Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Ruşinea de aseară

Irina Nicolau




Consider prezenţa mea aici un gest aproape necuviincios. O femeie vorbind într-o adunare despre Biserică, pentru bunicile mele, ar fi fost o situaţie inacceptabilă. Dacă sunt totuşi aici, este pentru a mă pronunţa în numele bunului simţ, pierdut uneori din vedere când discuţiile ating altitudini intelectuale înalte.
Aşadar, am fost dezamăgiţi! Noi, cei orbiţi şi prostiţi de speranţe am aşteptat din partea Bisericii un semn care nu a venit. De doi ani de zile Biserica amână să facă gestul acela important şi vizibil prin care să anunţe că încercarea noastră a luat sfârşit, că noi, românii, aleşi de Dumnezeu şi îmbunătăţiţi de durere, în acest capăt de continent şi în acest capăt de mileniu, am renăscut. Gestul nu a venit şi nici nu o să mai vină. Ne-am revoltat, am protestat şi, degeaba. Va trebui să renaştem fără el. Stau însă şi mă gândesc că, poate, am greşit. Cu ce drept ne-am făcut noi judecători şi am cutezat să ne închipuim că Biserica trebuie să asculte de speranţele unor oameni dezlănţuiţi? La ce ne-a folosit puţinul pe care îl ştim despre Biserica ortodoxă dacă am aşteptat o reacţie atât de exterioară din partea ei? Cum îmi spunea recent un prieten, Biserica noastră nu promite după moarte, nici femei frumoase, nici dealuri de pilaf. Ea nu vinde indulgenţe, nu te trage de mânecă şi nu face concesii modelor de nici un fel. Este o Biserică blândă care cere mult şi dă, în schimb, puţin. Or, dacă ştiam că legea noastră cere să dăm, pentru ce din prima clipă de libertate nu ne-am întrecut să dăm cât mai mult?
La Biserică n-am mers mai des. Nu ne-am rugat şi n-am postit mai mult. Nu ne-am silit să fim curaţi mai mult ca altă dată. Ne-am ţinut departe de locurile unde oamenii trăiesc în durere aşa cum au făcut şi preoţii pe care îi denunţăm.
De fapt, nimic nu merge bine şi noi dăm vina pe preoţi. Marcaţi de iadul din care am ieşit, cerem preoţilor „să bage“ credinţă, multă credinţă „să se ajungă“ la toţi. Nu ne gândim că somnul păstorilor noştri face parte şi el din încercarea la care ne supune Dumnezeu şi că somnul lor indică, poate, că a venit rândul turmei să vegheze.
Mă refer întotdeauna la sat ca la o formulă de viaţă spirituală perfectă. Acolo preotul este îngăduit cu greşelile sale cu tot iar prezenţa lui nu este impusă în toate momentele vieţii, el apare când şi când şi numai cu rost. În clipe neînsemnate – care compun cea mai mare parte a vieţii – greul este purtat de credincioşi care se simt Biserică.
Prin noi, orăşenii, Biserica nu se mai întrupează. Izvoarele dărniciei noastre au secat. Dacă te gândeşti la sărăcia de suflet la care am ajuns, ţi se opreşte răsuflarea de ruşine. Pentru că m-am referit la ruşine am să invoc o femeie din Maramureş care pretindea că soarele este mai roşu la apus pentru că se ruşinează de tot ce a văzut peste zi. Aşa am ajuns să mă tem de ruşinea de seară. Oricâte ruşini am trăit peste zi, seara se adună toate ruşinile şi, la roşeaţa lor, se adaugă roşeaţa disperării că a trecut ziua şi nu mai poţi face nimic.
Pentru tema care ne-a reunit astăzi, aici, ziua nu a trecut. Mai avem timp şi nimeni nu ne împiedică să acţionăm. Rămâne să ştim ce avem de făcut. Şi, de fapt, cine hotărăşte ce avem de făcut? În turma noastră condusă de păstori somnolenţi, berbecii purtători de clopot vor fi oare intelectualii? Au atâtea de făcut intelectualii, mă îndoiesc că ar trebui să decidă şi drumul turmei spre Dumnezeu. Mă îndoiesc, de altfel, că în faţa lui Dumnezeu să fii intelectual trece drept o calitate. Dacă mă gândesc îl văd pe intelectual păşind smerit, fără multă vorbă spre biserică, unde ar trebui să facă ce are de făcut orice credincios. Căci nici un cuvânt scris sau rostit de un intelectual nu poate să depăşească pilda care ar deveni o viaţă creştinească exemplară. Să se ducă, deci, la biserică. Şi nu la una „bine cotată“, să meargă la el în parohie, unde să se amestece cu oameni necunoscuţi, de altă teapă decât el. Să stea lângă ei şi să se silească să-i iubească. La fel de însemnat ar fi să se ocupe de cateheza copiilor săi, cu aceeaşi grijă cu care urmăreşte progresele lor la engleză. Ba chiar cu o grijă mai mare. Nu am auzit pe nimeni spunând în jurul meu, intenţionez să găsesc fiului meu un preot, un meditator întru Hristos.
Dar, să meargă la biserică, să se roage, să ţină posturile şi sărbătorile, să respecte cele zece porunci, intelectualului i se pare prea puţin. Miel pierdut şi guraliv este gata să judece, să îndrepte, să-şi dea cu părerea, să pună ordine în casele Domnului. În plus, iubeşte bisericile şi icoanele cu fior vinovat de estet, se supune ritualurilor creştineşti într-un mod retoric şi, nu de puţine ori, face din iubirea de Dumnezeu un capital social. În mintea mea, pe acest gen de intelectual îl pândeşte ruşinea de seară. Îşi îngrijeşte în mod excesiv „sufletul cultural“.
Revenind la întrebarea pe care o puneam, dacă este intelectualul omul potrivit să poarte clopotul, rezum. El trebuie să-şi învingă orgoliul şi, cu umilinţă, să accepte faptul de-a nu fi fost distribuit într-un rol principal. Trebuie să găsească puterea de a se topi, anonim, în turma credincioşilor. Adică trebuie să facă ceea ce nu-l odihneşte, ceea ce, prin structura lui, îi vine mai greu.

Comunicare ţinută la Conferinţa Naţională Consultativă a Laicilor Ortodocşi, mai 1992




înapoi la pagina principală
 
inchis