Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Peste mode şi timpuri

Irina Nicolau


Interviu cu Irina Nicolau



Nu cu multă vreme în urmă, un oaspete sosit în vizită aici devenea un fel de „shop“ la îndemână. Cu drag, desigur, dar şi cu o milă puţin stânjenitoare în ce ne priveşte, el ne făcea cadou bunuri utile, greu de găsit la noi pe atunci: blugi, cafea, ţigări, deodorante ori un whisky pe care – dacă nu-l destinam vreunui „plocon“ – îl consumam cu zgârcenie, păstrând apoi, decorativ, sticla în rafturile bufetului. Nouă, în schimb, când plecăm peste graniţă sau primim un străin în casă nu ne trece prin gând să oferim un produs industrial, deşi acum există lucruri de calitate şi în magazinele româneşti: cel mai adesea dăruim obiecte de artă populară. S-ar putea bănui că omul venit „de-afară“ nu consideră darul drept ceva care să-i dezvăluie adâncul fiinţei ci, mai degrabă, puterea buzunarului şi belşugul societăţii unde trăieşte, în timp ce noi, făcând cadou un obiect folcloric, ne punem, cum se zice, „sufletul pe masă“, vrând să fim înţeleşi dintr-o dată în ceea ce avem noi mai adevărat şi tainic, păstrat peste mode şi timpuri.
Dar la ora de faţă, la fine de secol şi de mileniu, când suntem gata a intra în structurile epocii post industriale, ne mai aflăm noi într-un raport atât de intim cu folclorul ca odinioară, aşa cum ne-ar plăcea să credem? Iar dacă suntem astfel, nu riscăm, oare, să fim receptaţi în lume ca unii rămaşi în „faza etnografică“, greu adaptabili în varietatea vieţii moderne?
Încercăm să găsim câteva răspunsuri, stând de vorbă cu dna Irina Nicolau, etnograf la Muzeul Ţăranului Român.
Înţelegerea unei noţiuni
— Stimată Irina Nicolau, trăim un timp când multe noţiuni ar trebui poate redefinite sau actualizate, pentru mai buna lor cunoaştere. Folclorul s-ar înscrie printre ele?
— Teamă mi-e că dacă-l tot redefinim, cu motiv dar mai ales fără, n-o să-l mai înţelegem. Deja, în mod obişnuit, la ora actuală se face mai mult antropologie culturală, se emit teorii, se dezvoltă comentariul, dar se evită cercetarea, tocmai a acelei părţi din cultura populară asimilabilă artei. A devenit aproape jenant astăzi să publici material brut, autentic, aşa cum făceau Gh. Dem. Teodorescu, Tocilescu, Pamfile, Simion Florea Marian. În clipa de faţă se studiază „contexte“, se caută mituri acolo unde nu sunt, se încearcă atragerea folclorului spre culturile primitive, cărora el nu le aparţine. Sigur, e vorba aici şi de o revanşă normală asupra unui secol şi jumătate de romantism, în care, de la Herder până la al doilea război mondial, folclorul a fost personaj principal. Astăzi, în multe ţări – fac excepţie America, Rusia sau ţările din Estul Europei – e ruşine să spui că te ocupi, pur şi simplu, de folclor. Pe de altă parte, înţelegerea noţiunii suferă şi datorită clişeelor perpetuate.
Am învăţat cu toţii la şcoală că, etimologic, cuvântul s-a format din folk – popor şi lore – înţelepciune, gata, aşa e! ce să ne mai batem capul cu nuanţarea sensului? Eu aş traduce, însă, puţin altfel: lore înseamnă şi ştiinţă, experienţă, knowledge, dar presupune, totodată şi ideea de savoare, de farmec al vieţii în diferitele ei împrejurări. Orice comunitate, orice grup uman care ştie ceva şi transmite asta prin viu grai produce folclor. S-a spus, eronat, că el ar fi mai ales rezultatul impactului dintre sat şi oraş, de pildă. Refuz să cred. Sunt convinsă că şi oamenii din peşteri bârfeau iar prin transmitere şi „înflorire“ chiar bârfa devine folclor. De la cei care aşteptau lângă foc întoarcerea vânătorilor cu prada, la comunităţile tradiţionale şi până la publicul marilor stadioane de astăzi ori la un grup comunitar foarte slab, alcătuit întâmplător, cum e o „coadă“ – de 7 ore pe vremea lui Ceauşescu – e cu neputinţă să nu se creeze o comunicare între oameni, şi să nu apară poveşti, obiceiuri, tradiţii.
Mie îmi pare rău că s-a ratat consemnarea unor documente de epocă şi că nu s-a făcut, de exemplu, o colecţie serioasă cu bancuri de pe vremea comunismului, mărturii despre stilul de umor popular, şi bogăţia de imaginaţie dovedite de români vreme de 45 de ani. Imediat după revoluţie au circulat sumedenie de sloganuri, înregistrând temperatura diferitelor momente. Am trecut peste ele, le-am uitat, mare parte s-au pierdut. Păcat.
Ţăranul privit ca o construcţie culturală
— De ce este atunci atât de răspândită părerea că folclorul nostru reprezintă îndeosebi un mesaj al lumii rurale, care ar fi mai greu de înţeles în Europa?
— Ţăranii la care ne referim mereu, având aerul că-i cunoaştem ca pe buzunarele noastre, sunt, de fapt, nişte „construcţii“ elaborate. Oamenii de cultură, artişti, sociologi, scriitori creează ţărani şi avem o galerie bogată de portrete. De la cea mai vagă figură, în documentele din Evul Mediu, unde ţăranul apărea ca un nume dintr-o listă de pământuri vândute cu oameni cu tot, la ţăranul suferitor al lui Neculce, apoi la cel căruia paşoptiştii îi spuneau „talpa ţării“, la cel „sămănătorist“, „păşunist“, ori la ţăranul lui Dimitrie Gusti şi până la „lucrătorul ogoarelor“ din timpul comunismului – s-a impus în conştiinţa noastră un şir de personaje reprezentative pentru lumea rurală a diverselor epoci. Dar o lume cu legături, nu o „rezervaţie folclorică“.
Dacă ne uităm la figura bătrânului de pe afişul muzeului nostru observăm că, dincolo de amănuntele de costum specific, el seamănă destul de bine şi cu locuitorul dintr-un sat din Alsacia ori din Bulgaria, şi cu păstorul dintr-o anumită zonă a Alpilor, ori cu ţăranul din Peninsula Scandinavică. El reprezintă săteanul din vechea Europă.
Semnalându-ne prin folclor, n-o să fim receptaţi ca „ţăranii Europei“, ci doar că vom restitui Europei ceva ce ea a pierdut. Bineînţeles, nu-i vorba de simplul pitoresc, de kitsch sau de primitivism. Să facem această restituire fără aroganţă.
Lăudându-se că sunt ţărani unii, care nu mai sunt deloc, vor să-şi legitimeze mitocănia prin originea rurală. Nu-i adevărat. Ţăranul autentic e discret şi cuviincios. Ce se întâmplă însă acum? Fiindcă toată lumea la noi e ocupată şi nimeni n-are timp să facă o construcţie culturală, o „imagine“ în spiritul adevărului, se zice că azi nu mai avem ţărani! Deşi ei există, sunt mulţi, vii, cu probleme, muncesc, umplu piaţa, hrănesc oraşul.
— Dar Muzeul Ţăranului Român nu propune tocmai o „construcţie culturală“, de felul celei de care pomeneaţi?
— Aşa cum a fost gândit de Horia Bernea, Muzeul Ţăranului Român prezintă într-un număr important de exemplare atipicul. De obicei, ceea ce ajunge în muzee, reprezintă selecţia ştiinţifică a unei tipologii. La un anumit nivel, ea informează corect, dar împuţinează variantele, de o bogăţie nemaipomenită. Intrând într-un muzeu omul are, de regulă, în memorie „capul de serie“ al unui obiect. Specific românesc, aşadar, ar fi doar covorul din Oltenia sau din Maramureş, troiţa – doar cum e cea din Argeş, icoana pe sticlă numai aşa cum se vede prin Transilvania. Când ajunge la noi, acesta e mirat că întâlneşte şi altceva decât ştia el dinainte. Privită astfel tradiţia nu-i inerţie, ea înseamnă diferenţă, deschidere, şi cuprinde tocmai savoarea, acel gust al vieţii atât de legate de noţiunea de folclor. În 1996, Muzeul Ţăranului Român a primit premiul EMYA care se acordă celui mai bun muzeu european al anului.
— Cât de prezente sunt cultura românească influenţele altor etnii vieţuind alături de noi?
— Comparatism nu prea s-a făcut, e şi foarte greu. În satele mixte nu-i foarte simplu să spui cine-a luat de la cine, şi pe ce criterii: fiecare ia de la celălalt ce-i place ori ce-i trebuie. Dar toţi percep ca al lor ceea ce e „al meu şi-al ungurului meu“ (din sat, adică) ori al „neamţului meu“, al „bulgarului meu“. Grecii şi armenii au lăsat mai puţine urme, fiindcă deţineau în sat alte poziţii: negustori, cârciumari, arendaşi. Însă influenţele nu vin totdeauna pe căi obişnuite, uşor de descoperit.
În 1971 mă aflam într-un vechi sat maramureşean, Brebu, din Cosău, la 7 km de Ocna Şugatag. Aproape toate casele erau de lemn, cu ferestre mici, la care fluturau perdele cu… cămile. Ce era cu ele acolo? În Maramureş, la fel ca-n nordul Moldovei, zona Dorohoiului, existaseră până la Al Doilea Război Mondial evrei-ţărani. Am aflat că una din tinerele evreice, plecată de multă vreme în Israel, când a venit la sfârşitul anilor ’60 în România în vizită în satul natal, adusese perdele pentru toată lumea pe care-o ţinea minte: prietene din copilărie, colege de şcoală, probabil, foste vecine. Primit cu bucurie, darul fusese expus la fereastră, ca element de frumos exotic.
Dar fetiţele născute între timp în acel sat maramureşean, nu-i exclus ca acele perdele cu cămile să li se fi imprimat în memorie a un motiv „de-acasă“, fără să mai ştie de unde provenea iniţial şi cândva, ajunse gospodine la casa lor, să vrea să-l perpetueze, cosându-l cu mâna lor, ca pe o broderie tradiţională a locului. Până nu interveneau forţe exterioare, satele noastre trăiau şi cu bulgari şi cu unguri şi cu turci şi cu ţigani, iar totul funcţiona bine în economia comunităţii. Exista chiar şi o politeţe lingvistică: să înveţi câteva cuvinte în limba celuilalt şi să i le adresezi în semn de simpatie.
Artizanarea folclorului şi alte fenomene
— Magazinele de artizanat sunt gazde bune pentru arta populară?
— Din păcate artizanatul are o mare forţă de aplatizare, mai ales din două motive: pune în circulaţie tot soiul de falsuri, creând obiecte care n-au existat niciodată în lumea ţărănească, unde n-au ce căuta lucruri lipsite de funcţie. Iar din cauza circuitului greoi de avizare, a intermediarilor, a celor care-şi dau cu părerea – artizanatul ignoră tocmai specificul obiectului ţărănesc: relaţia directă dintre mână şi materie. Deşi iniţial se porneşte de la un bun model ţărănesc, la sfârşit apare un obiect necăjit, fără legătură cu sugestiile de fineţe ale originalului.
În lumea satului, învăţătura tradiţională cu legi severe reglementa producerea obiectelor nu numai sub aspect tehnic. Am văzut de curând nişte covoare făcute de o doamnă care folosea culori vegetale, bănuind că asta ar asigura, de la sine, valoare lucrurilor ieşite din mâna ei. În loc de unicate de frumos reuşise să execute doar obiecte fără haz, sălcii, moarte: câmpul nu fusese tratat după „dogma“ covorului popular, culorile erau puse anapoda, lipsea „spiritul“.
— Cred că aceste modificări au intrat deja în firea lucrurilor. Le observăm şi în arhitectura rurală şi în muzica populară, parte din ea cam ţiganizată, şi în covorul vopsit în culori ţipătoare şi-n firma cârciumioarei de mahala de curând reapărută, care nu se mai poate numai simplu „La Iordache“, ci neapărat „Impex-Bar“.
— Cu arhitectura rurală eu n-aş fi prea severă. În perioada bolşevică, aceea foarte cruntă, în satele noastre se petrecea un fenomen curios: casele creşteau, aveau câte 7 camere, chit că 6 dintre ele rămâneau nefolosite. Omul nu-şi mai putea cumpăra pământ, vite, unelte şi atunci casa devenea singurul element emblematic. Că a-nceput să-i pună oglinzi pe pereţii exteriori, că a pictat-o cu Duco – dreptul lui! De ce să i-l refuzăm? E adevărat că în folclor nu există dizarmonie, totul este legat, fluent, totul „cântă“. În momentul de faţă obiectele, casele, reprezintă starea generală a ţării. Dar, n-am nici o îndoială, va veni şi armonia, alta nouă, când oamenii se vor mai linişti, după atâtea treceri furtunoase prin timpuri.
Nici reproşul de „ţiganizare“ a muzicii nu-l găsesc întemeiat. De la Barbu Lăutaru încoace şi încă înaintea lui, probabil, cine-au fost răspânditorii muzicii populare româneşti? Lăutarii ţigani. Din păcate, noi n-am căutat să punem în valoare instrumentistul ţigan, trăitor aici, aşa cum au făcut ruşii şi ungurii cu lăutarii lor ajunşi vestiţi în lume. În principal, nu ei au stricat muzica populară, ci gigantismul: când un taraf a fost urcat pe scena „Cântării României“ şi i s-au adus 19 viori, în loc de 4 instrumente, cât cuprindea de obicei.
După ’89, am avut altă speranţă pentru muzica populară: că o să vină un vânt bun şi o să măture acele VIP-uri ţărăneşti de la televizor, îmbrăcate ca nişte pupeze, purtând meşe, fardate şi bătrâne, care cântă un repertoriu falsificat: două strofe – două refrene, reducând totul la o dimensiune fără legătură cu piesele de origine. Ce s-ar fi întâmplat cu ele? În lumea satului e ruşine să cânţi după 45 de ani, dar, cu un repertoriu adecvat, la o cârciumioară ar fi avut încă priză la public (Maria Tănase cânta în localuri chiar şi în tinereţe). Iar cârciumioarele nu mă deranjează dacă se cheamă „Impex“ sau „Semiramida“; lasă să fie şi ele dar şi „La Iordache“ sau „La trei păduchi“ ori „La ultimul leu“. Ani de zile am tot avut firme fără imaginaţie: Alimentara, Încălţăminte, Ferometal. Totul e să nu apară aplatizarea, să se păstreze diferenţa, bogăţia realului, farmecul.
Reinventarea spiritului comunitar
— Am aflat că sunteţi foarte implicată în activităţile grupului „Furnica“, cel care funcţionează pe lângă Fundaţia „Alexandru Tzigara-Samurcaş“ şi Muzeul Ţăranului Român. Ce face acest grup?
— Are două scopuri: să formeze agenţi culturali voluntari, iar acţiunile noastre să pornească de la gesturi minime, să promoveze o activitate culturală opusă gigantismului de până mai ieri. O reinventare a spiritului comunitar, dacă vreţi. Fiindcă noi am cam uitat să trăim atenţi, sensibili la ceilalţi, ne închidem într-o singurătate agresivă. Înainte locuitorii unei comunităţi se „citeau“ unii pe alţii după costum, după culorile de la desagă, ba şi după acoperământul de pe cap – cum le stătea broboada, pălăria au căciula.
Noi astăzi nu ne mai uităm cum se cuvine unii la alţii. Un grup de tineri de la Muzeul Ţăranului Român s-a dus într-o comună, Dobroteşti, să facă nişte cercetări etnografice. Prima impresie – sinistră. Potlogării, viaţă necuviincioasă, conflicte, lipsă de autoritate a preoţilor, ei înşişi nu fără cusur. În felul în care trăia, satul nu putea comunica decât un sentiment de ruină, de absenţă a legii morale. Şi tocmai zilele acelea se-ntâmplă că moare cineva din sat. Dintr-o dată femeile, îmbrăcate în negru, îşi aduc aminte cum se poartă basmaua la priveghi, cei veniţi la mort se-aşază pe două rânduri, cum se face, bărbaţii de-o parte, femeile de alta ş.a.m.d. De sub reziduurile zilei a apărut satul adevărat, moral, pentru că moartea a reactualizat vechiul model de comportare a oamenilor. Dar trebuie să aşteptăm un eveniment ireversibil, ultimul prag, ca să redevenim noi înşine?
— Ce acţiuni a întreprins până acum grupul „Furnica“?
— Ne-am propus, de pildă, un experiment: să refacem hora. Ne-am dus în satul Galbeni, de lângă Bacău, am angajat lăutari, am plătit Căminul Cultural – deşi mi se pare anormal ca sătenii să plătească propriul Cămin Cultural ca să joace acolo – şi am rugat oamenii să-şi aducă aminte cum se dansa altădată la horă. Au „muşcat“: nu mai jucaseră de 10 ani, dar au găsit şi repertoriu, şi timp şi chef de dans, când a fost cazul. Vom continua 5-6 „experimente“, de-aici înainte, până se vor reobişnui, iar după asta, dacă le-a plăcut, să-şi plătească singuri jocul! În Bucureşti avem de gând să facem altă acţiune: „Ziua dulceţii“ – să oferim locatarilor de pe o scară de bloc câte un borcan de dulceaţă spunându-le: „te rugăm să-l mănânci cu vecinii“. (Înainte aşa se oferea musafirilor într-o casă: dulceaţă şi apă rece, nu „tărie“ de cum îţi calcă omul pragul.) Stăm de vorbă cu ei şi poate vom crea starea de comunicare. Apoi intenţionăm să-i ajutăm să-şi organizeze un spaţiu, un fel de club – fie şi-ntr-o uscătorie – unde să se-ntâlnească. Să-şi pună sărăcia în comun: să facă un „baby sitting“ ca să mai ia un ban, să dea o îndrumare la matematică sau la franceză, să ia tensiunea unui vecin – de ce nu? – doar în blocuri trăiesc şi profesori şi gospodine şi cadre medicale. Mă revoltă când aud că oamenii relefonează la radio sau la televiziune pentru sfaturi în cine ştie ce probleme: dar voi prieteni n-aveţi? – îmi vine să întreb. Vecini, fini, naşe? Cum aţi trăit până acum? Eu cred că modelul comunitar ţărănesc încă mai poate prinde la noi. (Oraşul a primit într-un timp prea scurt materie umană prea diversă şi n-a avut timp s-o metabolizeze.) De ce, urmând modul vechi, de şezătoare, de clacă, atunci când zugrăveşte o vecină să nu ne ducem toate s-o ajutăm iar apoi fiecare, la rândul nostru, să primim ajutor de la cei cărora le-am uşurat munca? Baza relaţiilor în sat este reciprocitatea, aşa cum spune o vorbă frumoasă din Bihor când cineva primeşte un dar: „mulţumesc, până oi întoarce!“. La ţară nu există cadou care să implice gratuitatea: „darul“ e un element din recuzita comunicării directe.
Şi ce-o să realizeze cele 14 senioare şi cei 20 de copii din grupul „Furnica“? mă-ntreabă unii. N-o să schimbăm lumea, dar dacă, pentru început, reuşim să înfiinţăm măcar în două imobile două cluburi sau două mini-grădiniţe, tot am făcut ceva. La urma urmei „furnica“ e un simbol de trudă răbdătoare şi modestă.

Tita Chiper





înapoi la pagina principală
 
inchis