rezonator). Invenţia i-a sedus pe câţiva lutieri care au produs-o sub numele de Stroh violin şi au încercat să o vândă. Instrumentul n-a avut succes de piaţă. Dar, nu se ştie exact cum – probabil prin negustorii ambulanţi din imperiul Austro-Ungar – Stroh violin a nimerit în satele bihorene. Meşterii localnici au văzut-o, au întors-o pe toate feţele, au copiat-o şi au pus-o în vânzare prin târguri. Muzicanţii hegheduşi (= violonişti) au început s-o folosească la jocuri şi la petreceri de tot felul. Clienţii lor, ţăranii, s-au declarat foarte mulţumiţi : sunetul noului instrument era mai puternic şi mai sfredelitor decât cel al „highèghei” – adică a viorii lor obişnuite. Curând vioara-trompetă a devenit simbolul muzical al întregii Ţări a Crişurilor.

După 1989, vioara-trompetă a devenit o marfă deosebit de interesantă: străinii în trecere prin marele târg anual din Negreşti au văzut-o, au examinat-o cu uimire, i-au auzit sunetul de pe la heghedùşii care bântuiau cântând printre tarabe şi s-au grăbit să şi-o achiziţioneze, ca pe o drăcovenie exotică. Meşterii populari din satele Roşia şi Bratca au prins curaj şi au fabricat noi şi noi highèghe cu goarnă, pentru localnici, pentru muzee, pentru străini, pentru muzicienii academici din România şi de aiurea…. în fine, pentru cine se nimereşte.

Pe vremuri, higheghea cu goarnă cânta doar cu acompaniamentul unei dobe de mărime mijlocie, pe care bihorenii şi-o construiau după gustul lor. Aşa vor cânta astăzi românul Nelu Petru Jolţe din Vadu Crişului şi Guti Siminic, rom din satul Bălnaca – doi dintre muzicanţii cei mai preţuiţi în regiune. Să spunem însă adevărului pe nume: în zilele noastre vioara cu goarnă se asociază frecvent cu  saxofonul, orga electronică şi toba de prăvălie. Mai mult chiar: la masa mare a nunţilor de oraş, muzicanţii nu ezită să-i aplice o doză, care îi amplifică sunetul, dar totodată i-l şi denaturează. Dar indiferent de instrumentele cu care se îmbină, highèghea execută cântările doinite şi melodiile de joc din regiune : Sălăjanul (numit pe alocuri Ardeleanul sau Pe Picior), Luncanul (sau Polca sau Poarga), Învârtita rară (sau Rarul) şi Mănănţelul.

 

Clanul Arginţilor

 

Cu nouă ani în urmă, Horia Bernea se ataşase nebuneşte de una din piesele de pe primul disc al colecţiei noastre „Ethnophonie” (Sfârşit de mileniu în satul românesc): „Sârba lui Nicu Zlătaru”. Horia – omul cu cel mai rafinat gust muzical pe care l-am cunoscut vreodată – o asculta în atelierul lui, când picta. De câte ori ne vedeam, îmi repeta cu încăpăţânare: Trebuie să mergi iar la domnul Pripor ăsta, care ştie cu siguranţă şi altele. Trebuie ! Pripor era numele satului gorjenesc, nu al muzicianului. Dar nu l-am contrazis, ci i-am promis.

Multe s-au întâmplat de atunci. Nicu Zlătaru din Pârâu de Pripor şi-a pierdut nevasta, a renunţat la vioară şi la lume, s-a încuiat într-o odaie şi a trăit, cu minţile rătăcite şi cu hrana strecurată prin crăpătura uşii, până i s-au sfârşit puterile. Horia s-a stins şi el. A mai rămas satul şi promisiunea mea, pe care o împlinesc acum, aşa cum se mai poate, cu sprijinul colegilor şi prietenilor mei Costin Moisil, Florin Iordan, Mirela Radu, Laurent Aubert şi Ignacio Cardoso.

Pârâu de Pripor e un cătun de lăutari ţigani nu prea înstărit, dar vizibil mai prosper decât cu un deceniu în urmă. Frontonul caselor de curând renovate este decorat cu inscripţii publicitare: Nicolae Cidoiu, viorist; Victor Argint, viorist… Sunt numele unor şefi de familie, care îi invită pe toţi cei interesaţi de serviciile tarafurilor lor să le treacă pragul. Satul e plin de tarafuri, lupta pentru câştigarea clientelei în detrimentul vecinilor-rivali e aspră. Competiţia le prieşte însă tuturor, îi menţine în formă. La nunţi, lăutarii cântă – cu orgi electronice, viori în formă de dolar şi staţii de amplificare cu potenţiometrul la maximum – sârbele şi horele de mână ale locului, piese munteneşti şi bănăţene, hituri de muzică populară prinse de la televizor, romanţe, cântece de muzică uşoară…. într-un cuvânt, orice. Dar la petrecerile mai restrânse, ei cântă „la rece” (cu sonorităţi naturale) doinele, horele şi sârbele gorjeneşti de altădată, atât de frumoase că îţi taie respiraţia.

Clanul Arginţilor şi-a construit unul din cele mai solide ansambluri muzicale din sat. În el activează tatăl, mama, trei băieţi, fratele tatălui şi cuscra. Tinerii sunt ageri mânuitori ai orgii şi ai aparaturii de sonorizare. Vârstnicii sunt păstrătorii stilului gorjenesc adevărat şi al repertoriului vechi. Pe urmele lor calcă însă strâns unul din feciori, Marian, violonistul de elită al trupei, un bărbat de 23 de ani, a cărui cântare descinde parcă din alte timpuri.

Arginţii au onoarea de a se produce, pe 19 martie, la teatrul Alhambra din Geneva. Concertul lor va fi legat de expoziţia « L’air du temps », pe care Muzeul de etnografie al Oraşului Geneva în colaborare cu Muzeul Ţăranului o inaugurează în aceeaşi zi, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea etnomuzicologului de origine română Constantin Brăiloiu. Concertul va servi drept fundal inaugurării discului Musique festive de Gorj, care va fi lansat cu acelaşi prilej de Muzeul de etnografie, Atelierele de etnomusicologie şi editura VDE Gallo.

 

Muzicienii :

 

Victor Argint-tatăl (vioară)

Maria Argint (voce)

Ion Argint (vioară, voce)

Mărgălina Cidoiu (voce)

Marian Argint (vioară)

Victor Argint-fiul (chitară)

Florian Argint (contrabas)

 

Concertul de aici şi de acum este „o  repetiţie generală pentru Geneva”, dar totodată un eveniment care celebrează apariţia celui de-al 18-lea disc din seria Ethnophonie, diferit de cel elveţian şi în întregime consacrat clanului Argint: Muzică de taraf din Gorj.

 

 

Speranţa Rădulescu

etnomuzicolog

 

 

 

de (re)citit