Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Românul nu piere






Nu piere pentru că se descurcă. Creşte găini pe balcon sau îşi închide balconul ca să pună varză şi murături; produce ţuică în oala sub presiune şi vin din smochine; îşi încălzeşte apartamentul cu un furtun care aduce gazul de la bucătărie; mănâncă îngheţată de iaurt şi sarmale din conservă chinezească de carne; face aspic din ghiare de pui; îşi repară maşina cu piese de bicicletă; stă în concediu medical fără să fie bolnav; îşi aduce soara de la ţară ca să-i vândă gospodăria şi să-şi cumpere maşină; pleacă în străinătate lefter şi se întoarce călare pe şapte valize şi opt sacoşe Tati; deschide butic în garaj; aduce porc şi miel de la ţară; călătoreşte cu naşul… Pune-l să acţioneze într-o situaţie în care, în mod obiectiv, nimeni nu poate să acţioneze şi vezi ce soluţie va găsi.
Tot timpul am în vedere pe românul descurcăreţ, nu pe hoţ, nici pe mafiot, nici pe funcţionarul corupt. Mă gândesc la descurcăreţul care trage toată viaţa barca pe uscat, nu la cei care au lichidat flota română. Descurcăreţul pe care îl visez se descurcă şi el, pe aici, pe acolo, pe unde poate. De fapt, există un fel de specializare printre descurcăreţi. Unul se pricepe să procure ce nu se găseşte. Altul să deschidă uşi care nu se deschid. Există descurcăreţi care modifică funcţia obiectelor. Alţii nu fac decât să se strecoare. Atât.
Când se adună mai multe milioane de descurcăreţi care vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi cultură, se zice, uite un popor de descurcăreţi. E o laudă? E un lucru de ruşine? Şi, încă o întrebare, pentru ce nimănui nu i-ar trece prin cap să zică despre nemţi şi englezi că sunt descurcăreţi? Poate pentru că, pur şi simplu, nu sunt.
În ce mă priveşte, atunci când spun că un neam este descurcăreţ, consider că fac o constatare. Nici nu-i dau, nici nu-i iau ceva. Vorbeam cu un prieten şi îmi spunea că un popor compus din descurcăreţi este unul a cărui istorie a fost încurcată. Vizualizez acest gen de istorie ca pe un şir de gheme cu care s-a jucat pisica. Revenind la români, păşesc în urma unei interpretări care a tulburat recent opinia publică, cea privind „istoria noastră urinată“ şi încerc să reperez momentele când „am fost luaţi la încurcat“. Cu această ocazie mă uit şi după pisicile care au fost agenţi activi de încurcătură. N-are rost să prezint rezultatele la care am ajuns. Ştiu tot atâta istorie câtă ştie orice cititor comun. Dacă îl incită problema cu pisici şi gheme, îl invit s-o rezolve singur. Mă grăbesc, în schimb, să precizez că în istoria tuturor neamurilor au existat încurcături. Ceea ce cred că are importanţă şi, implicit, ceea ce îi deosebeşte pe descurcăreţi de nedescurcăreţi este relaţia în care se află cu ghemul.
Să ne închipuim următoarea situaţie. Două babe împletesc ciorapi. Zece andrele, două gheme şi două pisici. Pentru cine nu ştie, ciorapii se împletesc cu cinci andrele. Prima dintre babe stă pe un scaun şi tricotează la fereastră. Ghemul să dă peste cap într-un coşuleţ. Bine crescută, pisica doarme. Timpul trece, ciorapul se lungeşte fără nici un accident. Rar, foarte rar, pisica atacă ghemul. Atunci baba îi zice, pâs. Usturată de asprimea cuvântului, pisica pleacă cu coada între picioare. Baba descurcă ghemul grijuliu şi se pune iar pe împletit. A doua babă stă pe băncuţa din faţa casei. Ghemul îi stă în poală de unde cade tot timpul pe jos. Pisica lasă vrabia de pe gard şi se aruncă asupra inamicului globular şi săltăreţ. Baba dă cu piciorul. Pisica pleacă şi revine. Baba îi dă cu ciorapul în cap. Pisica nu se lasă. Baba trage, pisica trage. Lâna se rupe într-un sfârşit. Bombănind, baba ridică ghemul încurcat, îl curăţă rupând câteva fire şi face la întâmplare un nod. Nodul o să-l împletească pe dos. Îşi reia treaba. Pisica îşi reia atacurile scoasă din minţi. Alt nod…
Exploatând la maximum istorioara de mai sus, cred că a fi descurcăreţ înseamnă să trăieşti din nod în nod, să împleteşti cu ghemul încurcat ca dracul. Deduc, de asemenea, că insul descurcăreţ nu are cine ştie ce respect pentru normă dar, în schimb, este capabil să funcţioneze cu un permanent handicap. Este ca şi când ar zice cineva, acum hai să împletim fără mâini, acum hai să gândim fără cap…
Mă preocupă mult cum va fi pe la noi, când handicapurile vor dispărea unul câte unul. Probabil, românul va fi atunci mai puţin descurcăreţ. Va fi bine? Va fi rău? Ar trebui să-l văd ca să spun.
Notă. În drum spre redacţie mi-am pus întrebarea, oare cum or fi votat cele două babe?





înapoi la pagina principală
 
inchis