Catre Tur Virtual
Lucrare colectivă, adesea anonimă, bisericile de lemn sunt o reflectare a condiţiilor socio-economice şi istorice, o convingătoare demonstraţie de continuitate a unei vieţi spirituale de veche tradiţie. Ele sunt documente de certă autenticitate nu numai prin elementele înfăţişării lor, ce reflectă unitatea poporului român, ci şi prin rolul pe care l-au împlinit în viaţa românilor transilvăneni: tribună naţională, şcoală, aşezământ de cultură şi artă, realităţi al căror sens se împleteşte armonios cu atributul lor de ctitorie a obştii.

Cu alte cuvinte, bisericile de lemn reprezintă o realitate definitorie pentru geografia spirituală a poporului român de pretutindeni.

Bisericile de lemn oglindesc fără echivoc unitatea românească, argumentând pe deplin afirmaţia marelui istoric Nicolae Iorga: "creaţiunea multilaterală a poporului nostru este aceeaşi peste toate provinciile" ele fiind în acelaşi timp o mărturie convingătoare "că românii s-au aflat pretutindeni acasă în marele spaţiu carpatic şi că din nefericire chiar şi în vremurile moderne, procesul de răşluire a posesiunilor strămoşeşti şi de deznaţionalizare s-a săvârşit în dauna poporului nostru".

Dintre aspectele istorice pentru care biserica de lemn se instituie în martor ocular îl subliniem pe acela privind procesul etnic intervenit în aşezările transilvănene în condiţiile istorice date. Sărăciţi, lipsiţi de drepturi şi de posibilitatea întreţinerii unei şcoli proprii, în urma unei îndelungate rezistenţe, au fost fie deznaţionalizaţi, fie alungaţi de pe glia străbună.

Pentru românii din satele de pe Mureş, Arieş şi Târnave bisericile de lemn sunt martori ai consecinţelor grave ale acţiunilor de deznaţionalizare la care au fost supuşi, însoţite adesea şi de persecuţii religioase. De aceea ei vedeau în lăcaşurile religioase de lemn şi însemne ale speranţei de eliberare naţională.

Privind situaţia sub acest aspect, putem înţelege remarcabila valoare a bisericilor de pe Mureş: de la Porumbeni, în al cărui lemn se păstrează slova secolului al XVI-lea, a aceleia de la Văleni (fosta Oaia), ridicată în 1695 - 1696, sub protopopul Toader "cu îndemnarea şi toată cheltuiala satului", a aceleia de la Păcureni sau a aceleia de la Valea (fostă Iobăgeni), ridicată din temelie "de cinstiţii săteni, în locul celei risipite", a aceleia de la Sântandrei - Miercurea Nirajului.

Bisericile de lemn au adus, din adâncul istoriei, sisteme constructive, tipuri de plan, modele decorative, elemente care le-au conferit atributul de documente ale plămădirii, ale existenţei şi dăinuirii poporului român, ale spiritului său creator.

Fiind creaţie ţărănească, au multe trăsături comune cu casa tradiţională: dimensiuni apropiate de cele ale casei, sunt construite din aceeaşi materie primă (lemnul), în aceleaşi tehnici (de tipul "blokbau" sau "în cununi"). În ceea ce priveşte planul de construcţie, bisericile de lemn (ca şi a bisericile de zid) cuprinde: pronaosul, naosul şi altarul, dispuse pe axul longitudinal al construcţiei la care, în unele cazuri, se adaugă pridvorul sau prispa (aşa cum se întâlneşte mai ales în Transilvania şi uneori şi în Oltenia, Muntenia sau Moldova). Aceste monumente au o unitate arhitectonică remarcabilă în care ştiinţa folosirii spaţiului se manifestă în linii şi volume ce exprimă forţă şi graţie, îndrăzneală, dar şi echilibru, măsură.

Decorul bisericilor de lemn este şi el asemănător cu acela al caselor ţărăneşti (începând cu masivele tălpi de lemn ale căror căpătâie sunt fasonate adesea în forma unui cap de cal stilizat şi până la căpătâiele căpriorilor ce susţin streaşina acoperişului surprindem desfăşurarea aceluiaşi sistem ornamental). Astfel, alături de motivele liniare şi compoziţiile geometrice (romburi, cercuri, rozete) întâlnim motive vegetale (flori, vrejul, arbori) realizate prin crestare sau pictate în policromie. Decorul legat de simbolistica religioasă, aproape totdeauna pictural (chipuri de sfinţi, îngeri, scene din Ciclul Christologic etc.) realizat de ţăranii - zugravi se supune aceloraşi legi ale echilibrului şi măsurii.

Unele aspecte legate de tehnica de execuţie sau desfăşurarea iconografică sunt impuse de formele speciale ale arhitecturii în lemn şi de modul de preparare a acestui material spre a servi ca suport unei "podoabe trainice". Registrele picturale cuprind în general tâmpla şi icoanele, altarul, bolţile sau tablourile ctitorilor. Ca tehnică de execuţie întâlnim frecvent tempera, aplicată direct pe lemn, tempera pe pânză, tempera pe lemnul gletuit sau chiar fresca pe lemnul acoperit cu strat de tencuială.

Ansamblurile de pictură din bisericile de lemn din Arad (Groşii Noi, Juliţa şi Troaş) şi Hunedoara (Lunca Moţilor şi Bejan) care fac obiectul acestei prezentări, datând din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea sunt o elocventă dovadă a măiestriei meşterilor zugravi - ţărani.

Deşi la origine ansamblul iconografic al acestor biserici a fost destul de bogat, astăzi mai păstrează doar scene din Ciclul Cristologic - Cina, Judecata şi Batjocorirea Mântuitorului, Drumul spre Golgota, Purtarea Crucii, Răstignirea şi Plângerea Mântuitorului.

De asemenea se păstrează în câteva medalioane momente din Geneză, chipul Mariei cu Pruncul sau Maria Orantă încadrată de arhangheli şi cete îngereşti, chipuri de prooroci şi muceniţe, în decor de arcade, arhanghelii Mihail şi Gavril înconjuraţi de cete îngereşti.

Din punct de vedere stilistic, pictura acestor biserici reprezintă o sinteză între bizantin şi gotic (treptat componenta gotică va deveni mai palidă iar cea bizantină se va accentua pe fundalul noilor condiţii de evoluţie a societăţii româneşti din Transilvania, capabilă să întreţină relaţii active cu Ţările Române, unde dezvoltarea artelor beneficia de aportul substanţial al experienţelor bizantine).

Mica "rezervaţie arhitectonică" alcătuită din bisericile de lemn din Groşii Noi, Juliţa şi Troaş (Arad) şi Lunca Moţilor (Hunedoara), aflată din anul 1991 sub protecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român, face parte dintr-un plan mai amplu al muzeului iniţiat în scopul refacerii legăturii cu pământul şi cu instituţiile satului tradiţional.

Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești




26 aprilie – 25 iunie 2017, Sala Tancred Bănățeanu

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă în data de 26 aprilie 2017 de la ora 18:00 la vernisajul expoziției Ținutul Buzăului. Priveliști, rosturi, povești, organizată în Sala Tancred Bănățeanu, str. Monetăriei nr. 3, și deschisă în perioada 26 aprilie – 25 iunie 2017Intrarea este liberă


În ultimii trei ani între Muzeul Țăranului Român și Geoparcul Ținutul Buzăului s-a înfiripat o relație specială, mijlocită de câțiva specialiști geologi dornici să afle pe lângă povestea pământului spusă de pietre, și povestea oamenilor, așa cum se întrețese ea în istorisirile despre viețile lor ori ale înaintașilor, dar și prin poveștile locurilor în care trăiesc. Ea a fost posibilă printr-un proiect ambițios menit să propulseze zona în rândul siturilor protejate de tip geoparc.

Geoparcul Ținutul Buzăului, situat în zona de nord a județului Buzău, adună 18 comune aflate la intersecția drumurilor vechi care leagă Muntenia, Moldova și Transilvania. Vulcanii noroioși, focul viu, munții de sare, zăcămintele de chihlimbar, tufuri vulcanice, lângă care ne simțim transpuși cu mii de ani în urmă, fosile ori resturi de stânci nisipoase rămase de pe vremea când aici era o mare străveche transformă spațiul pretutindeni, oferind priveliști parcă din alt tărâm.

Buzoienii cunosc și mai păstrează vechile înțelesuri ale fiecărui loc, așa cum le-au aflat de la strămoșii lor. Știu izvoarele bune de băut, ca și izvoarele sărate cele mai potrivite pentru murături. Știu să caute chihlimbarul, pe care îl foloseau pentru a-și ghici soarta. Cunosc plantele bune de leac, ce se culeg în răstimpuri bine știute. Știu rostul ridicării de case pentru tot felul de locatari: case bătrânești din piatră, lemn sau paiantă, case țărănești cu prispe generoase și primitoare, conace boierești spectaculoase, dar și căsuțe de pomană, date de sufletul celor răposați, căsuțe care adăpostesc crucile de pomenire a morților, întâlnite la răscruci, în fața gospodăriilor ori pe câmp. Cunosc locurile rele pe care e bine să le ocolească, mai ales pe înserat sau dimineața, la mijitul zorilor. Și își amintesc povești care prefac locurile din preajma satelor în tărâmuri de basm, populate de balauri, căpcăuni sau uriași.

Expoziția închipuie într-o manieră contemporană priveliștile, rosturile și poveștile din Ținutul Buzăului, cu ajutorul lucrurilor mai vechi sau mai noi făcute de mâini dibace, lucruri folosite în viața de zi cu zi sau la prilejuri de sărbătoare. Cele mai vechi provin din colecțiile muzeului nostru, însă cele mai multe piese au fost adunate cu dăruire și împrumutate nouă de colecționarii Ciprian Chiriac, Andrei Drăgnescu, Rica Leu și Amelia Papazissu. Câteva obiecte provin chiar din expunerea Muzeul Timpul Omului din comuna Mînzălești – punct muzeal la facerea căruia a participat și o echipă de la Muzeul Național al Țăranului Român. Toate acestea sunt rodul meșteșugului, talentului și pasiunii meșterilor țesători, olari, pietrari, fierari ori tâmplari din Ținutul Buzăului.

Câțiva dintre aceștia vor aduce ceva din specificul meseriei și dragostea lor de frumos și la București, pentru publicul expoziției noastre. Invitați la muzeu, vor susține câteva ateliere, la o dată anunțată ulterior, pentru cei ce vor să afle poveștile spuse de mâinile lor harnice, dar și amintirile depănate despre cei de la care, cu pasiune, au deprins meșteșugul țesutului, încondeiatul ouălor ori șlefuirea chihlimbarului.
Geoparcul Ținutul Buzăului este apreciat deopotrivă prin valorile de patrimoniu natural și cultural, dar și prin oamenii locului. Despre toate acestea vă spunem mai multe prin filme realizate de Digi World în anii 2015-2016 și întâlniri cu specialiști.

Astfel, pe 11 mai vă invităm de la ora 18:00 la o întâlnire cu Alexandru Andrășanu de la Universitatea din București, care ne va povesti despre Geoparcurile Internaționale UNESCO, despre calitățile ce îndreptățesc Ținutul Buzăului să aspire la acest statut și despre șansa acestuia de a deveni sit UNESCO.

În 24 mai, la ora 18:30, în Studioul Horia Bernea, va avea loc proiecția documentarului Focul (35’), realizat de Digi World. Inspirat de focurile vii din Lopătari, fenomen natural spectaculos și des întâlnit în zonă, filmul este dedicat pasiunilor de o viață ale oamenilor de aici, avându-l ca personaj principal pe fierarul Titi Stan, de 85 de ani din Bozioru, care știe să facă o căruță întreagă, de la A la Z, în micul său atelier. După vizionare, producătorii filmului vor fi prezenți în sală, la dispoziția publicului pentru discuții și întrebări.

Pe 10 iunie, la ora 16:30, Ciprian Chiriac din Colți va dezvălui pentru cei interesați secretele șlefuirii chihlimbarului, un meșteșug pe care l-a deprins de la bunicul său.

În aceeași zi, la ora 18:30, în Studiul Horia Bernea, vă invităm la proiecția filmului documentar Lemnul (38’), realizat de Digi World. Filmul este dedicat unei materii care încă rânduiește viața oamenilor de la naștere și până la moarte, îi adăpostește, îi hrănește și îi inspiră, dar mai ales îi apropie de Dumnezeu, prin bisericile de lemn din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, capodopere de arhitectură și de spiritualitate.

Partenerii expoziției: Geoparcul Ținutul Buzăului, DigiWorld.

Documentarea pe care se fundamentează expoziția a fost efectuată în cadrul proiectului Cercetare aplicată pentru dezvoltare sustenabilă și creștere economică urmând principiile geoconservării: în sprijinul inițiativei Geoparcul UNESCO Ținutul Buzăului (GeoSust), finanțat prin EEA Grants și Ministerul Educației Naționale. Proiectul a fost coordonat de Institutul de Geodinamică „Sabba Ștefănescu” (Academia Română).

 







înapoi la pagina principală
 
inchis