Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Norocul e rotund

Irina Nicolau




• Prin anii ’50, când copiii se jucau încă mult – frenezia meditaţiilor nu începuse încă – în timpul recreaţiilor venea la tine un zevzec, te apuca de bărbie, ca şi când ar fi vrut să ţi-o smulgă, după care fugea strigând, ţi-am furat norocul! Detestam acest joc. Eu nu am furat norocul nimănui. Şi ori de câte ori mi-l fura cineva îl luam la bătaie. Într-o zi a trebuit să intervină învăţătoarea. A intrat între noi şi a strigat la mine cu ochii scoşi din cap:
— Cum poţi să fii aşa proastă, cum o să-ţi fure norocul?
Lumea din jur râdea. Nu era nimic de râs. Dacă citeşti câteva cărţi de folclor, descoperi că norocul, sufletul, sângele, laptele de mamă, somnul, sănătatea sunt de o labilitate neînchipuită, că ele se poartă ca nişte făpturi handicapate şi nătângi ce cad în vase cu apă şi se îneacă, se agaţă de hainele străinilor ca nişte scame şi se lasă furate, oricând, de duşmani. Este adevărat că procedeul cu norocul furat din bărbia nu l-am întâlnit în cărţi, pare să fie o invenţie a anilor ’50, bună pentru recreaţii.
• Norocul este rotund. Se scrie cu doi de O. Roata norocului se întoarce când spre tine, când spre mine, când spre el. În dreptul unora O uită Dumnezeu; la alţii trece repede. Degeaba fugi după noroc, spune o vorbă bătrânească, trebuie să fugă norocul după tine. Alta pretinde însă că norocul şi-l mai face şi omul. Dumnezeu îţi dă, nu îţi pune în sac. Am cunoscut un om care a dat de şase ori la medicină. Dădea şi cădea, dădea şi cădea. Iritat, un altul, doctor în toată firea, l-a învăţat ce trebuia să ştie, timp de un an. Nu i-a luat nici un ban, a făcut-o din pură enervare. Când omul a intrat, plin de recunoştinţă i-a zis, domnu’ doctor, să vă învăţ şi eu ceva, o vorbă de la bunica: cine mişcă tot mai pişcă, cine şade coada-i cade. Pentru unii norocul se măsoară în bani. Visătorul nesocoteşte banii ca să aibă noroc la vise.
• Doamne, norocuţul meu,/ L-au băut boii-n pârău.
Nu ştiu, boii l-au băut/ Sau noroc eu n-am avut.
În esenţă, asta este problema, dacă ai avut noroc şi l-ai pierdut sau n-ai avut niciodată. Ca să-l cauţi însă, trebuie să ştii ce cauţi şi câţi ştiu ce caută, când e vorba de noroc?
• Ghiceam într-o zi în palma unuia care fusese, la un moment dat, condamnat la moarte şi făcuse puşcărie peste zece ani. Îi spuneam despre cum stă cu inima, cu deşteptăciunea, de Mercur, de Saturn… Am descoperit şi linia Soarelui, uite-o, îi zic şi i-o arăt. Pentru că voia să ştie ce este linia Soarelui am simplificat şi i-am zis, ai noroc. A început să râdă în hohote. Atunci mi-am reamintit că fusese condamnat la moarte şi făcuse puşcărie peste zece ani şi i-am zis, nu-i nimic de râs, închipuie-ţi cum ar fi fost dacă nu aveai noroc.
• A fost o dată un om fără noroc. Azi aşa, mâine aşa, într-o zi s-a dus la Dumnezeu şi a bătut cu pumnul în masă. Doamne, i-a zis, la toţi le-ai dat, numai pe mine nu m-ai norocit, eu aşa nu mai pot să trăiesc, îmi iau zilele şi gata. Dumnezeu, perplex, privea supărarea creştinului, necuviinţa lui, dar fiind iertător a cuvântat:
— Omule, nu pot să te ajut decât cu un sfat, însoară-te şi ia o femeie cu noroc dar ai grijă, de câte ori vei vorbi despre procopseala voastră, nu spune eu, eu, eu şi a mea, vorbeşte la plural, zi întotdeauna, a noastră.
Omul a plecat, s-a însurat, norocul se ţinea de casa lor ca umbra de om, vacile lor fătau de trei ori pe an câte trei viţei, găinile lor ouau ouă de aur, şi la pământul pe care îl aveau se adăuga alt pământ încât deveniră iute minunea satului. De lucrat nu mai lucrau, lucrau alţii pentru ei şi el, ca bărbatul, toată ziua în cârciumă. Într-o zi, bând mai mult ca de obicei sau băgându-şi Necuratul coada, s-a pomenit vorbind despre „vacile mele“ şi despre „pământul meu“ dar nu a apucat să se laude pe săturate pentru că flăcări până la cer a văzut că se ridică din locul unde îşi avea gospodăria iar pământul lor se vedea cum intră în pământ. Ducându-se acolo şi-a găsit nevasta plângând în cenuşă, numai norocul ei o scăpase de la atâta pârjol. Cum se leagă lucrurile, îşi mai aminteşte cineva de filmul franţuzesc „Asociatul“, povestea omului fără noroc care a trebuit să-şi invente un partener norocos?





înapoi la pagina principală
 
inchis