Catre Tur Virtual
Lucrare colectivă, adesea anonimă, bisericile de lemn sunt o reflectare a condiţiilor socio-economice şi istorice, o convingătoare demonstraţie de continuitate a unei vieţi spirituale de veche tradiţie. Ele sunt documente de certă autenticitate nu numai prin elementele înfăţişării lor, ce reflectă unitatea poporului român, ci şi prin rolul pe care l-au împlinit în viaţa românilor transilvăneni: tribună naţională, şcoală, aşezământ de cultură şi artă, realităţi al căror sens se împleteşte armonios cu atributul lor de ctitorie a obştii.

Cu alte cuvinte, bisericile de lemn reprezintă o realitate definitorie pentru geografia spirituală a poporului român de pretutindeni.

Bisericile de lemn oglindesc fără echivoc unitatea românească, argumentând pe deplin afirmaţia marelui istoric Nicolae Iorga: "creaţiunea multilaterală a poporului nostru este aceeaşi peste toate provinciile" ele fiind în acelaşi timp o mărturie convingătoare "că românii s-au aflat pretutindeni acasă în marele spaţiu carpatic şi că din nefericire chiar şi în vremurile moderne, procesul de răşluire a posesiunilor strămoşeşti şi de deznaţionalizare s-a săvârşit în dauna poporului nostru".

Dintre aspectele istorice pentru care biserica de lemn se instituie în martor ocular îl subliniem pe acela privind procesul etnic intervenit în aşezările transilvănene în condiţiile istorice date. Sărăciţi, lipsiţi de drepturi şi de posibilitatea întreţinerii unei şcoli proprii, în urma unei îndelungate rezistenţe, au fost fie deznaţionalizaţi, fie alungaţi de pe glia străbună.

Pentru românii din satele de pe Mureş, Arieş şi Târnave bisericile de lemn sunt martori ai consecinţelor grave ale acţiunilor de deznaţionalizare la care au fost supuşi, însoţite adesea şi de persecuţii religioase. De aceea ei vedeau în lăcaşurile religioase de lemn şi însemne ale speranţei de eliberare naţională.

Privind situaţia sub acest aspect, putem înţelege remarcabila valoare a bisericilor de pe Mureş: de la Porumbeni, în al cărui lemn se păstrează slova secolului al XVI-lea, a aceleia de la Văleni (fosta Oaia), ridicată în 1695 - 1696, sub protopopul Toader "cu îndemnarea şi toată cheltuiala satului", a aceleia de la Păcureni sau a aceleia de la Valea (fostă Iobăgeni), ridicată din temelie "de cinstiţii săteni, în locul celei risipite", a aceleia de la Sântandrei - Miercurea Nirajului.

Bisericile de lemn au adus, din adâncul istoriei, sisteme constructive, tipuri de plan, modele decorative, elemente care le-au conferit atributul de documente ale plămădirii, ale existenţei şi dăinuirii poporului român, ale spiritului său creator.

Fiind creaţie ţărănească, au multe trăsături comune cu casa tradiţională: dimensiuni apropiate de cele ale casei, sunt construite din aceeaşi materie primă (lemnul), în aceleaşi tehnici (de tipul "blokbau" sau "în cununi"). În ceea ce priveşte planul de construcţie, bisericile de lemn (ca şi a bisericile de zid) cuprinde: pronaosul, naosul şi altarul, dispuse pe axul longitudinal al construcţiei la care, în unele cazuri, se adaugă pridvorul sau prispa (aşa cum se întâlneşte mai ales în Transilvania şi uneori şi în Oltenia, Muntenia sau Moldova). Aceste monumente au o unitate arhitectonică remarcabilă în care ştiinţa folosirii spaţiului se manifestă în linii şi volume ce exprimă forţă şi graţie, îndrăzneală, dar şi echilibru, măsură.

Decorul bisericilor de lemn este şi el asemănător cu acela al caselor ţărăneşti (începând cu masivele tălpi de lemn ale căror căpătâie sunt fasonate adesea în forma unui cap de cal stilizat şi până la căpătâiele căpriorilor ce susţin streaşina acoperişului surprindem desfăşurarea aceluiaşi sistem ornamental). Astfel, alături de motivele liniare şi compoziţiile geometrice (romburi, cercuri, rozete) întâlnim motive vegetale (flori, vrejul, arbori) realizate prin crestare sau pictate în policromie. Decorul legat de simbolistica religioasă, aproape totdeauna pictural (chipuri de sfinţi, îngeri, scene din Ciclul Christologic etc.) realizat de ţăranii - zugravi se supune aceloraşi legi ale echilibrului şi măsurii.

Unele aspecte legate de tehnica de execuţie sau desfăşurarea iconografică sunt impuse de formele speciale ale arhitecturii în lemn şi de modul de preparare a acestui material spre a servi ca suport unei "podoabe trainice". Registrele picturale cuprind în general tâmpla şi icoanele, altarul, bolţile sau tablourile ctitorilor. Ca tehnică de execuţie întâlnim frecvent tempera, aplicată direct pe lemn, tempera pe pânză, tempera pe lemnul gletuit sau chiar fresca pe lemnul acoperit cu strat de tencuială.

Ansamblurile de pictură din bisericile de lemn din Arad (Groşii Noi, Juliţa şi Troaş) şi Hunedoara (Lunca Moţilor şi Bejan) care fac obiectul acestei prezentări, datând din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea sunt o elocventă dovadă a măiestriei meşterilor zugravi - ţărani.

Deşi la origine ansamblul iconografic al acestor biserici a fost destul de bogat, astăzi mai păstrează doar scene din Ciclul Cristologic - Cina, Judecata şi Batjocorirea Mântuitorului, Drumul spre Golgota, Purtarea Crucii, Răstignirea şi Plângerea Mântuitorului.

De asemenea se păstrează în câteva medalioane momente din Geneză, chipul Mariei cu Pruncul sau Maria Orantă încadrată de arhangheli şi cete îngereşti, chipuri de prooroci şi muceniţe, în decor de arcade, arhanghelii Mihail şi Gavril înconjuraţi de cete îngereşti.

Din punct de vedere stilistic, pictura acestor biserici reprezintă o sinteză între bizantin şi gotic (treptat componenta gotică va deveni mai palidă iar cea bizantină se va accentua pe fundalul noilor condiţii de evoluţie a societăţii româneşti din Transilvania, capabilă să întreţină relaţii active cu Ţările Române, unde dezvoltarea artelor beneficia de aportul substanţial al experienţelor bizantine).

Mica "rezervaţie arhitectonică" alcătuită din bisericile de lemn din Groşii Noi, Juliţa şi Troaş (Arad) şi Lunca Moţilor (Hunedoara), aflată din anul 1991 sub protecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român, face parte dintr-un plan mai amplu al muzeului iniţiat în scopul refacerii legăturii cu pământul şi cu instituţiile satului tradiţional.

Colecția Mușat: o geografie spirituală a icoanei pe sticlă transilvănene




12 septembrie – 28 octombrie 2018, Sala Foaier



Muzeul Național al Țăranului Român vă invită miercuri, 12 septembrie 2018, de la ora 18, la Sala Foaier, la vernisajul expoziției Colecția Mușat: o geografie spirituală a icoanei pe sticlă transilvănene.

Expoziția prezintă publicului o mare parte din colecția de peste 500 de icoane pe sticlă transilvănene, aparținând avocatului Gheorghe Mușat și soției sale, profesoara universitară Carmen Mușat. De o mare varietate în ceea ce privește numărul și proveniența iconarilor, remarcabilă pentru grija cu care a fost tratată fiecare icoană în parte, întregul ansamblu beneficiind de intervenții profesioniste de restaurare, colecția se remarcă îndeosebi prin faptul că sintetizează căile pe care au circulat deopotrivă meșterii iconari și modelele pe care aceștia le-au folosit. Expresie a spiritualității românilor din Transilvania, icoana pe sticlă se dovedește, prin filtrul oferit de colecția Mușat, un receptacul al celor mai diverse și mai înalte forme de expresie artistică ale lumii creștine din secolele XVIII-XIX, atât ale părții ei orientale – ortodoxe, cât și a celei vestice, de unde a fost împrumutată și tehnica pictării pe dosul sticlei. Vor putea fi admirate lucrări reprezentative pentru toate centrele artistice cunoscute și toți iconarii râvniți de colecționari și de muzeele de profil, precum Ioan Pop de la Făgăraș, Savu Moga din Arpașu de Sus, Matei Țâmforea din Cârțișoara, Nicolae Cațavei, Simion Poienaru din Laz sau Nicolae Oancea din Vale, dar vor putea fi cunoscuți mai bine și pictori ale căror nume au fost prea puțin sau abia de curând asociate cu icoana pe sticlă, precum Matei Popa din Vale, Ioan Costea Verman, Ioan Popovici, Constantin Boghină junior și Oprea din Săliștea Sibiului și mai ales Ursu Broina din Stoboru, unul dintre pionierii picturii pe sticlă din Transilvania, atestat documentar cu lucrări încă la 1784 și căruia în sfârșit i-a putut fi atribuită o icoană. Toate lucrările expuse vor putea fi admirate și prin intermediul unui amplu catalog, redactat de dr. Ana Dumitran, autoare a mai multor volume dedicate icoanei pe sticlă și inițiatoarea muzeului de artă sacră Museikon, de la Alba Iulia.

GHEORGHE MUȘAT
Originar din comuna Radovanu (jud. Călărași), a decis să devină avocat în primul an de liceu în urma vizionării filmului „Procesul de la Nürnberg”. Îndrăgostit de artă, a frecventat de foarte tânăr anticariatele și atelierele pictorilor, acumulând în câțiva ani o veritabilă colecție. La 32 de ani, a fost arestat și condamnat la 8 ani de detenție în închisoarea Aiud, pentru vina de a fi pledat în favoarea unor oponenți ai regimului comunist, iar colecția i-a fost confiscată. Reprimit în Barou în ianuarie 1990, a devenit unul din pionierii avocaturii de business din România. Casa de avocatură Mușat & Asociații, înființată după reprimirea în Barou, se află de peste 25 de ani în topul firmelor de avocați din România, fiind recomandată cu regularitate de publicațiile străine de specialitate. Banii câștigați din avocatură i-a investit preponderent în artă, fiind un cunoscut colecționar de tablouri, sculptură, tapiserie veche, covoare de rugăciune, mobilier de epocă și icoane pe sticlă.

CARMEN SILVIA MUȘAT
Născută în Buzău, a fost încă din copilărie îndrăgostită de literatură. Pasiunea pentru cercetarea fenomenului literar, din care și-a extras și subiectul tezei de doctorat, susținută în 2000, a transformat-o pe absolventa Facultății de Litere a Universității din București în cadru didactic universitar, membră a Departamentului de studii literare din cadrul aceleiași Universități. Cărțile publicate o recomandă printre cele mai autorizate voci care s-au exprimat în ultimele decenii asupra prozei românești moderne și postmoderne. Căsătoria cu Gheorghe Mușat a adăugat vechii pasiuni una nouă: arta, pe care a învățat s-o iubească susținându-și soțul în adunarea colecției. La rândul său, a fost susținută constant, începând din anul 2000, în inițiativa de editare a revistei de informație și analiză culturală Observator cultural, publicație săptămânală cu apariție print și online premiată de Radio România Cultural în 2006 și 2009 la categoria cea mai bună revistă de cultură, în 2006 fiind nominalizată și la Premiile „Cuvântul”, la aceeași categorie. Din 2007, revista și, implicit, redactorul său șef, Carmen Mușat, au instituit Premiile „Observator cultural” pentru literatură, iar din 2016 programul Observator Lyceum, menit să promoveze scriitorii români contemporani în rândul liceenilor.

Colecția Mușat: o geografie spirituală a icoanei pe sticlă transilvănene va putea fi vizitată la Sala Foaier, până pe 28 octombrie 2018, de marți până duminică, între orele 10 și 18.

Intrarea este liberă.


 

 




înapoi la pagina principală
 
inchis