Catre Tur Virtual
Atelierul de creativitate este un proiect al Muzeului Naţional al Ţăranului Român aflat în derulare încă din 2001. Irina Nicolau a avut ideea şi a susţinut organizarea unor ateliere de creativitate care să ofere o completare sau o alternativă la educaţia care se face în şcoli, prin care copiii dobândesc cunoştinţe despre sat, ţăran, obiceiuri; deprind abilităţi practice, dar mai ales li se stârneşte creativitatea şi creează cu mâinile lor diverse obiecte.
Atelierul de creativitate a pornit cu trei secţiuni: etnologie – poveşti – desen, cusături – ţesături şi modelaj în lut la care, în timp, s-au adăugat alte cîteva activităţi pentru copii: curs de fotografie, atelier de teatru de păpuşi şi construit păpuşi, ateliere de sunet şi meşteşug, ţesut la război, atelier de hîrtie manuală şi altele.
Periodic se publică cele mai bune creaţii ale copiilor.


Atelierul de creativitate are și propriul blog: atelieruldecreativitate.blogspot.ro.
Vă așteaptă cu imagini, informații și multe povești.


PREZENTAREA ATELIERELOR
 

Ateliere cu Ruxandra Grigorescu - Desen, pictură, colaj textil, broderie
Din octombrie 2016 până în iunie 2017 vă propun teme despre: casă – construcție, credințe, design interior; visul cu ochii deschiși, visul cu ochii închiși (posibil-imposibil); calendar creștin, sărbători-sărbătoriri; Amintiri – istorii personale: ”Memoriile unui om mic”
…și lista rămâne deschisă, așteptăm-acceptăm și sugestiile copiilor, educatorilor, învățătorilor etc. Pentru copii de la 5 ani.

Ateliere cu Raluca Oprea-Minoiu
Povești jucate
Prima dată ne vom împrieteni, ne vom cunoaște și ne vom pune puțin corpul la treabă, folosind jocul. Și vocea va face parte din corpul și joaca noastră. Apoi ne vom odihni ascultând o poveste. Când vom descoperi ce personaj ne place mai tare și mai tare, vom porni în a-i da viață, în felul nostru: vom construi o păpușă de pânză sau vom desena sau ne vom costuma și-i vom da și glas și emoție personajului.
Apoi, dacă tot a început să ne placă să lucrăm împreună, vom aduce toate personajele la un loc și vom (re)compune povestea noastră. Pentru a face toate acestea – jucat, ascultat, cusut cu ace adevărate, lipit, decupat, inventat, vorbit, emoționat și iarăși jucat – avem nevoie chiar și de două întâlniri.
Pentru copii de la 6 ani.

Atelier de născocit povești ”de acum” despre oameni ”de atunci”
Dacă ai avea 5 sertare cu 1000 de fotografii vechi de când lumea și ar trebui să alegi doar două, pe care le-ai alege? Pe cea cu copii și scrânciob, pe cea cu soldați sau precupeți, sau poate un cal și-un câine? Și apoi, din ce fel de poveste ar face parte aceste imagini? Una SF sau contemporană, un basm cu căpcăuni sau cu personaje din ultimul joc pe calculator?
Prima dată ne vom juca ”de-a actorii”, apoi vom scotoci prin sertare cu fotografii din arhiva Muzeului Țăranului și, după ce ne vom alege cele mai frumoase fotografii, vom compune împreună o poveste. Pe care apoi o vom dramatiza, că doar de aceea ne jucăm prima data de-a actorii!
Atelier pentru persoane de la 8 la mulți ani.

Atelierul lui Călin Torsan - Povești cu urechi
Poveşti cu urechi – cu instrumente despre instrumente ... muzicale.
„Experienţa de muzicant şi bucuria de a împărtăşi copiilor câte ceva din lucrurile pe care le-am aflat de-a lungul anilor despre peisajul sonor al lumii ţărăneşti, m-au făcut să coagulez mai multe idei în programul cursului Poveşti cu urechi.
Este un periplu subiectiv, concret – folosesc exemplificări muzicale, colaborări cu alţi instrumentişti, ori măcar audiţii şi sugestii de audiţie –, prin lumea sunetelor tradiţionale. Întotdeauna, analiza comparată a similitudinilor urbane este o prioritate pentru mine, una menită să apropie informaţiile de limbajul copilăriei actuale. Cursul conţine informaţii organologice, poveşti despre vestiţi lăutari, paralele cu muzicile altor popoare şi citate din literatura destinată copiilor, unele referindu-se strict la universul sonor.”
Pentru copii de la 10 ani.

Joc mețerist cu Valentina Bâcu
Ai moștenit cea mai de preț bogăție! Dar, ca să ajungi la ea, ai nevoie de curiozitate, imaginație, curaj în a pune în relație obiectele care te ajută (sau te împiedică) să parcurgi traseul imaginar al Muzeului.
Un boardgame despre Muzeul Țăranului Român?
Da, chiar așa, te provoc să-l parcurgi până la capăt - ai de trecut prin toate sălile Muzeului (Crucea – Pomul vieții, Puterea crucii, Icoane, Biserica Bejani, Școala satului, Frumusețea crucii, Fast, Reculegere, Moaște, Ferestre, Timp (parter), Triumf, Locuire, Tipologii (Cahle), Casa în casă, Hrana, Camera de studiu, Haina, Munca (focul), Munca (apa și vântul), Laolalată - și să descoperi o variantă ludică de citire a imaginilor despre obiectele din Muzeu.
Apoi, lucrând în echipă cu alți 2-3 prieteni, te invit să-ți construiești propriul muzeu la cutie, alegând obiectele care să te însoțească în realizarea unui nou joc. În care să pui câte un pic din învățătura și din sensibilitatea ta, mult din amintirea vizitelor în Muzeu, dar și din vacanțele la bunicii tăi de la țară, laolaltă cu un interes crescut pentru obiectele vechi, pentru povestea pe care o spun despre țăranul român.
Vârsta recomandată: 8-14 ani (cel mult 12 copii/grupă)

Atelier pictură pe sticlă cu Bogdan Herăscu
Pictura pe sticlă, pe spatele sticlei mai bine zis. O tehnică veche ce, odată învățată, te poate înnoi. Nu numai pe tine, ci și pe cei pe care-i iubești. Țăranul român a început să picteze icoane pe sticlă după ce bisericile au fost golite de stăpânitor. El a reprodus din amintire și din izvoade colportate curajos într-un spațiu tensionat de mândria de a fi așa și nu altfel. Nicula, Scheii Brașovului. Locuri pline. La acest atelier încercăm să ne aducem aminte, să ținem aproape o lume. O lume sfârșită de timp, dar plină de ziceri. Zicem și zugrăvim sfinți, balauri, zmei triști, babe, frunze, ierburi dulci și jucării bune de visat.
Pentru maxim 10 copii de la 7 ani.

Atelier cu Ovidiu Simionescu - Curs de modelaj în argilă și ceară
Cursul de desfășoară în întâlniri de câte 2 ore, în fiecare săptămână, pentru un număr de cel mult 15 copii.
Vor fi abordate o serie de tehnici :
- modelaj direct
- realizare modele în ipsos și multiplicare cu ceara
- realizare șabloane din carton și decupare din foi de ceară
- decoruri pe vase din argilă, modelate liber
- decoruri pe vase din ceară turnate în mulaj de ipsos
Dacă există acordul părinților, anumite piese mici se pot turna în bronz.
Subiecte: Circul, animale fantastice, compoziții cu figuri geometrice, explorarea spațiului cosmic, lumea subacvatică.
În cadrul fiecărei ședințe se vor prezenta exemple de lucru din fiecare din tehnicile abordate, lucrări de maeștri și vor avea loc discuții pe marginea lor.
La sfârșitul ședințelor, copiii vor face selecții personale dintre lucrările tuturor realizate în cadrul ședinței. Se vor face și susțineri individuale (explicații pe marginea lucrărilor). La final de modul se va organiza și o mică expoziție în holul muzeului sau în Atelier.
Acest curs de inițiere în modelaj este pentru copii cu vârste peste 6.

Atelier de ţesături, croitorie şi cusături cu Lidia Stareş
În atelierul de croit, cusut, țesut învățăm cât se poate despre fire și țesături:
Din ce se obțin firele și rostul lor. Ne întâlnim cu diferite materiale și aflăm pentru ce sunt bune spre folosință, cum se alătură doua sau mai multe materiale și pe ce criterii; cum se comportă materialele textile.
Croim după tipare tradiționale și împodobim piesele de îmbrăcăminte obținute.
Învățăm să țesem la războiul orizontal și cel vertical. Aflăm cum se alătură culorile și descifrăm motivele tradiționale.
Cine este interesat de problemele tehnice, poate afla cum ajung lâna, inul și cânepa fir; de asemenea, despre colorarea/vopsitul natural.
Vârsta recomandată: peste 6 ani

Atelier de hârtie manuală cu Răzvan Supuran
Hai să înveți să faci hârtie manuală! Într-un loc cu zâmbet și liniște, pentru kids team building și heart building. Un gest ecologic și cultural care se prinde firesc în pașii copilăriei.
Atelierele pot fi la nivel de începător, unde pot să participe copii începând cu vârsta de 5 ani. Părinții pot fi simpli privitori sau cursanți, cot la cot cu cei mici. Dacă există curiozitate și dorință, cursurile pot fi continuate cu incursiuni în lumea tiparului manual și a legătoriei manuale, finalizându-se cu o carte-obiect. Jocul facerii se schimbă săptămânal prin elementele care vor intra în hârtie: fire de iarbă, frunze, petale, flori, cafea, nisip, condimente, pânză de sac.

DATE CONCRETE
Cursul este construit în 3 etape de facere, cunoaștere și învățare: practic, faptic, oratoric.
PRACTIC: Copiii în intersecție cu hârtia și cu ecologia - facerea de hârtie manuală din deșeuri de hârtie. Acolo unde aparent se termină, hârtia poate reîncepe.
FAPTIC: Copiii în intersecție cu hârtia și cu tradiția - trecerea prin toate etapele facerii de hârtie manuală. Deșeul de hârtie se mărunțește, se îmbăiază, se toacă, se combină cu apă. Rezultă pasta de hârtie. Se scoate cu sita, se așterne pe pânză, se presează, se întinde, se usucă. Se întâmplă magia și se obține o nouă hârtie.
ORATORIC: Copiii în intersecție cu povestea hârtiei pentru o simplă și așezată înțelegere. Ce este hârtia? De unde a început? Cum s-a continuat? Unde a ajuns?
LOCUL: Atelierul de hârtie manuală
DURATA: între 1 si 3 ore.
Vârsta minimă – 6 ani.
 

Casa Meşterului Antonie Mogoş

Al. Tzigara-Samurcaş



 Dacă arta noastră populară nu se bucură încă de consideraţia ce i se cuvine, cauza este desigur că nu o cunoaştem în deajuns.
În genere produsele ţărăneşti ajung la cunoştinţa noastră prin alterarea banală a târgoveţilor sau, în cazul cel mai bun, prin exemplarele ei cele mai comune. Arta adevărat populară, neprefăcută încă, nu se vede prin oraşe, de-a lungul căilor ferate. Trebuie căutată prin regiunile mai adăpostite, prin colţurile mai ferite de pretinsa civilizaţie a târgurilor. Acolo numai ea şi-a păstrat individualitatea şi naivitatea ei. Acestea îi dau de altfel farmecul ei particular, cu toate formele adesea rudimentare în cari e îmbrăcată. Ori-cum ar fi ele însă, aceste manifestări trebuie să ne intereseze; dacă nu din punct de vedere al frumuseţii lor, care neapărat că nu se întâlneşte la toate, dar desigur prin caracterul lor.
Căci în aceste produse ale mâinei ţăranului se reflectează o parte din sufletul lui. Un refren de doină, o ie înflorită sau o furcă minunat crestată ne desvălue în toată sinceritatea inima poporului. Prin ele ajungem să-l cunoaştem mai bine şi să-l iubim mai degrabă decât prin frazeologia uneori prea înflăcărată, alteori prea pesimistă, ce de atâta vreme ni se serveşte asupra ţăranului român.
 Una din marile misiuni ale Muzeului de etnografie şi artă naţională este tocmai de a aduna cât mai multe asemenea documente originale ale poporului românesc.
 Ultima şi desigur că nu cea mai puţin importantă din achiziţiunile Muzeului este Casa meşterului gorjan Antonie Mogoş. Acestuia şi operei sale sunt închinate rândurile de faţă. Ca unuia din puţinii reprezentanţi ce ne-au mai rămas dintre adevăraţii meşteri ai poporului de la ţară. Arta lui e curată, necorcită de înrăuriri streine. E surprinzătoare totuşi prin originalitatea şi proporţia fericită a formelor. Se vede că e concepţia unui adevărat artist. Căci această înaltă însuşire nu i se poate tăgădui meşterului Antonie. Împrejurările au făcut ca renumele lui să nu depăşească cercul restrâns al plaiului său, dar personalitatea lui nu e mai redusă pentru aceasta. De aceea se cade ca prin câteva amănunte să-i hotărâm locul ce i se va cuveni într-o viitoare istorie a artei noastre populare.
Născut e Antonie Mogoş în ziua de Sânta Maria mică a anului 1835, în satul Bălceşti din judeţul Gorj. Din tatăl Neculai şi mama Păuna. De mic copil încă se ducea la biserică, care-i era dragă. D-abia se făcu mai mare şi intră chiar ca paraclisier în biserica din sat. Într-acest timp a învăţat să şi citească slova veche, pe care singură o cunoaşte şi azi. Numai numele ştie să-l scrie cu caractere latine. Prima carte în care a citit a fost catehismul, apoi Alexandria şi cărţi bisericeşti. După patru ani de paracliser a fost numit cântăreţ la aceiaşi biserică.
 Armată n-a făcut; a scăpat ca fiu de văduvă şi în schimbul a doi poli! De altfel bilet de naştere sau de botez nici n-are. Condica în care fusese trecut a ars deodată cu casa popei care l-a botezat.
 În vârstă de 28 de ani şi jumătate s-a însurat cu o fată din comuna învecinată Ceauru. Aici s-a stabilit de atunci încoace, fiind numit şi cântăreţ al bisericii din sat, funcţiune ce fără întrerupere mai ocupă încă şi azi. Însurat în două rânduri a avut opt copii; patru i-au murit. Era proprietar a 16 pogoane de pământ, din cari, după ce a dat copiilor, i-au mai rămas pentru el numai vre-o două pogoane. Mai posedă şi casa cu loc mare de grădină, o vacă, o iapă şi o cocie (trăsurică) cu care se duce la târg. Căci moş Antonie Mogoş e dintre fruntaşii satului său. Are leafă ca cântăreţ la biserică – 33 lei pe trimestru – şi mai e om cu meserie, nu simplu plugar. El e meşterul care a ridicat casele cele mai chipeşe şi porţile cele mai frumoase de prin cătunele Tămăşeşti, Stolojani şi Ceauru.
  De mic încă, el se îndeletnicea cu lucrarea lemnului. Îi era drag să cioplească, căci, de învăţat, n-a avut dela cine. Doar ce a putut să prindă văzând pe alţii lucrând. Era însă aşa de dibaciu din fire, încât în curând a întrecut pe toţi meşterii mai bătrâni ca el.
Şi mai era harnic, nu pregeta la muncă. Cu banii agonisiţi prin ridicarea caselor prin satele vecine a ajuns să-şi clădească şi casa lui. Pe aceasta însă n-a făcut-o după porunceala altuia, ci după cum l-a tras pe el inima. Şi într-adevăr, a isbutit să o facă mai mândră decât toate celelalte: un giuvaer în felul ei. E nu numai cea mai frumoasă din toată regiunea aceea, dar, desigur, una din cele mai interesante din toată ţara. Aceasta e părerea tuturor acelora cari au văzut-o.
 Un asemenea exemplar unic în felul său, nu trebuia să se distrugă, fără a fi păstrat ca model al unei arte care azi dispare. Acesta mi-a fost deîndată gândul, când am descoperit casa lui Mogoş. Intenţiunea de a o aduce la muzeu mi-a fost favorizată prin hotărârea ce avea stăpânul ei de o dărâma, chiar în vara trecută, spre a o înlocui cu alta de zid. Totuşi însă, propunerea de a mi-o vinde cu de-a întregul s-a părut tare ciudată moşului Antonie. A trebuit să mă întorc în trei rânduri la Ceauru până să ajungem la o înţelegere. Cu cât eu, mai ales în urma constatării potrivirii proporţiilor casei cu sala muzeului în care plănuiam să o instalez, eram mai decis să o cumpăr, cu atât stăpânul ei se codia mai mult să se despartă de ea. Căci la început nu-i venea să dea crezământ celor ce-i spunem că am să fac cu casa lui. Dar, în cele din urmă se hotărî a primi cei 500 lei ce i-am dat şi vânzarea fu încheiată. Moş Antonie Mogoş s-a ţinut întocmai de cuvânt: casa a fost desfăcută cu cea mai mare îngrijire şi transportată fără a se fi pierdut nimic. În Bucureşti a fost din nou ridicată tot de meşterul Mogoş, care, cu toţi cei 73 de ani, e încă vioi şi stăruitor la muncă. Fotografia alăturată ne arată înfăţişarea simpatică a sfătosului moşneag.
  El a plecat foarte măgulit, văzând cinstea ce s-a făcut operii sale. Era tare mândru moşul când, pentru a doua oară, isprăvi de ridicat casa sa. Ştia că acum o înălţase pentru vecie şi că numele sau era menit a rămâne nemuritor de acum înainte. Şi avea cuvânt să se fălească. Căci i se cuvenea atâta considerare. Casa lui e, intr-adevăr, o operă de seamă; este nu se poate mai reuşită, în proporţiuni ca şi în amănunte. Orice descriere nu poate da o imagine mai bună decât vederile aici reproduse.
 E tipul caselor din regiunile muntoasă, cu păduri în belşug. Toată casa e din bârne de stejar; toată e de lemn, fără nici o cărămidă. Unele grinzi sunt lungi de câte 10 metri.
I-a trebuit 70 de copaci, pe cari singur i-a cioplit cu barda. A lucrat la această casă trei ani de zile. Pe fruntarul casei, reprodus aici se vede cioplit anul începerii lucrării: 1875; pe ştenapul porţii: 1878. Grinzile şi toate încheieturile lor sunt aşa de bine croite, încât s-au aşezat şi “încheiat” perfect la reconstituirea în muzeu.
Economia casei este foarte simplă, după cum se vede în plan. Două „hodăi“ şi o pivniţă. Odaia principală de 3,75X3,60m. are două ferestre mici, cu zăbrele sau „cebuce“ de fier; odaia din mijloc n-are decât o ferestrue; iar ultima încăpere, zisă şi pivniţă, primeşte lumina prin deschiderea uşii, mult mai largă, în acest caz. Înălţimea încăperilor este de numai 2 metri din vatră până-n podeală; uşile însă şi mai mici (1,72), aşa că nu poţi intra fără a te apleca.
De-a lungul casei se întinde ceardacul sau tinda, largă de un metru. Jumătatea de jos e închisă de bârne groase, de “temeiul şi prăgarul “ casei. Cealaltă parte e deschisă. Pridvorul acesta constituie faţada principală, podoaba casei. Şi aceasta e într-adevăr tare mândră la casa lui Mogoş. Toată e înflorită cu sculpturi. Cei şeapte stâlpi, mai ales, sunt minunaţi. Scunzi şi subţiri, sunt totuşi destul de bine legaţi, ca să poată susţine cu uşurinţă greutatea ce-i apasă. Şi, deşi aşa de rudimentari ciopliţi, ei conţin, în germen, toate elementele coloanei clasice. De aceea produc o impresie aşa de plăcută şi desăvârşită. Au baza şi capitelul la fel: de formă pătrată, cu câte „o floare făcută cruce“ pe fiecare faţă. Fusul stâlpului e cu glafuri, lucrate în spirală, „sucitură făcută cu dăltuşul“. Stâlpii nu au aceeaş grosime peste tot. Prezintă o umflătură – clasica entasis – şi mijlocul e însemnat chiar printr-o crestătură în formă de inel.
Proporţia şi eleganţa acestor stâlpi e admirabil reuşită. În faţa stâlpilor mărginaşi şi a altor câţiva corespund la perete nişte pilaştri, „undrele“, cu aceiaşi „sucitură” ca ornamente. Stâlpii sunt prinşi în fruntarul de pe prăgar şi susţin fruntarul de sus, care corespunde arhitravei. Acesta este dintr-o singură bucată. Ambele fruntare au muchiile cioplite „în şarpe“ şi „în colţuri“. Partea fruntarelor între stâlpi e scobită, aducându-se puţin a boltă. Tot boltite sunt şi cele două încheieturi laterale.
Deasupra fruntarului de sus apar capetele grinzilor, pe cari e aşezată „cosoroaba “ sau cornişea. Şi aceasta are crestături în colţuri.
Nici intrarea în casă nu e obişnuită. Are o formă mai bogată, mai răsărită. În faţa celor 4 trepte e o portiţă. Şi acestea, întocmai ca şi poarta cea mare, are stâlpii sau „ştenapii“, braţele şi fruntarul încrestate şi înflorate. Poarta şi păretele scării e un grătar. Îmbrăcămintea porţei, ca şi a uşilor are la mijloc un „ochi“ cu o floare lucrată cu „paznicul“ sau compasul.
Casa e acoperită cu şindrilă, care se închee printr-o muche de „ciocârlani“; iar în ambele colţuri ale acoperişului se înalţă „ţapii“. Sala muzeului e, din fericire, destul de înaltă pentru a fi permis reconstruirea întreagă, chiar şi a acoperişului casei din Ceauru.
Astfel locuinţa lui Mogoş e întocmai refăcută în muzeu. Rămâne să i se completeze mobilierul şi mai ales podoaba tindei, pentru a o înveli şi a-i da aparenţa unei case locuite încă.
Întreprinderea, îndrăzneaţă în sine, de a se instala într-o sală de Muzeu o casă întreagă, poate să nu găsească aprobarea tuturor. Am crezut-o însă destul de întemeiată pentru a o aduce la îndeplinire. Alţii să spună dacă am reuşit pe deplin.
Am asigurat cel puţin unul din cele mai caracteristice tipuri ale locuinţei munteanului nostru. Şi cu asemenea opere ne putem mândri. Deşi nu cunosc încă o altă casă, care să poată sta ca frumuseţe alături de a lui Mogoş, totuşi am mai întâlnit multe altele demne de admiraţie. O dovadă evidentă – şi nu e singura – a simţului artistic firesc, pe care-l are poporul nostru. Căci după cum mi-a mărturisit moşul Antonie, el nu a făcut casa sa după vreun izvod, ci numai “după închipuirea “ lui. Adesea se trezea din somn – îmi spunea meşterul Mogoş – gândindu-se la casa ce ridica, la florile cu care era s-o înfrumuseţeze. El nu era un simplu copist, ci un artist creator în adevăratul înţeles al cuvântului. Truda creaţiunei l-a muncit şi pe el, ca şi pe cel mai ilustru artist. Sculpturile lui sunt rudimentare, naive, nu însă lipsite de originalitate.
Tehnica şi tipul sunt neapărat comune. Opera lui Mogoş are însă ştampila personalităţei sale. Ca atare cred că merită să figureze într-un Muzeu, tot atât de bine ca şi pânzele cutărui pictor eşit din Academiile streine.
Cu atât mai mult, cu cât casa aceasta este nu numai un document artistic dar şi social. Chiar aceia cari nu se pot înălţa până la aprecierea estetică a lucrării lui Mogoş, nu vor putea totuşi să-i nege însemnătatea ei socială. Ţăranul, care singur îşi clădeşte un asemenea cămin, este incontestabil înzestrat cu însuşiri cari merită, cel puţin, consideraţiunea noastră.
Şi în ziua de azi, mai mult decât ori când, am crezut necesar să pun în vedere tuturor o aşa de frumoasă pildă a însuşirilor înalte ale ţăranului român.
Astfel numai Muzeul de artă naţională îşi împlineşte menirea socială ce o are.

--------------------------------
ARTA ÎN ROMÂNIA - STUDII CRITICE de Al. Tzigara-Samurcaş, Ed.Minerva, 1909




înapoi la pagina principală
 
inchis