Lansarea revistei Martor 19/2014

„Una din caracteristicile remarcabile ale ţărănimii este rezistenţa ei la necroloage” scrie Frank Uekoetter, profesor la Universitatea din Birmingham, în postfaţa revistei Martor 19/2014 la a cărei lansare vă invităm vineri, 30 ianuarie 2015, 18h30, la librăria Bastilia din Piața Romană.

 

Sub titlul At the Margins of History. The Agrarian Question in Southeast Europe, numărul 19/2014 al revistei de antropologie MARTOR are amploarea unui volum colectiv, menit să umple golul științific în ce privește problema agrară în Europa de Sud-Est. În Romania, ţară cu o importantă populaţie rurală, nu a existat după 1989 o dezbatere pe acest subiect in mediul academic autohton, cu atat mai puţin o colecţie de lucrări care să analizeze subiectul comparativ cu ţările vecine cu care România îşi împărtăşeşte istoria.

 

Deposedarea țărănimii de pământurile lor prin colectivizare, în lumea socialistă, nu a dus nicicum la dispariția acestei categorii sociale. Ţărănimea nu a dispărut, ci a identificat resurse de rezistenţă care i-au permis să se conserve, şi, la limită, să se reinventeze. Mai mult, ceea ce părea un subiect de istorie socială – chestiunea agrară – a reapărut în discursul public și în cel politic după restituirea pământurilor și pădurilor după 1989. Articolele cuprinse în acest număr sunt redactate de un grup de autori și se referă comparativ la țări precum România, Grecia, Serbia, Bulgaria, Albania, Ungaria şi Republica Moldova.

 

Revista va fi lansată în prezența invitaților Daniel Cain (Institutul de Studii Sud-Est Europene), Călin Cotoi (Facultatea de Sociologie, Universitatea București), Victor Rizescu (Facultatea de Științe Politice, Universitatea București) și a editorilor Ștefan Dorondel și Stelu Șerban.

 

 

Mai multe detalii despre acest volum: http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa/revista-martor-nr-19-ro.html

 

Contact pentru presă:

Simina Bădică, redactor-șef al revistei Martor (siminarb@gmail.com / 075619440)

 

Martor lansare - afis

 

ZILELE MUZEULUI ŢĂRANULUI

ZILELE MUZEULUI ȚĂRANULUI

11 – 21 septembrie 2014

Muzeul Național al Țăranului Român

Ca în fiecare an, de Ziua Crucii, Muzeul Țăranului prăznuiește cu expoziții, târg de icoane, conferințe, filme și muzici tradiționale.

Vă așteptăm în perioada 11 – 21 septembrie 2014, la cea de a cincea ediție a Zilelor Muzeului Țăranului.

Joi, 11 septembrie, ora 18, vă invităm la vernisajul expoziției Găteala capului. Evenimentul va avea loc în Studioul Horia Bernea și în Sala Tancred Bănățeanu.

Ștergar sau mânăștergură, pomeselnic, chindeu de cap, prăboadă, hobot, păunițe, pânzătură; marame și „vălitori“; conci din bani de argint și năframe industriale; pălării lucrate din postav sau pâslă, dar și din pai, împodobite cu flori, cu panglică sau cu „struțuri“; căciuli bărbătești și cușme „rotilate“…

Vineri, 12 septembrie, ora 17, la Sala Irina Nicolau, vom vernisa expoziția Odoare dintr-un sipet neștiut (II). Marius Matei – portul bănățean, dedicată costumului popular din zona Banatului de câmpie.

Nu ratați, nici în acest an, Târgul iconarilor și al meșterilor cruceri, din 12 în 14 septembrie. Descoperiți, ca de obicei, în târg: prăznicare, sfinți protectori, sărbătorile mari, heruvimi, Crucea în variante ne-împuținate, închipuite și zugrăvite pe icoane pe lemn, icoane pe sticlă, icoane de vatră, crucițe, cruci de mână, pristolnice, miniaturi religioase, izvoade, pecetare, mozaicuri, obiecte și lucrări care se înscriu în teritoriul artei sacre. Însoțim iconarii cu poame de toamnă, suc de mere, turtă dulce, dulcețuri, miere și prăjituri de casă…

Sâmbătă, 13 septembrie, la ora 19.00, iubitorii muzicilor tradiționale sunt așteptați în curtea interioară, la concertul HORI STRĂVECHI din Țara Lăpușului și a Maramureșului, susținut de Nicolae Pițiș și Maria Casandra Hauși.

Două conferințe vor delecta publicul: duminică, 14 septembrie, la ora 16, Pr. conf. dr. Radu Petre Mureșan va vorbi despre Sfânta Cruce în viața creștină, iar luni, 15 septembrie, la ora 18, Matei Stîrcea-Crăciun va susține o prelegere despre Valorile țărănești în sculptura brâncușiană.

Joi, 18 septembrie, la ora 18, la Sala Foaier, va avea loc vernisajul expoziției Materia martir. Grâul. Dincolo de temele explorate deja de etnologia clasică, operăm selectiv intersectând teritorii diverse: antropologie, artă vizuală, sociologie, istorie, și folosind instrumente de lucru de la istorie orală, text literar, imagine iconografică, fotografii martor, la obiecte autobiografice, obiecte ritualice (cunună de grâu, colaci, pâine, colivă), instalații audio-video și, nu în ultimul rând, materii organice.

Din programul acestui an nu vor lipsi lansările de carte, concertele și filmele din cadrul Nopții Albe a Filmului Românesc.


 

afis_ZMT 2014

 

Dialog cu războinicii împăratului Qin

Muzeul Național al Țăranului Român, în parteneriat cu ARCUB, vă invită joi, 31 iulie 2014, ora 17, la Sala Tancred Bănățeanu, la vernisajul expoziției Dialog cu războinicii împăratului Qin.

 

Dialog cu războinicii împăratului Qin este un proiect internațional care reunește o echipă formată din profesioniști recunoscuți, din domeniul artei.

Qu Art a ales 27 de țări membre ale Uniunii Europene (Germania, Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Franța, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Maria Britanie, Slovenia, Slovacia, Suedia) și a selecționat câte unul dintre cei mai mari reprezentativi artiști ai acestor state. Muzeul din Shaanxi (China), în acord cu Qu Art, a ales trei sculpturi chineze.

Toate aceste opere au fost adunate într-o expoziție itinerantă, un dialog al artiștilor europeni și chinezi, care a fost prezentată publicului în mai multe orașe din China, și mai apoi în Europa.

Lansarea a avut loc la sfârșitul lunii noiembrie 2011, în China, iar în Europa, în mai 2013. Prima etapă a expoziției a fost la Muzeul din Shaanxi, iar ultima va fi la Bruxelles.

O nouă armată în muzeele din China și din Europa. Armata din Xian care îl acompaniază pe Împărat pentru a-i veghea somnul de veci. Iată provocarea!

Sunt 28 de soldați viteji, sculpturi create de câte un artist din fiecare țară europeană participantă, care exprimă viziunea contemporană a acestei armate. Nu e vorba nici de un spirit de cucerire, și nici de amenințare.

 

În România, expoziția va putea fi vizitată în perioada 31 iulie – 31 august 2014, la Sala Tancred Bănățeanu, de la Muzeul Național al Țăranului Român.

 

 

afis_Qin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Expoziția Grădini sătești – Foaie verde mărăcini, vine vara în grădini! Radiografie a două grădini, etapa a II-a: Vara în grădină 3-30 iulie 2014, Sala Irina Nicolau Muzeul Național al Țăranului Român

După o iarnă lungă și o primăvară timidă, a venit și mult așteptata vară, călduroasă, plină de viață, aducând și muncile în grădină o dată cu obiceiurile de sărbătoare.

În ideea contiuării spiritului primei expoziții, ‘Ieșirea din iarnă’, în perioada 3-30 iulie 2014, Sala Irina Nicolau va prinde din farmecul verii, dar nu oricare vară, ci vara în grădină. Urmărim în continuare grădinile din Muscel și Bucovina și aflăm care sunt lucrările, soiurile, uneltele, așteptările, bucuriile, tristețile… și le povestim la o masă câmpenească.

Vă propunem să călătorim profitând de acest nou an agricol și să analizăm originea anumitor plante: Cum a ajuns mălaiul mâncarea românului? Care este parcursul semințelor în lume și câte din plantele pe care le cultivăm azi sunt specific românești?

Ce înseamnă specific? Și cât din specific mai poate recompune atmosfera satului românesc? Poezia și muzica populară de vară pot înfiripa dorul de grădină, de sat, de autentic?

Vernisajul expoziției va avea loc joi, 3 iulie 2014, orele 1800, în Sala Irina Nicolau a Muzeului Național al Țăranului Român.

Expoziție realizată sub coordonarea ing. peis. Nicolas Triboi, în colaborare cu Muzeul Național al Țăranului Român.

 

Atelier Foaie Verde

tel: 0748303596 (Nicolas Triboi)

e-mail: foaie.verde@gmail.com

 

afis expo Vara in Gradini

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LVMEN EST OMEN Arta, istoria și spiritualitatea iluminatului artificial 3 iulie – 31 august 2014, Muzeul Național al Țăranului Român Sala Foaier

Muzeul Național al Țăranului Român invită publicul, joi, 3 iulie 2014, ora 19:00, la Sala Foaier, unde va avea loc vernisajul expoziției LVMEN EST OMEN.

 

Invitați:

E.S. Jean-Hubert Lebet, Ambasadorul Elveției în România

Dl. Pierre Maudet, Ministrul Internelor și Economiei Republicii și Cantonului Geneva

Dr. Virgil Ștefan Nițulescu, Director General al Muzeului Național a Țăranului Român

 

Evenimentul inițiat de dr. Laurent Chrzanovski, este rezultatul colaborării dintre numeroși parteneri, printre care: Muzeul Etnografic al Transilvaniei (Cluj-Napoca), Muzeul Național al Țăranului Român (București), Muzeul Național Brukenthal (Sibiu), Muzeul Civilizației Dacice și Romane (Deva), Institutul de Cercetări Eco-muzeale (Tulcea), Muzeul Astra (Sibiu) și Muzeul de Artă și Istorie din Geneva.

 

Expoziția exprimă bogăția și evoluția corpurilor de iluminat pe cele cinci continente, prin intermediul unei selecții de fotografii și documente de epocă și a mai mult de trei sute de piese, din Antichitate și până la apariția electricității. Lămpile, lanternele și candelabrele prezentate publicului își regăsesc dimensiunea globală, care cuprinde funcția practică, estetică și câteodată chiar pe cea ludică.

 

Organizată pe patru secțiuni, expoziția permite descoperirea rolului luminii în viața cotidiană, religioasă, profesională, și chiar festivă, deschizând, deopotrivă, ușa spre o reflecție mai profundă asupra valorii simbolice a acesteia, dar și asupra impactului social al iluminatului artificial.

 

Bogăția puțin cunoscută a colecției de corpuri de iluminat păstrate în România, din epoca dacică până în perioada modernă, completată de un aport intercontinental al colecțiilor MNȚR și ASTRA, dar și de capodoperele mai multor muzee și ale colecțiilor particulare, permite organizatorilor realizarea unui parcurs muzeografic diacronic inedit.

 

Interactivitatea multimedia a expoziției a devenit posibilă datorită Swiss Web Academy (Sibiu). Cu ajutorul unei tablete sau a unui smartphone, publicul poate avea acces la secvențe filmate, ilustrând, prin intermediul imaginilor realizate de operatorul Claudiu Moisescu, modul de funcționare al celor mai reprezentative obiecte și instalații de iluminat.

 

Expoziția, va putea fi vizitată la Sala Foaier, până la 31 august 2014, de marți până duminică, între orele 10 – 18.

 

afis_LVMEN EST OMEN

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Jucării din lut

Vernisaj: joi, 29 mai 2014, ora 16.00, Muzeul Național al Țăranului Român, Șoseaua Kiseleff, Nr. 3.

 

În 29 mai, în ajunul sărbătoririi Zilei Internaționale a Copilului, Muzeul Național al Țăranului Român pregătește un dar celor mici. Pentru prima dată, în expunerea permanentă a unui muzeu din România, copiii se vor bucura de o sală doar a lor, cu jucării din lut făcute în satul tradițional.

Expoziția va fi deschisă în sala destinată Tipologiilor, gândită ca o zonă a pedagogiei vizuale, o „sală-fagure“, care să ofere posibilitatea prezentării diversității de tipologii și de forme ale acestui domeniul al creației țărănești spre a atrage și încânta publicul în general și pe copii, în special.

În satul tradițional, în cadrul economiei naturale, în care predomina munca manuală, țăranul își agonisea singur hrana, uneltele, țesăturile pentru haine și casă.

Nu erau însă uitați nici copiii. Pentru amuzamentul și jocurile acestora se făceau jucării care îi bucurau și îi familiarizau cu lumea adulților, le dezvoltau manualitatea și imaginația dar, mai ales, reglau starea afectivă a copilului care rămânea acasă în grija unui frate mai mare sau a bătrânilor, atâta timp cât părinții erau plecați „la câmp“ sau la alte munci.

Copilul căpăta prin joc experiențe noi, își dezvolta spiritul de observație, atenția și imaginația.

Jucăria îl amuza dar, în aceeași măsură, îl bucura și îl educa, dezvoltându-i inițiativa.

Alcătuind o adevărată lume în miniatură, care a încântat copilăria multor generații, jucăriile din lut au fost atât în satul tradițional, cât și în timpurile apropiate nouă, bucuria copiilor. Ele au o istorie veche de mii de ani.

Colecția de jucării din lut a Muzeului Național al Țăranului Român numără peste 2.000 de exemplare, din 21 de centre producătoare de jucării din lut, din sec. al XIX-lea până în contemporaneitate.

Alături de instrumente muzicale „primitive“ ca ulciorașele-fluierice, vor fi prezentate fluiere zoomorfe și antropomorfe (păsări din ogradă, cuci, cai, călăreți, berbeci, femei purtând crinolină, soldăței etc.), miniaturi avimorfe și zoomorfe (păsări, cai, câini, urși, vulpi, pești) și miniaturi după vasele de uz gospodăresc (oale, căni, ulcioare, găleți, coșulețe, farfurioare).

 

Untitled-1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

STRĂINII DINTRE NOI. DIVERSITATEA CULTURALĂ ÎN SOCIETĂȚI MULTICULTURALE – UN EXEMPLU NORVEGIAN

În cadrul unei vizite recente a unei echipe MNȚR la Oslo, la Norsk Folkemuseum (viitor potențial partner într-un proiect axat pe divesitate culturală în cadrul patrimoniului european), o temă de discuție a ieșit pregnant în evidență. În societăți (tot mai) multiculturale, ce ne facem cu străinii și noii veniți? În ce raport există ei cu majoritatea și cum ar putea fi specificul lor valorificat – inclusiv în muzee – în așa fel încât să nu fie aceștia “exotizați”, ci din contră, integrați firesc în societate? Sau mai mult, cât de noi mai sunt cei noi veniți și cum ajung ei, fără să observăm, să nu mai însemne ei, ci noi…?

Nu vom încerca un răspuns exhaustiv și nici aplicat realităților românești. Totuși, exemplul norvegian oferă capete  de fir demne de urmat.

IMIGRAREA ÎN NORVEGIA

Imigrarea în Norvegia este atât continuitate cât și schimbare. Continuitate, pe de o parte, pentru că migrația peste granițele tradiționale reprezintă un factor istoric în dezvoltarea societății norvegiene, care a influențat structuri societale, modele și tipuri de așezare, moduri de viață, expresii lingvistice și estetice. Schimbare, pe de altă parte, pentru că toate formele de imigrare presupun provocări, atât pentru cei care se ajustează noilor medii sociale și naturale, cât și pentru populația nativă, care e nevoită astfel să răspundă la ceea ce este nou și străin ei.

Vorbind despre imigrare, tindem să privim lucrurile în contextul modern, a ceea ce cadrele prezentului desemnează drept nou și străin. Pe la 1600, în cazul Norvegiei, ar fi fost vorba de finlandezi (the Finns), stabiliți de-a lungul liniilor de graniță cu Suedia; la 1700 erau meșteșugarii comercianți din centrul Europei, stabiliți în zonele urbane, iar după 1850, evreii cărora până atunci le era interzis să pătrundă în regat. În același timp, exista deja o imigrație constantă a celor ce constituiau elitele sociale, economice și politice ale vremii (persoane cu statut, competențe profesionale și poziție economică solidă). Unele grupuri au simțit că au dobândit identitate norvegiană în câteva generații. Altele s-au legat mai puternic de propria identitate, la asta adăugându-se și contextul în care erau priviți de majoritate ca outsideri. În 1999, când Norvegia a ratificat convenția Consiliului Europei în legătură cu protecția minorităților naționale, 5 grupuri de pe teritoriul țării au fost considerate ca atare: Kven-ii vorbitori de finlandeză din nord, Finlandezii din zonele păduroase (the forest Finns), călătorii, populația Roma și evreii. Modul de aborare și documentare a acestora de către muzeele norvegiene.

După al doilea război mondial, elementele străine și noi păreau a fi reprezentate în special de imigranții din estul Europei, cu toate că procentul cel mai mare al celor imigrați era de fapt constituit din persoane venite din vestul Europei. Refugiați veniți din Ungaria în anii 1956-57 au format primul val al emigranților de după război. Acest grup era format în mare parte din tineri bărbați apți, dintre care mulți s-au căsătorit cu norvegiene. Un nou grup de imigranți căutători de servicii au venit în Norvegia în ultima parte anilor 1960, din țări precum Maroc, Pakistan și Turcia, numărul acestora crescând rapid până la un punct final, în 1975. Aceste deplasări au marcat începutul a ceea ce astăzi denumim societatea norvegiană multiculturală, fiind , în același timp, continuarea unui proces care s-a petrecut de-a lungul a sute de ani.

Câteva caracteristici ale imigrației de după 1970: în primul rând, mulți oameni duc acum o viață transnațională care implică un contact continuu cu familiile și prietenii din celelalte țări și vizite în locurile de unde provin părinții lor. Reuniunile de familie și căsătoriile transnaționale creează legături între țări, fie ele mai apropiate sau mai îndepărtate de Norvegia, în sens cultural, geografic și istoric; în al doilea rând, totalul populației imigrante a crescut constant și rapid. În 1865 oamenii născuți în alte locuri alcătuiau 1,25% din populația totală de 1,7 milioane. În 1910, procentul a crescut la 2,34. În 1970, a scăzut la 1.95. Astăzi a ajuns la aproape  10%. În această perioadă, noi grupuri de emigranți și refugiați au ajuns în țară, în parte din cauza condițiilor politice și războiului din țara lor, în parte pentru a răspunde nevoilor societății norvegiene pentru muncă și expertiză profesională, în parte și prin căsătoriile peste granițe.

SPRE UN NOU ÎNȚELES AL CONCEPTULUI DE “NORVEGIAN”

Alături de creșterea rapidă a populației etnice majoritare, dezbateri despre multiculturalism, identitate națională, integrare și despre politici de imigrare au apărut tot mai mult în Norvegia, devenind, ca în alte țări europene, o chestiune politică centrală încă de la finele războiului rece. Succesul norvegian de a-și fi menținut standardele ridicate de bunăstare, securitatea și gradul de salarizare – chiar în mijlocul furtunii din alte regiuni europene – a contribuit, în viziunea unora, la creșterea unei viziuni de tip xenofobic. Noțiunea că “noi, norvegienii reprezentăm o insulă de stabilitate și prosperitate într-o mare frământată” a fost considerată un motiv pentru a închide granițele și a restricționa fluxul de imigranți. În istoria de după război a Norvegiei, în special după regimul Partidului Muncii (la putere din 2005), incluziunea și valorile asociate cu egalitatea au fost văzute drept concepte spre care societatea să țintească. Guvernul și-a făcut un scop din a încuraja participarea locuitorilor Norvegiei la piața muncii, iar complexul de legi și practici a făcut ca discriminarea în piața muncii să fie ilegală. În ceea ce privește integrarea socială, termenul de multiculturalism a reprezentat mult timp segregare și toleranță greșit direcționată. În detrimentul termenului de multicultural, se folosește mai des cel de divers, ca de exemplu, pentru a descrie compoziția populației din Oslo, unde 29,6% este de altă origine decât norvegiană nativă. La nivel mare, unele politici multiculturale se observă, spre exemplu în serviciile de sănătate (unde femei aparținând religiei islamice pot alege să fie examinate de către doctori femei), precum și în închisori sau spitale (unde există o opțiune pentru tipul de alimentație specific musulmanilor). Partea cealaltă a monedei “egalitariene” a fost interpretată nu de puține ori drept asimilare. În norvegiană, “likhet” e un termen care desemnează în același timp și “egalitate” și “similitudine” – cu alte cuvinte, nu există o distincție terminlogică între drepturi egale și similitudine culturală… Astfel că, a cere “egalitate” este o inițiativă lăudabilă și chiar susținută în Norvegia, pe când a reclama dreptul la diferență este un demers greu de digerat ideologic. În linii mari, acesta este în parte rezultat indirect al istoriei naționalismului norvegian; în același timp, un rezultat al construcției bunăstării statului pe baza principiilor de muncă, unde egalitatea a fost dintotdeauna asociată cu omogenitatea culturală…

Muzeele norvegiene tratează, la rândul lor, problema “celorlalți” pe teritoriu norvegian. Sutele de ani de imigrare în Norvegia constituie o parte naturală din conceptul Norsk Folkemuseum, muzeul vizitat, care își propune să arate cum trăiau oamenii din Norvegia la intersecția dintre condițiile naturale, circumstanțele sociale și schimbările culturale. Se găsesc urme ale acestor procese de emigrare în tipuri de agricultură, artă tradițională, tradiții de construcție și tipuri de așezări. De asemenea, imigranții au influențat gusturile și practicile grupurilor de elite. Au constituit în același timp părți cheie din clasele de jos, în așa fel încât astăzi s-a ajuns la o reexaminare a ceea ce înseamnă să fii norvegian.

                Norsk Folkemuseum este centrat pe a arăta diversitatea societății, așa cum apare ea de-a lungul istoriei și cum s-a dezvoltat până azi. Muzeul în aer liber expune multe exemple ale imigrației în Norvegia, atât a celor pe care  considerați încă îi drept străini și noi, cât și a celor văzuți ca o parte esențială a societății norvegiene. Odată cu schimbarea graduală a conceputului despre ceea ce înseamnă să fii norvegian, conceptul asupra întregii societății norvegiene se schimbă și el.

Articolul este rezultat al vizitei MNȚR la Oslo, Norvegia, în perioada 19.03.2014- 1.04.2014, realizată în cadrul Fondurilor pentru Relații Bilaterale, Programul PA17/RO13, Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european, finanțat prin Mecanismul Financiar EEA 2009-2014

 

Referințe bibliografice:

Norsk Folkemuseum – The Open-Air Museum (catalogul expoziției din aer liber), volum colectiv, editat de Norsk Folkemuseum, 2011;

Immigration and national identity in Norway, Thomas Hylland Eriksen, University of Oslo, martie 2013, Transatlantic Council of Immigration

 

 

ARTICOL PUBLICAT ÎN DATA DE 16.04.2014 PE BLOGUL MUZEULUI ȚĂRANULUI ROMÂN

http://muzeultaranuluiroman.ro/blog/

 

 

 

O FANTEZIE: PRIMUL MUZEU ÎN AER LIBER DIN EUROPA

O IDEE REGALĂ

Norsk Folkemuseum a fost fondat în 1898 de către Hans Jacob Aall, cu scopul de a arăta “cum trăiau strămoșii noștri și cum făceau față naturii aspre și condițiilor dure, cum își lucrau terenurile, cum valorificau locurile de pescuit, cum făceau comerț și ce meșteșuguri practicau, cum se îmbrăcau și cum își creșteau copiii, cum s-a format cultura lor de-a lungul anilor, cum gândeau și în ce credeau”, toate acestea pentru ca “oamenii simpli ai națiunii să înțeleagă viața noastră națională și evoluția culturală, dobândind un sentiment de solidaritate”.  Din spusele fondatorului său, 2 trăsături specifice conturează ceea ce a vrut să fie și este până azi muzeul. Pe de o parte – un muzeu variat, integrator, care îmbină ariile etnograficului cu cele ale etnologicului, cu istoria culturală. Pe de altă parte, fragmentul citat trimite la contextul vremii și programul strâns legat de viziunea naționalistă a fondatorului său – muzeul apărând în perioada formării statului norvegian și având deci o accentuată componentă legată de reflectarea a ceea ce în vremea respectivă era considerat a fi specificul național. 

Ideea primei colecții muzeale în aer liber din lume se năștea în 1881, în curtea regală a Regelui Oscar al II-lea. Planurile originale ale Colecției Regelui prevedeau 8/10 clădiri destinate să arate evoluția tipurilor de construcție ale caselor tradiționale norvegiene din Evul Mediu până atunci. Colecțiile fuseseră stabilite la reședința lui Oscar al II-lea, rege al Suediei și Norvegiei, la Bygdøy și trebuiau să ilustreze interesul profund  al acestuia pentru Norvegia, astfel întărind legăturile dintre monarhie și națiune. Doar 5 dintre clădiri au ajuns să fie realizate, înainte ca regele să-și piardă interesul din cauza cheltuielilor pe care le implicau… Mai târziu, la 1890, Hans Jacob Aall, un burghez înstărit care lucra la colecțiile muzelui de Artă și Design din Trondheim, cu viziune și cu mai puțin interes pentru aspectele materiale, a expus un prim model al unui presupus muzeu în aer liber la Târgul Internațional de la Paris. “O fantezie” – scria un ziar norvegian al vremii. Dar această fantezie s-a dovedit la scurt timp a fi foarte concretă.

După câțiva ani de ședere într-o clădire izolată în vechiul oraș Kristiania (Oslo), muzeul a fost mutat la 1898 în Bygdøy. Astfel că, la 1901 se stabilea într-o nouă locuință prima expoziție vastă de istorie culturală a țării, noile expoziții urmând a fi deschise anul viitor. Treptat, colecțiile au început să se îmbogățească, prin expoziții de tipul “Costume naționale” (1903), urmate de “Instrumente muzicale”, “Hote vechi din fier”, “Bănci și scaune din Norvegia”. Muzeul în aer liber începea să se contureze. La 1907 s-au încorporat muzeului și colecțiile regale, primele colecții în aer liber. La 1915 se crea “Orașul vechi”, ca un refugiu pentru “vechile case urbane lipsite de mijloace”. Colecțiile au fost mai întâi arătate în clădiri temporare, în 1914 deschizându-se prima clădire cu expoziție permanentă: “Colecția Urbană”, replică a unor clădiri de oraș din sec. al XVI-lea.  Pe la 1919, clădirea expunea o cavalcadă de stiluri de la 1600 până la 1800, din toate categoriile sociale, atât din mediul rural cât și urban, conținând atât mobilă importată cât și manufacturată tradițional. Interioarele de case aparținând clasei de mijloc din ultima parte a anilor 1800 erau atât de nepopulare la 1914, încât expoziția a fost poreclită “Cabinetul ororilor”! Cultura norvegiană era abordată, după cum se vede, dintr-o perspectivă holistă, care includea atât oameni de la baza societății cât și din clasele înalte. Toate acestea au rezultat într-un centru muzeal complex, dezvoltat în paralel pe două direcții: spații largi interioare pentru expoziții sistematice, depozite create de jur împrejur, de forma unui pătrat, toate înconjurate de muzeul în aer liber cu cele 2 secțiuni: la țară și orașul vechi. În 1930 se construiesc noi clădiri, în 1935 se deschid colecțiile bisericești, colecțiile fiind completate definitiv în 1938 cu sporite obiecte de artă țărănească, obiecte meșteșugite, instrumente muzicale, jucării și alte “vechi bunuri norvegiene”, fiind prezentat tot atunci și un vast plan de gospodării-fermă.

În epoca de după războaie, Norvegia a trecut printr-un proces de modernizare, în ceea ce se transformase în epoca inginerului, economistului și a social-democratului. Se manifesta tot mai puțin interes pentru tradiție și societatea rurală veche. La 1950, muzeul își concentra eforturile pe colectarea de povești de viață de la lucrători și îngrijitori de ferme. Multe dintre colecții au fost extinse în această perioadă. Din anii 90, accentul în muzeu s-a pus pe managementul colecțiilor, cercetare și expoziții anuale semnificative. S-a trecut, ca în multe muzee nord-vestic europene de la acea vreme, la digitalizarea colecțiilor. De atunci, muzeul se reînnoiește continuu și așa cum își doresc cei care îl compun, va “continua să fie o platformă pentru prezentarea vieții de zi cu zi și a mentalităților”.

                CABINETUL DE CURIOZITĂȚI

Revenind la muzeul în aer liber, propriu-zis, acesta reprezintă unitatea cea mai cuprinzătoare dintre cele ce alcătuiesc complexul muzeal Norsk Folkemuseum. Obiectivul lui este să comunice cunoștințe despre trecut, oferind acces la diverse contexte istorice, de asemenea, își propune să crească conștiința asupra faptului că trecutul este fundamental diferit față de prezent.

Tipul de mobilare interioară și de expunere a primelor clădiri din muzeul în aer liber reflectau două concepte muzeografice diferite: “cabinetul de curiozități” și “scena istorică”. Printre clădiri, prima ridicată în 1881 în cadrul Colecțiilor Regelui Oscar al II-lea, incorporată de muzeu și vizitabilă încă, dorea să fie  un obiect de studiu către “toți cei care doresc să fie introduși în arta de construcție națională sau viața de fermă din alte timpuri”. Cu toate acestea, interiorul nu oferea o imagine realistă asupra unei locuințe de tipul unei ferme vechi. Fiind supraornamentată cu decorațiuni de tot felul, arăta mai de grabă ca o expunere voită a unui cabinet de curiozități!. Tot așa, alte câteva interioare păreau cabinete de prinți renascentiști  în care erau expuse alături: rarități, specimene naturale stranii, artefacte străine exotice, obiecte de artă înaltă – toate unele lângă altele!

La început de 1900, în pas cu trend-ul repoziționării muzeelor din aer liber dinspre “colecții de antichități și curiozități”, spre instituții cu profil științific, interioarele muzeului din Oslo devin din ce în ce mai realiste, cu toate că în paralel, încă se plănuiau construcții desemnate să reprezinte un trecut antic. Respingând toate aceste scenografii, Hans Aall insista în schimb asupra interioarelor “curate” (curățite de teatralitatea vremii). Intenția lui nu era aceea de a crea iluzia întoarcerii în trecut. Cum scria el însuși la un moment dat la 1920, niciodată nu încercase să creeze iluzii,  căci “cu cât mai mult încearcă cineva să facă asta într-un muzeu, cu atât mai mult publicul va mirosi artificialul“. Viziunea lui era că e mult mai bine să arăți interioare relativ nerealiste și ceva mai sărace, aproape un fel de “cabine/încăperi izolate din case vechi. Asta va iuți întotdeauna imaginația, lăsându-ne pe noi să ne creem propria imagine asupra vieții care fusese odată trăită aici“. “La țară” prezintă interioare văzute ca atemporale, impersonale. Ținta a fost aceea de a accentua variațiile regionale într-o perioadă pre-modernă aparent nemișcată. Interioarele din “orașul vechi”, în schimb, prezintă în același timp și istoria și schimbările de stil, precum și oameni reali. Același principiu guverna și în expozițiile din interior. Partea rurală a expoziției (“la țară”) e organizată după criteriul spațiului, pe când partea urbană, după cel al timpului.

În a doua parte a secolului al XX-lea, multe muzee în aer liber  s-au orientat spre decorarea interioarelor în așa fel încât să pară cât de realist posibil. Cererile pentru “autenticitate” erau din ce în ce mai mari. În această perioadă, interioarele stilizate create după conceptul fondatorului rămân neschimbate. Începând cu secolul următor, muzeul se dedică unei reînnoiri masive a expunerii din aer liber. La baza acțiunilor a stat principiul că istoria poate fi prezentată în multiple, diferite feluri, chiar și într-un muzeu în aer liber. Istoria de mai bine de un secol a muzeelor în aer liber a experimentat tehnici și metode diverse pentru a incorpora și a prezenta interioarele locuințelor, de la cele teatrale la cele stilizate “științific”, până la cele “realiste”. Comună tuturor acestor perspective este viziunea conform căreia fiecare este cea potrivită și nici o alta. Astăzi, această afirmație e supusă reflecției și discuției la Norsk Folkemuseum. Principiul urmat azi este acela cum că: ideea sau povestea devin centrale, pe când “metodele de expunere ajută în ilustrarea ideii și clarifică povestea”. Clădirile din muzeul în aer liber din Oslo diferă de la construcții integrate, unde până la fiecare mic detaliu, totul este conform cu istoria, obiecte autentice fiind expuse – până la spații, chiar arene dinamice și active unde experiența interactivă are mai multă greutate decât obiectele separate și autenticitatea lor. Astfel, o clădire va fi mobilată în așa fel încât să susțină diversele povești – unele vor expune în detaliu interioare vechi, autentice, minuțioase, iar spațiul  pentru vizitat fiind limitat, altele vor fi primitoare și vor putea acomoda chiar activități cu public.

Discuția la care ne poartă, în ultimă instanță, exemplul muzeului norvegian, azi considerat primul de tipul său din Europa și chiar din lume, este una ce inevitabil se întoarce la rosturile și fundamentele muzeelor, atingând  chestiuni universale și actuale în același timp, pentru orice epocă: în cel fel o expunere va reda “realitatea” și a cui va fi acea “realitate”; iar pentru discuțiile recente – în ce fel se                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                         poate echilibra în muzeu condiția pasivă și activă a vizitatorului – până unde și cât poate experimenta acesta cu spațiul pus la dispoziție, cum să i se faciliteze o experiență culturală în muzeu și nu doar una informațională, neutră. “Un accent pe prezentare mai degrabă decât pe conservare poate elibera un muzeu de sub tirania cerințelor reconstrucțiilor istorice și a realismului și pot lăsa câteodată loc unor metode cu efect surprinzător“…

____________________

Azi, Norsk Folkemuseum (www.norskfolkemuseum.no) este cel mai amplu muzeu de istorie culturală al Norvegiei. Este resposabil cu colectarea, conservarea și expunerea modului și condițiilor de viață din Norvegia, din ultimii 500 de ani. Deține colecții vaste de locuințe, obiecte, fotografii. Misiunea acestuia este de a promova cunoaștere și toleranță prin diversitatea istorică și culturală.

 

Articolul este rezultat al vizitei MNȚR la Oslo, Norvegia, în perioada 19.03.2014- 1.04.2014, realizată în cadrul Fondurilor pentru Relații Bilaterale, Programul PA17/RO13, Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european, finanțat prin Mecanismul Financiar EEA 2009-2014

 

Referințe:

Norsk Folkemuseum – The Open-Air Museum (catalogul expoziției din aer liber), volum colectiv, editat de Norsk Folkemuseum, 2011;

“Freedom loving Northerners: Norwegian independence as narrated in three national museums”, Lill Eilertsen, University of Oslo, articol susținut în cadrul conferinței Great Narratives of the Past. Traditions and Revisions in National Museums Conference proceedings from EuNaMus, European National Museums: Identity Politics, the Uses of the Past and the European Citizen, Paris, 29 iunie – 1 iulie & 25-26 noiembrie 2011.

OSCAR II’S COLLECTION, articol pe site-ul www.norskfolkemuseum.no (http://www.norskfolkemuseum.no/en/Exhibits/The-Open-Air-Museum/Oscar-IIs-Collection/)

 

 

Târgul de Florii la Muzeul Național al Țăranului Român 11 – 13 aprilie 2014

Ouă încondeiate, icoane, obiecte din lemn, ceramică, țesături, jucării, instrumente muzicale, podoabe, mobilier pictat și alte obiecte frumos meșteșugite vor putea fi tocmite și târguite de vineri, 11 aprilie, până duminică, 13 aprilie, la Muzeul Național al Țăranului Român.

 

Olari, fierari, cioplitori, lingurari, cojocari, pielari, rudari, iconari, dar și încondeietoare, țesătoare, cusătorese, împletitoare, din toate zonele țării, se vor aduna în curtea Muzeului de la Șosea, la Târgul de Florii.

 

Sunt prezenți pentru prima dată la târgul de la oraș, cu ouă încondeiate, meșterii suceveni: Elena Torac și Irinel Parasca. Din Basarabia vin meșterii Natalia Cangea, cu împletituri, Ruslan Scutelnic, cu ceramică și Ludmila Girlovan, cu lucruri cusute cu mărgele.

 

Puteți târgui de-ale gurii: cozonaci, cofeturi din Teleorman, turtă dulce de Harghita, kürtös kalács, mere din Maramureș, halviță, miere de albine și lăptișor de matcă, polen și propolis, ierburi de leac, pălincă de Bihor și dulceață.

 

Prin târg: demonstrații de încondeiat ouă și muzici tradiționale.

 

Duminică, 13 aprilie, de la 10.30 la 11.30 și de la 12.00 la 13.00, la Atelierul de Creativitate, BluParty și Irina Latiș organizează Cosițe Urbane – atelier de împletit cosițe de păr, dedicat mamelor și fiicelor. Costul unui atelier este de 25 de lei pentru o pereche, mamă și fiică.

 

 

Târgul de Florii este deschis de vineri, 11 aprilie până duminică, 13 aprilie 2014, între orele 10:00 și 18:00, la Muzeul Național al Țăranului Român.

 

Preț bilet: 4 lei, 2 lei (elevi, studenți, pensionari).

 

 

Moșii de Florii, Lazărul

„Sâmbăta dinainte de Florii este dedicată morților. Femeile fac plăcinte și le dau de pomană. Nu torc ca să nu se îmbăleze morții care așteaptă la poarta Raiului să vină clipa când pot reveni pe pământ…” (Ghidul sărbătorilor românești, de Irina Nicolau)

 

Sărbătoarea Floriilor

„În duminica de Florii, oamenii au voie să mănânce pește. Merg la biserică ducând flori și se întorc ducând mâțișori de salcie. Ating cu salcia copiii, vitele din gospodărie și o pun la icoană: peste an ea capătă tot felul de întrebuințări. Tot acum sunt fierte buruienile care vor fi folosite la vopsirea ouălor. Cum este vremea de Florii, așa va fi și de Paște. Sunt locuri unde în această zi oamenii nu se spală pe cap, de teamă să nu albească (încărunțească) la fel ca pomii aflați în floare. În alte părți se spală pe cap tocmai în această zi, dar cu apă în care au fiert busuioc și fire de la canafii unui prapor care a fost purtat la o înmormântare de fată mare. Ca să fie de folos părului, să-l facă să strălucească de sănătate, apa trebuie vărsată la rădăcina unui păr”. (Ghidul sărbătorilor românești, de Irina Nicolau)

 

afis_Targul de Florii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Portret / Atelier. Ioana și Dumitru Mischiu 20 martie – 8 mai 2014, Sala Foaier

Curator: Lila Passima

Program de vizitare: 10.00 – 18.00, de marți până duminică

Vernisaj: 20 martie, ora 17.30, Sala Foaier

12 aprilie 2014, ora 17.00

Lansare caiet Portret / Atelier. Invitată: Ioana Mischiu

Improvizație sonoră: invitat Călin Torsan – instrumente de suflat, Juan Carlos Negretti – instrumente de percuție

 

 

Ioana Mischiu, Horezu, sat OlariEu mă suiam dă copil pă roată, mereu, cum ar fi ca la patru-cinci ani, nu puteam s-ajung la ea. Învârteam roata-ntâi, și pă ormă puneam mâinile-acolo, pă pămînt, să fac. Când să fac și io mai bine, atunci începea roata să mai stea. Iar mă dam jos, iar învârteam. Când ești mic nu poți s-ajungi acolo, la roată. Io de mică am umblat cu pământ, că dacă am fost cu pământu’ în casă și tăticu’ a lucrat și el, noi eram mereu pă roată, ziceam că să facem și noi oală, o cană, ce-o ieși, acolo. Mie chiar mi-e drag, că dacă nu lucrez o zî, io sunt bolnavă. Nu știu, mi-a intrat în sânge meseria asta. Bine c-ați venit acuma, că dacă veneați în vară poate mai rău îmi tremura mâna. Din ce trece timpu’, din ce îmi tremură mâna, nu știu ce naiba.”

 

 

Muzeul Național al Țăranului Român realizează a IV-a expoziție din seria Portret / Atelier dedicată meșterilor bătrâni și centrelor de meșteșuguri care mai sunt încă active sau sunt amenințate de dispariție. Exercițiile noastre vizuale urmăresc să reconstruiască și să recupereze, sub semnul urgenței, poveștile și reperele pe care ni le oferă încă meșteșugurile tradiționale, fără a cădea în scenografierea și calchierea tradiției. Construită pe structura unui eseu vizual, expoziția Portret / Atelier. Ioana și Dumitru Mischiu dezvăluie, ca și în exercițiile trecute, o anume stratigrafie care concentrează o serie de priviri compuse pentru a oferi vizitatorilor mai multe niveluri de lectură ale temei: arhivarea tradiției prezentă în relația colecției de muzeu cu obiectul patrimonializat, istoria meșteșugului, mitologiile personale care dau autenticitate și individualitate profilului de meșter, observarea unei tipologii specifice ceramicii de Horezu, schițarea contextului actual al acestui vechi centru de ceramică românesc, ritmate din unghiurile de vedere ale documentării vizuale și etnografice.

Povestea Ioanei și a lui Dumitru Mischiu, amândoi deveniți meșteri din familii de olari, începe prin anii ‘60 și traversează perioada comunistă în toată evoluția ei, până astăzi. Întrebați dacă păstrează stilul ceramicii de Horezu sau prin ce se diferențiază de ceilalți olari, răspund invariabil ca mulți meșteri din sat: facem la fel cum au apucat moșii noștri, chiar dacă mai venim și noi, pe ici pe colo, cu semne de-astea, de-ale noastre. Documentarea noastră își propune să contureze vizual un instrumentar simbolic clasicizat, alternându-i, într-un dialog viu, forme ale unui artizanat început în perioada comunistă și revitalizat de turismul cultural post-decembrist.

 

 

afis Portret Atelier Ioana Mischiu